Revista Fundaţiilor Regale, octombrie-decembrie 1938 (Anul 5, nr. 10-12)

1938-10-01 / nr. 10

REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 182 Scriind articolul « Două note », el amintea că la lectura « Scri­sorii a Il-a », în cercul luminii, i s’a cerut lui Eminescu să renunțe la două expresii prea tari pentru urechile delicate ale auditoriului : oamenii să fie înlocuit cu oamenii și m’ar scârbi cu m’ar mâhni; iar mai apoi, la editarea în volum a poeziilor, pe când poetul era internat, s’au făcut « îndreptări, purgări şi omisiuni cu desăvârşire arbitrare ». Şi dacă s’ar fi făcut numai din ignoranţă­­ nu, ci cu o culpabilă prezumţie, profanatoare, de către « un om fără inimă şi cu spiritul îngust, un om care niciodată nu se poate uita pe sine, care nu poate avea nicio ridicare de suflet pe deasupra egoismului strâmt, nicio emoţie... cum să zic ? impersonală — ca să între­buinţez şi eu nişte platitudini platonice scoase de curând iar la modă...» Asprimea era nejustificată, deoarece erorile ediţiei Maiorescu se datorau numai lipsei de metodă. Caragiale vădea şi o patimă veninoasă, suspectând pe Maiorescu de a trage profituri materiale din tipărirea poeziilor. In acest fel, în apărarea auten­ticităţii de text a poeziei eminesciene, Caragiale a produs irepara­bilul în relaţiile, şi altminteri încordate, cu Titu Maiorescu. Nu e locul aici, să ne oprim şi să cercetăm dacă vina este toată de partea lui Caragiale, dar nu putem primi nici câte o interpretare a celor trei articole scrise de marele dramaturg în amintirea lui Eminescu, ca aceea a defunctului V. Tassu, care le atribuia un tâlc interesat: «... este o reclamă a lui Caragiale, luând de pretext pe Eminescu, către care ţara — şi în special Junimea — a fost ingrată, pe cât timp era în viaţă, după cum asemene ingratitudine se manifestă şi faţă de Caragiale » (scrisoare cu data 23 Mai 1892, către d. N. Iorga). Acelaşi mai scrie totodată : « Ideea intimă a lui Caragiale despre Eminescu ştii că nu este bună căci spune că, dacă Emi­nescu n’ar fi murit nebun, ar fi rămas obscur ». Se poate oare deduce din spusa lui Caragiale, că nu-1 preţuia pe Eminescu ? Intr’adevăr, dacă Eminescu n’ar fi murit nebun, ar fi rămas încă o bucată de timp obscur. E doar istoriceşte limpede pentru noi, că gloria lui Eminescu a fost edificată de noile generaţii, în timp ce păturile oficiale îl socoteau a fi un iregular, un excentric, un veleitar, de esenţă nedurabilă (foarte elocventă rămâne, ca mă­sură de apreciere academică şi oficioasă, judecata lui Hasdeu în « O vizită la castelul Iulia Hasdeu », de Caragiale, în 1897). Şi tot atât de sigur este că sfârşitul tragic al lui Eminescu a stârnit în

Next