Revista de Etnografie şi Folclor, 1997 (Anul 42, nr. 1-6)
1997 / nr. 3-4
2186 Tudor Viaicu valoare cât privește reflectarea trecutului istoric al poporului și a sentimentelor formate în sufletul lui de-a lungul acestui trecut Este evident că o astfel de afirmație se poate face și despre creația literară orală a altor popoare: ceea ce este însă propriu poporului nostru este, mai întâi, faptul că, pe când în alte culturi folclorul a încetat de a mai fi o funcțiune activă, iar scriitorii culți ai epocilor mai noi au întrerupt contactul cu inspirația populară, la români producția literară populară este încă activă, iar marii noștri scriitori ai secolului al XIX-lea și al XX-lea au aflat în această producție unul din izvoarele lor principale. Astăzi încă, întocmai ca în trecut, mai există poeți populari, cântăreți de doine și cântece bătrânești, iar scriitorii de seamă ca C. Negruzzi, A. Russo, A. Odobescu, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coșbuc, B. Delavrancea, Al. Vlahuță, O. Goga, M. Sadoveanu, T. Arghezi și alții nu pot fi pe deplin înțeleși dacă nu ținem seama de tot ce au împrumutat ei, nu numai energiei expresive a limbii populare, dar și temelor, caracterelor, formelor prozodice și altor numeroase particularități ale dicțiunii proprii creației orale a poporului. Caracterul popular al literaturii române este deci una dintre principalele ei trăsături originale. Monumentele literare culte ale românilor apar în decurs de cinci secole, începând cu secolul al XVI-lea, și debutează cu traduceri religioase și cu scrieri istorice, pentru a ajunge la toate formele moderne ale expresiei literare. Este evident că în răstimpul unei dezvoltări atât de lungi expresia literară a evoluat în direcția preciziei, a conciziei și a armoniei construcțiilor sintactice și a organizării contextelor. Procesul acesta s-a accentuat începând cu primele decenii ale secolului al Х [UNK] [UNK]-lea, când avântul maselor populare către cucerirea libertăților naționale și sociale le-au făcut să se deschidă către culturile mai înaintate și să contracteze alianțe ideologice cu cultura acelor popoare care cuceriseră mai de mult pentru ele libertățile către care masele populare românești năzuiau acum, mai ales cu cultura modernă a popoarelor aparținând romanității occidentale, în primul rând cultura franceză și italiană. Este cunoscut faptul că influențe au circulat totdeauna între o literatură națională și alta, totuși când citești pe scriitorii din jurul anului 1848, pe un Gr. Alexandrescu sau pe un V. Alecsandri, ei îți apar ca produsele categorice ale dezvoltării interne a literaturii române, deși pe alocuri poți întâmpina motive sau elemente ale figurației poetice transmise din clasicismul și romantismul francez. Acești scriitori și mulți alții din generația lor reflectau împrejurările speciale ale țării și ale timpului lor, clarificau și sprijineau tendințele înaintate ale societății contemporane, încât în raport cu izvoarele lor literare externe ceea ce ne izbește este mai ales marea lor putere de asimilare, virtutea lor de a transforma cultura lor, absorbită în parte din surse externe, într-o substanță națională cu puternic ecou în popor. Puterea de asimilare a acestor scriitori este de altfel o altă față a caracterului popular a întregii literaturi române. Ceea ce te mai izbește atunci când consideri marea renovare produsă în viața culturală a poporului român în prima jumătate a secolului al XIX-lea, un proces