Revista de Etnografie şi Folclor, 1992 (Anul 37, nr. 1-6)

1992 / nr. 3

214­2 Alexandru Dobre Eminescu nu este primul, în istoria culturii și a folcloristicii româ­nești, care ilustrează, concomitent, toate aceste trei direcții fundamentale ale dezvoltării folcloristicii și literaturii artistice românești. El se integrează și duce la desăvîrșire, apropiindu-l de sinteză, un mai vechi curent cul­tural românesc, ale cărui începuturi pot fi depistate în opera și preocu­pările lui Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu și Timotei Cipariu. Pentru că, este acum deja cunoscut și unanim acceptat, cei trei mari în­temeietori ai culturii și literaturii românești moderne au avut susținute preocupări pentru culegerea folclorului românesc, pentru dezbaterea unora dintre aspectele lui teoretice și utilizarea creației populare ca izvor de inspirație în propria lor operă. Atît istoria literaturii, cît și istoria folcloristicii românești au stă­ruit într-o măsură suficientă asupra acestei laturi specifice a culturii noas­tre spre a mai fi necesară o reluare a tuturor argumentelor și a desfășurării demonstrației de rigoare. Ceea ce trebuie reținut este faptul că cele trei direcții de dezvoltare ale folcloristicii românești, folosite ca reazem și filon pentru conturarea unei literaturi originale autohtone, cu rădăcini în specificul național românesc și ca marcă a acestuia, deveniseră, pînă la Eminescu, un loc comun al culturii și literaturii noastre. Pentru că, pe aceeași direcție, cu nuanțările detectabile la fiecare cărturar în parte, se înscriu și opera și activitatea lui Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Filimon, George Bari­țiu etc., etc. Răspunzînd, în primul rînd, unei chemări lăuntrice, integrîndu-se fără nici o rezervă curentului care dăduse originalitate și strălucire cul­turii și literaturii naționale, pe care o cunoștea ca nimeni altul. Mihai Eminescu, preocupat să dea operei sale caracterul lucrului desăvîrșit, dar pornind și purtînd pecetea solului românesc și a destinului neamului său, pe care le-a servit cu nestrămutată credință mergînd pînă la jertfa de sine, și-a perfecționat continuu cultura folclorică și folcloristică ajun­­gînd la realizări și performanțe pe care puțini dintre contemporani le-au reușit. Cultura folclorică a început s-o asimileze, în mod empiric, încă din copilărie, ascultînd, ori de cîte ori i se ivea ocazia, direct de la sursă, le­gende, basme, balade, cîntece. în opera sa Eminescu ne lasă nenumărate mărturii în acest sens, semnalate de altfel de exegeții creației sale, în­treaga lui viață, atît de scurtă și de zbuciumată, Mihai Eminescu a trăit și receptat în mod autentic faptul de folclor așa cum, din nou, stau măr­turie documentele de care dispunem. A urmat un al doilea moment, de remarcabilă însemnătate. Conștient de valoarea și semnificațiile adinei ale creației populare, Mihai Eminescu trece la consemnarea acesteia în scris. Astfel ia naștere marea și importanta colecție de folclor a lui Mihai Eminescu, una dintre cele mai reprezentative din întreaga istorie a fol­cloristicii și culturii românești. Concomitent, Mihai Eminescu vădește un interes crescînd pentru dezbaterile teoretice ce se desfășurau în lumea savantă a Europei, pe mar­ginea unora dintre problemele fundamentale ale culturii populare. Manu­scrisele, caietele sale de însemnări, intervențiile sale publicistice ni-l dezvăluie pe Mihai Eminescu la curent cu tot ceea ce însemna noutate în materie, dar și cu opinii și păreri personale, de ținută științifică.

Next