Revista Fundaţiilor Regale, octombrie-decembrie 1938 (Anul 5, nr. 10-12)

1938-10-01 / nr. 10

CARAGIALE ŞI EMINESCU 177 distracţiile pe la Iaşi. Veronica era disponibilă şi a făcut « prostia ». Neobiş­nuit cu discreţia, Caragiale a spus în dreapta şi în stânga isprava lui şi printre alţii lui Scipione Bădescu, un prieten comun, care s-a şi grăbit să-l pună în curent pe Eminescu. Veronica a mărturisit, cu lacrimi şi jurăminte de credinţă, obţinând iertarea şi l-a rugat pe Eminescu să ceară de la Caragiale scrisorile pe care ea i le adresase (era, se vede, o volubilă corespondenţă). Ce i-a rămas lui Caragiale, decât să bată în retragere ? « Bruscat în societate », el a tăcut chitic şi s’a grăbit să-şi ceară permutarea, ca să pună distanţă între el şi Veronica. Deşi îşi cedase locul uzur­pat, pe care nici gândea să-l păstreze definitiv, el mai dădea târcoale pe la casa Veronicăi. Ţinea să se asigure dacă Eminescu s’a liniştit şi de nu are cumva gânduri negre împotrivă-i. El mai fusese ame­ninţat cu împuşcarea, în vara sau toamna anului 1880, când poetul, cuprins de o pasiune aprinsă pentru Cleopatra Lecca, verişoara corpolentă şi tare boită a lui Caragiale, îl bănuise că se are bine cu dânsa. Mite Kremnitz, cu un an înainte obiectul înflăcărării lui Eminescu, îşi râdea într’o scrisoare către N. Gane, de naivi­tatea poetului, ale cărui declaraţiuni de dragoste către Cleopatra, zicea dânsa, ar fi fost primite cu hohote de râs, în timp ce Emi­­nescu nutrea speranţa unei căsătorii. Cum rămâne însă cu povestea lui Titu Maiorescu, care pre­tindea a-i fi deschis poetului ochii, când am văzut că Eminescu se aştepta dela Caragiale să se laude şi faţă de şeful literar al Ju­­nimei ? La data când s’ar fi produs eventual această din urmă indiscreţie a lui Caragiale, ştim acum că Eminescu aflase « prostia » şi se împăcase cu Veronica, luând vina asupră-şi. Rămâne să mai privim problema « Luceafărului » şi geneza ei. Cercetătorii ştiu că poema a fost inspirată de basmul lui Kunisch « Das Mädchen im goldenen Garten », pe care Eminescu l-a transpus în versuri cu acelaşi titlu, prefăcându-l apoi într’un mod mai original, în « Luceafărul ». Din cercetarea variantelor « Luceafărului», se mai ştie că poetul avea concepţia sa pe şantier încă din 1875, adică cu şase sau şapte ani înainte de trădarea prietenei sale (de pe atunci, în prima variantă a poemei, se desluşeşte un misoginism principial, care n’a aşteptat trădarea Veronicăi : Dar cine o veţi întreba — Nebună ţi infamă— Nu vreau să ştiu cărarea sa — Şi nici cum o chiamă­. El însuşi a consemnat prin manuscrisele sale:

Next