Revista Fundaţiilor Regale, octombrie-decembrie 1938 (Anul 5, nr. 10-12)
1938-10-01 / nr. 10
CARAGIALE ŞI EMINESCU 177 distracţiile pe la Iaşi. Veronica era disponibilă şi a făcut « prostia ». Neobişnuit cu discreţia, Caragiale a spus în dreapta şi în stânga isprava lui şi printre alţii lui Scipione Bădescu, un prieten comun, care s-a şi grăbit să-l pună în curent pe Eminescu. Veronica a mărturisit, cu lacrimi şi jurăminte de credinţă, obţinând iertarea şi l-a rugat pe Eminescu să ceară de la Caragiale scrisorile pe care ea i le adresase (era, se vede, o volubilă corespondenţă). Ce i-a rămas lui Caragiale, decât să bată în retragere ? « Bruscat în societate », el a tăcut chitic şi s’a grăbit să-şi ceară permutarea, ca să pună distanţă între el şi Veronica. Deşi îşi cedase locul uzurpat, pe care nici gândea să-l păstreze definitiv, el mai dădea târcoale pe la casa Veronicăi. Ţinea să se asigure dacă Eminescu s’a liniştit şi de nu are cumva gânduri negre împotrivă-i. El mai fusese ameninţat cu împuşcarea, în vara sau toamna anului 1880, când poetul, cuprins de o pasiune aprinsă pentru Cleopatra Lecca, verişoara corpolentă şi tare boită a lui Caragiale, îl bănuise că se are bine cu dânsa. Mite Kremnitz, cu un an înainte obiectul înflăcărării lui Eminescu, îşi râdea într’o scrisoare către N. Gane, de naivitatea poetului, ale cărui declaraţiuni de dragoste către Cleopatra, zicea dânsa, ar fi fost primite cu hohote de râs, în timp ce Eminescu nutrea speranţa unei căsătorii. Cum rămâne însă cu povestea lui Titu Maiorescu, care pretindea a-i fi deschis poetului ochii, când am văzut că Eminescu se aştepta dela Caragiale să se laude şi faţă de şeful literar al Junimei ? La data când s’ar fi produs eventual această din urmă indiscreţie a lui Caragiale, ştim acum că Eminescu aflase « prostia » şi se împăcase cu Veronica, luând vina asupră-şi. Rămâne să mai privim problema « Luceafărului » şi geneza ei. Cercetătorii ştiu că poema a fost inspirată de basmul lui Kunisch « Das Mädchen im goldenen Garten », pe care Eminescu l-a transpus în versuri cu acelaşi titlu, prefăcându-l apoi într’un mod mai original, în « Luceafărul ». Din cercetarea variantelor « Luceafărului», se mai ştie că poetul avea concepţia sa pe şantier încă din 1875, adică cu şase sau şapte ani înainte de trădarea prietenei sale (de pe atunci, în prima variantă a poemei, se desluşeşte un misoginism principial, care n’a aşteptat trădarea Veronicăi : Dar cine o veţi întreba — Nebună ţi infamă— Nu vreau să ştiu cărarea sa — Şi nici cum o chiamă. El însuşi a consemnat prin manuscrisele sale: