Revista Fundaţiilor Regale, octombrie-decembrie 1938 (Anul 5, nr. 10-12)

1938-10-01 / nr. 10

184 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE La întrebarea acestuia, dacă Eminescu, în ipoteza că ar mai fi în viaţă, ar face bine să se avânte în politică, urmează răspunsul afirmativ al lui Caragiale : « Aceasta (înălţarea socială prin politică) ar da omului încrederea în sine şi prin urmare, demnitate, şi l-ar ajuta să-şi ridice glasul în faţa concetăţenilor, să devie poet şi mai admirabil, admirat şi dincolo de marginile strimtului cerc de intimi. Intr’un cuvânt, talentul literar i-ar fi consacrat de succesul politic, şi n’ar mai fi nevoie să aştepte o moarte nenorocită pentru a deveni popular ». Şi după ce spune logos-ul ce i l-ar ţine lui Eminescu, dacă însuşi acesta i-ar pune întrebarea, Caragiale încheie : « Inchi­­puie-ţi-1 pe Eminescu trăind, vârît în activitatea politică şi având norocul să dea peste el răscoalele din 1907 — căci astfel de eveni­mente mari sunt un mic noroc pentru un om politic, ia închi­­pue-ţi-l pe autorul « Doinei », al « Satirei a treia » şi al discursului « proletarului din scunda tavernă » (din zeama căreia se hrăneşte azi atâta lume politică lacomă de succes)... Ce carieră !.. ai ? » Caragiale examinează chestiunea participării « clericilor » (cum spune Benda) la politică, din sectorul literaturii şi o rezolvă în sensul afirmativ. El are privirea lucidă a mecanismului politic­­social, care lăsa să se piardă valorile literaturii, ca nepractice, ca articole inutile, de lux. Viaţa lui Eminescu i s’a părut tot­deauna cel mai grozav exemplu de desconsiderare a talentului, de către o societate rezemată pe valori materiale. El n’a uitat un moment semnificaţia pateticului destin eminescian şi l-a pus în lumină mai bine ca oricine. Indiferenţă, nerecunoaştere, părăsire în mizerie şi boală şi apoi, după moarte, onoruri peste onoruri, ce crudă ironie într’adevăr ! E destinul scriitoricesc în genere, dar înverşunat asupra lui Eminescu, cu toată străşnicia. Acesta e sensul pur al unei prietenii, tulburată de o trecătoare rivalitate erotică, de care a trebuit să ne ocupăm: dacă I. L. Caragiale a fost până la un moment, legat de o camaraderie de adolescenţă, întărită între zidurile unei redacţii, după ce prietenul său s’a prăbuşit, în nepăsarea societăţii, el i-a păstrat amintirea ca un legat scump, a relevat adevărul soartei sale mizerabile, l-a susţinut în pofida tuturor riscurilor şi nu şi-a desminţit niciodată singurele emoţiuni ale inimii, încredinţate publicităţii. ŞERBAN CIOCULESCU

Next