Revista Fundaţiilor Regale, octombrie-decembrie 1938 (Anul 5, nr. 10-12)
1938-11-01 / nr. 11
PRAZNICUL UNUI CLASIC 443 studiu critic, de analiză şi de punere în cadru, a operei. Astăzi ceea ce a fost fiinţa pământească, cu toate întâmplările ei, a scriitorului, se găseşte în scurte schiţe sau amintiri, în câteva anecdote şi, mai ales, ca un scump depozit, din care vremea fură necontenit, în contemporanii lui, cari mai întârzie între noi. Cine mai poate pune la loc, de pildă, ce a luat cu sine Zarifopol, în deosebi pentru cei din urmă zece ani de viaţă, în fapte şi în comentarii, din epoca de mare maturitate, nu atât de creaţie literară, cât de judecată a procesului creator şi a oamenilor, de şedere în Germania ? Cine, deopotrivă, va mai fi în stare să povestească, dacă în hârtiile lui nu se vor găsi acele însemnări în legătură cu marele scriitor, despre care îi plăcea să vorbească, aşa cum ar fi povestit ceea ce ştia şi auzise de la el, prietenul lui mai tânăr Goga ? Trăieşte între noi şi se bucură de aceeaşi neistovită putere de mărturisire, o personalitate ca a d-lui Rădulescu-Motru, care ar putea să ne arate ca nimeni altul apariţia lui Caragiale la « Epoca » şi să ne descopere pe om şi pe artist în resorturile lui ascunse. Mai sunt între noi, tot mai puţini, dar mai sunt, membri ai familiei. După vieţile lui Eminescu şi Creangă, din acelaşi timp, să ni se dea şi viaţa lui Caragiale, în care scriitorul ar fi înconjurat de cea mai bogată şi mai neastâmpărată epocă a istoriei româneşti, de la republica din Ploeşti, cu omul nostru încă un băiat de optsprezece ani încins cu sabia de subcomisar şi de luptător pentru libertatea « boborului », până la pârjolul de la 1907 şi la toate valurile cărora le-a dat naştere. Legenda Caragiale o avem, născută, prin nebăgarea noastră de seamă, înainte de vreme, pentru că ar fi trebuit premearsă de viaţă, pe care să se rezeme şi s’o ducă mai departe. Să facem, cel puţin acum, cale întoarsă. Mâine va fi prea târziu. Mă găseam zilele trecute pe nişte drumuri de Cadrilater. Plecam dintr’un oraş tăiat în două, pe cerul albăstrii de secetă, de unul din cele mai frumoase minarete pe care le avem. Satele în care intram aveau nume turceşti. Pământul, cu surpături roşii de piatră şi fără apă, aducea aminte de depărtate podişuri anatoliene. Tovarăşul meu era un Român macedonean, om de ştiinţă filologică şi membru corespondent al Academiei Române. Nu ştiu cum am ajuns să vorbim de Caragiale şi, mai cu seamă, de marea lui dragoste pentru tot ce era oriental. Poate tocmai înconjurimea în care ne mişcăm, poate altceva, vibraţiile neştiute dinăuntru ale cuiva care abia se ridicase de pe paginile scriitorului. Era la Lipsea prin 1906 şi doi, trei ani după aceea. Caragiale venea regulat în marele târg al cărţii, adus de concertele săptămânale dela Gewandhaus, dela care n’ar fi lipsit, orice s’ar fi, întâmplat. Atunci se întâlnea cu Zarifopol. Atunci făcea cerc, fireşte, mai mult căutat decât căutând, cu studenţii români de-