Revista de Etnografie şi Folclor, 1992 (Anul 37, nr. 1-6)

1992 / nr. 3

216 Alexandru Dobre 4 lui, iar suita acestor probleme era, și atunci, ca și astăzi, de o rară bogăție și complexitate. Nu vom intra, așa cum s-ar cuveni, într-o expunere amă­nunțită a tuturor intervențiilor lui Eminescu în problemele culturii po­pulare românești. Vom aminti totuși că, de pildă, Mih­ai Eminescu sesi­zează caracterul dinamic al evoluției folclorului, procesul de continuă adaptare la condițiile și mentalitatea epocii, de ceea ce numim actul de contemporaneizare pe care îl parcurge și înregistrează creația populară, punct de vedere nu numai modern, ci și foarte actual. Astfel, vorbind despre snoava populară, ca să dăm numai un exemplu din atîtea po­sibile, Mihai Eminescu era categoric în a afirma și pe bună dreptate, că „Anecdotele au îndealmintrel­a proprietatea de a se schimba cu timpul și de a se adapta actualității; multe pot fi de tot moderne” 2. Plină de noutate și de o actualitate ce se cere subliniată este inter­pretarea pe care Mihai Eminescu o dă esenței creației folclorice, care tre­buie apreciată în lumina semnificațiilor sale adinei, iar nu ca un fapt luat în sine. .,E păcat, scria Eminescu la 1870, cum că românii au apucat de-a vedea în basm numai basmul, în obicei numai obiceiul în formă numai forma, în formulă numai formula. Formula nu e decît manifestațiunea Îalpitabilă, simțită a unei idei oarecari. Ce face d.e­ istoricul cu mitul? 1 lasă cum e ol îl citează mecanic în compendiul său de istoric, pentru a face din el jucării mnemotecnice pentru copii? Nimica mai puțin decît asta. El caută spiritul, ideea acestor forme care ca atare sunt minciune, și arată cum că mitul nu e decît un simbol, o hieroglifă, care nu e de agjuns că ai văzut-o, că-i ții minte forma și că poți s-o imiți în zugrăveli pe hîrtie, aceasta trebuie citită și înțeleasă”3. Este de prisos, credem, să atragem atenția că tocmai în acest spirit și în această direcție — enunțată de Eminescu acum mai bine de un se­col — este interpretat textul folcloric, că ceea ce susținea Eminescu la 1870 este redescoperit în zilele noastre și prezentat ca o mare și modernă revelație științifică. Comentariile și exemplele s-ar putea încă adăuga acestei demon­strații, dar și din cele deja amintite putem să observăm contribuția de substanță a lui Mihai Eminescu la îmbogățirea teoriilor despre folclor, caracterul modern, încă actual, al concepției sale asupra rosturilor și semnificațiilor culturii populare tradiționale; în acest context, cea de-a treia direcție a orientării lui Eminescu către folclor se explică de la sine. Beazemul folcloric al operei sale, ca­re este mult mai profund și mai extins decît cum se crede de obicei, dă creației eminesciene bogăție și varietate, adîncime și orizont deschis, un pronunțat specific național și um semn de universalitate de incontes­tabilă rezonanță. Bibliografia asupra acestui aspect al operei marelui nosti­u, poet este oarecux în bogată și relativ cuprinzătoare, de aceea nu ne rămîne decît să observăm că, fără o cultură folclorică temeinică și­ ­ Mihai Eminescu, Prefață la E. Baican, Literatura populară sau palavre și anecdote, în M. Eminescu, Opere, VI, Literatura populară. Ediție critică îngrijită de I.erpessicius, Bu­curești, Editura Academiei, 1963, p. 690. 3 Mihai Eminescu, Stringerea literaturii noastre populare, în M. Eminescu, Opere, IX, Publicistică 1870 — 1877. Studiu introductiv de Al. Oprea, București, Editura Academiei, 1980, p. 453.

Next