Revista Economică, iulie-decembrie 1985 (nr. 27-52)
1985-11-29 / nr. 48
ECONOMIE MONDIALĂ Mutații în configurația finanțelor mondiale ULTIMII ANI au consemnat modificări esențiale ale fluxurilor internaționale de capital. Fenomenul dominant îl constituie, desigur, transformarea Statelor Unite din exportator în importator net de capital. Această adevărată mutație în configurația finanțelor mondiale a fost determinată atît de creșterea sensibilă a plasamentelor de capital ale străinătății în economia americană, cît mai ales de diminuarea substanțială a ieșirilor de capital din S.U.A., de la 106 miliarde dolari în 1981 la 18 miliarde dolari în 1984. Deși un rol important l-a jucat în acest sens inversarea fluxurilor de capitaluri bancare, datorită majorării ratei dobînzii în S.U.A. (de exemplu, plasamentele în exterior, ale băncilor americane erau de 84 miliarde dolari în 1981, dar de numai 7 miliarde dolari în 1984), trebuie subliniat că și fluxurile de capital nebancar — inclusiv investițiile pe termen lung — au suferit schimbări semnificative. De exemplu, investițiile directe în exterior ale S.U.A. erau în 1980 de 19,2 miliarde dolari, mai mari decât investițiile directe ale străinătății în S.U.A., de 16,9 miliarde dolari , în 1984 primele au scăzut la numai 6 miliarde dolari, iar celelalte au crescut la 21,2 miliarde dolari. Toate aceste schimburi s-au sintetizat în răsturnarea balanței fluxurilor nete de capital dintre țările occidentale (vezi tabelul). Dacă în 1980 Statele Unite mai furnizau în restul economiei mondiale, pe total, capitaluri de aproape 9 miliarde dolari, în 1982 restul economiei mondiale pompa în S.U.A. circa 12 miliarde dolari, în 1983 36,6 miliarde dolari, în 1984 100,2 miliarde dolari, iar în acest an probabil peste 120 miliarde dolari. Reversul acestei situații îl constituie accentuarea funcției de creditori internaționali ai altor țări și perpetuarea unei stări de relativă penurie pe piețele internaționale de capital. In rîndul țărilor capitaliste dezvoltate, Japonia a devenit în 1981 creditor internațional net, consolidîndu-și ulterior această poziție. Cu un nivel al investițiilor pe termen lung făcute în străinătate de 49,9 miliarde dolari, Japonia era în 1984 cel mai important creditor internațional (intrările de capital pe termen scurt de 17,2 miliarde dolari în același an au reprezentat în mare măsură fonduri speculative, generate de poziția forte a yenului și ele nu au subminat poziția creditoare a Japoniei). Celelalte țări occidentale exportatoare de capital — Canada, Elveția, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, R. F. Germania — și-au întărit poziția creditoare, ieșirile nete de fonduri din aceste țări majorîndu-se de la 5,4 miliarde dolari în 1980 la 21 miliarde dolari în 1984. în ciuda acestui fapt, investițiile externe pe termen lung ale celor șase țări creditoare reprezentau în 1984 mai puțin de jumătate din cele făcute de Japonia. Departajarea este cu atît mai semnificativă cu cît o regăsim în domeniul investițiilor externe fixe productive, ceea ce propulsează capitalul nipon în rîndul marilor posesori internaționali de proprietăți industriale, alături de capitalul american, cel englez, olandez și francez, în ceea ce privește țările occidentale importatoare de capital, deși se remarcă înjumătățirea intrărilor totale nete de fonduri externe (de la 59,8 miliarde dolari în 1980 la 26 miliarde dolari în 1984), investițiile pe termen lung au rămas în 1984 la nivelul anului 1980. Cu excepția unor țări (Franța de exemplu) care, probabil, vor reveni în eșalonul exportatorilor de capital, zona menționată, la care trebuie adăugate S.U.A., va absorbi în continuare capitaluri externe, în special investiții pe termen lung. Se ridică în mod firesc întrebarea : care sînt și mai ales care vor fi sursele internaționale de capitaluri care să satisfacă aceste cerințe ? întrebarea este cu atît mai legitimă cu cît în perspectiva următorilor ani Statele Unite vor rămîne un mare importator de fonduri, pentru finanțarea deficitelor bugetare și din balanța plăților curente care vor atrage anual fluxuri de cel puțin 100 miliarde dolari. Fondurile furnizate de țările occidentale în prezent exportatoare de capital (Japonia, Canada, Elveția, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, R.F. Germania) au acoperit numai parțial necesitățile Statelor Unite și ale celorlalte țări occidentale importatoare de capital. De altfel, calculînd balanța capitalurilor pe ansamblul O.C.D.E. se constată un deficit de fonduri de 67 miliarde dolari în 1980, 27,9 miliarde dolari în 1982 și 63 miliarde dolari în 1984. în 1980 acest deficit a fost finanțat prin intrări de capitaluri provenind din țările exportatoare de țiței, dar transformarea zonei O.P.E.C. din excedentară în deficitară de fonduri în anii 1982—1984 a repus în discuție problema surselor internaționale de capitaluri. Un lanț de dificultăți explozive DUPĂ 1982 două principale surse de capitaluri au finanțat deficitul semnalat pe ansamblul O.C.D.E. în primul rînd, disponibilitățile existente pe piețele internaționale de capitaluri (eurovalutele), care au acționat ca un „burete“ regulator al balanțelor de capitaluri. Trebuie însă subliniat că acest rezervor de fonduri poate acoperi pe termen lung deficitul semnalat dacă este alimentat la rîndul său, așa cum s-a întîmplat în perioada 1974—1981, prin afluxul „petrodolarilor“. în caz contrar, se va asista la o nouă escaladă a dobînzilor pe piețele de capitaluri internaționale, în general la în Tendințe recente ale fluxurilor internaționale de capital Balanța capitalurilor în țările occidentale membre ale O.C.D.E) 2) Soldul negativ indică ieșiri nete de capital (exportator de capital) 2) Canada, Elveția, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, R. F. Germania 3) Alte țări membre O.C.D.E., decit cele menționate Sursa : Perspectives économiques de l’O.C.D.E., iunie 1985 Numărul 48 • Vineri 29 noiembrie 1985 25