Revista Fundaţiilor Regale, octombrie-decembrie 1938 (Anul 5, nr. 10-12)
1938-10-01 / nr. 10
CARAGIALE ȘI EMINESCU 179 1882, din care reese că Veronica se dăruise lui Eminescu la 27 Octomvrie 1878, adică cu zece luni înainte de a rămâne văduvă. Pentru toate aceste pricini, nu e locul să contestăm autenticitatea scrisorilor, din care se poate reconstitui capriciosul grafic al unei iubiri celebre dar încă vag cunoscută și din care nu ne-a fost greu să recompunem incidentul Eminescu-Caragiale. Dintr’un fragment al jurnalului lui Titu Maiorescu, aflăm felul cum a primit Caragiale vestea primului acces de nebunie al lui Eminescu: «Duminică 26 Iulie st. v. 1883, înnebuneşte Eminescu, vine la d. Maiorescu. A binecuvântat cu ochii aţintiţi în zid pe d-na Maiorescu şi pe d-ra Livia, iar pe d. Maiorescu l-a strâns în braţe tremurând în toată firea... Veni apoi Caragiale la dejun la noi, aflând toate despre Eminescu începu să plângă ». Resentimentele, dacă vor fi fost, s’au năruit înaintea soartei nefericite a vechiului său prieten (la drept vorbind el credea că nu are temei de supărare decât împotriva Veronicăi, care prin mărturisirea ei le stricase prietenia). De-acum înainte, el se simte dator de a apăra împotriva tuturor neprietenilor şi mai ales a prietenilor, opera şi persoana lui Eminescu. Astfel, în şedinţa Junimei dela 17/29 Martie 1884, solemnă prin participarea lui Alecsandri, el nu s’a sfiit să sdruncine puţin superbia poetului « veşnic tânăr şi ferice ». Alecsandri citise câteva bucăţi şi un admirator spusese că sute de galbeni de s’ar da, nu s’ar găsi în literatura noastră poezii aşa de frumoase. S’a dat apoi citire şi unei poezii a lui Eminescu, de curând restabilit, dar neaflător la şedinţă. Atunci Caragiale, cu glas muşcător, a dat replica, spunând că zeci de mii de galbeni de s’ar da, nu s’ar găsi cineva să-l ajungă pe Eminescu. Aceasta a indispus grozav pe Maiorescu, care a notat în jurnalul său « Caragiale agresiv şi nepoliticos cu Alecsandri ». Putem crede, în lipsa oricărui izvor, că Eminescu şi Caragiale s’au mai întâlnit, că şi-au strâns mâna şi au mai vorbit, că duşmănia ce i-o păstra poetul se va fi topit, odată cu năruirea conştiinţei sale, dar demonul ideativ lăsase locul unei biete epave umane, care nu mai putea susţine desbateri înflăcărate, ca pe vremea adolescenţei sau a colaborării de la «Timpul». Ba chiar,— fapt care ne-a fost împărtășit de d. Paul Gusty. — ca director .