Revista Fundaţiilor Regale, ianuarie-martie 1939 (Anul 6, nr. 1-3)

1939-03-01 / nr. 3

ASPECTE DE CRITICĂ LITERARĂ CONTEMPORANĂ 635 în pragul noului veac, cu activitatea felurit criticistă, a lui Titu Maiorescu, nu se poate vorbi de nici un moment caracterizat prin dominarea exclusivă a unei personalităţi, concretizată într’o di­recţie, urmată unanim. Este o constatare de fapt, întemeiată pe o privire istorică neprevenită şi, la rândul ei, explicată prin condiţiile fireşti de desvoltare organică a culturii, cu înlămuriri divergente. Pe cât este de conform cu realitatea, sensul plural şi variat, al ori­cărei culturi, pe atât de îndătinată este tendinţa contrarie, care priveşte fenomenele trecutului în aspecte dominante, implicând intervenţia hotărîtoare a unei voinţe: de aici decurge superstiţia autorităţii şi a directivei. Iluzia retrospectivă construeşte aşa zi­sele grupări sau şcoli literare, împrumutându-le o doctrină, îm­părtăşită fără restricţii, oarecum cu străşnicia de observanţă a dog­melor şi canoanelor teologice. Prin pânza aburită a vremii, contu­rurile individuale se şterg, ca să ne dăruiască o privelişte spiri­tuală unitară. De bună seamă, dintre toate funcţiunile noastre culturale, de falsă perspectivă istorică, vom recunoaşte în strictă obiectivitate, caracterul organic al junimismului, prin structura vertebrală pe care i-a dat-o cugetătorul care a fost Titu Maiorescu şi prin creaţiile unui Eminescu, Caragiale şi Creangă. Cel dintâi a risipit confuziile, ce stăruiau în cultura noastră cea tânără, deli­mitând domeniul artei de planurile străine, în timp ce treimea creatoare îndreptăţea existenţa literară a grupării, consolidată de altminteri şi politiceşte (ca să nu mai vorbim de sistemul ei eco­nomic-social). Fără să tăgăduim virtuţile militante ale Junimei şi frumoasa izbândă care i-a încununat luptele, frângând obsta­colele unor foarte dârze rezistenţe, nu vom săvârşi greşala de a crede că judecăţile literare ale lui Titu Maiorescu au fost însuşite într’un fel unanim. Critic ocazional, de largi directive, depăşind producţia literară de zi la zi, marele Titu Maiorescu nu a corespuns totuşi ideii ce ne-o facem astăzi, despre criticul literar. Cu o activitate discon­tinuă, totdeauna răsunătoare, el n’a împlinit nevoia unei critici periodice, ca să exercite un control permanent al producţiei lite­rare. Chiar dacă ar fi realizat această cerinţă, ne rămâne întreba­rea, în ce măsură şi-ar fi putut impune judecăţile, cu caracterul de legalitate codificată, pe care i-l conferă perspectiva istorică incriminată.

Next