Revista Fundaţiilor Regale, ianuarie-martie 1939 (Anul 6, nr. 1-3)
1939-03-01 / nr. 3
ASPECTE DE CRITICĂ LITERARĂ CONTEMPORANĂ 635 în pragul noului veac, cu activitatea felurit criticistă, a lui Titu Maiorescu, nu se poate vorbi de nici un moment caracterizat prin dominarea exclusivă a unei personalităţi, concretizată într’o direcţie, urmată unanim. Este o constatare de fapt, întemeiată pe o privire istorică neprevenită şi, la rândul ei, explicată prin condiţiile fireşti de desvoltare organică a culturii, cu înlămuriri divergente. Pe cât este de conform cu realitatea, sensul plural şi variat, al oricărei culturi, pe atât de îndătinată este tendinţa contrarie, care priveşte fenomenele trecutului în aspecte dominante, implicând intervenţia hotărîtoare a unei voinţe: de aici decurge superstiţia autorităţii şi a directivei. Iluzia retrospectivă construeşte aşa zisele grupări sau şcoli literare, împrumutându-le o doctrină, împărtăşită fără restricţii, oarecum cu străşnicia de observanţă a dogmelor şi canoanelor teologice. Prin pânza aburită a vremii, contururile individuale se şterg, ca să ne dăruiască o privelişte spirituală unitară. De bună seamă, dintre toate funcţiunile noastre culturale, de falsă perspectivă istorică, vom recunoaşte în strictă obiectivitate, caracterul organic al junimismului, prin structura vertebrală pe care i-a dat-o cugetătorul care a fost Titu Maiorescu şi prin creaţiile unui Eminescu, Caragiale şi Creangă. Cel dintâi a risipit confuziile, ce stăruiau în cultura noastră cea tânără, delimitând domeniul artei de planurile străine, în timp ce treimea creatoare îndreptăţea existenţa literară a grupării, consolidată de altminteri şi politiceşte (ca să nu mai vorbim de sistemul ei economic-social). Fără să tăgăduim virtuţile militante ale Junimei şi frumoasa izbândă care i-a încununat luptele, frângând obstacolele unor foarte dârze rezistenţe, nu vom săvârşi greşala de a crede că judecăţile literare ale lui Titu Maiorescu au fost însuşite într’un fel unanim. Critic ocazional, de largi directive, depăşind producţia literară de zi la zi, marele Titu Maiorescu nu a corespuns totuşi ideii ce ne-o facem astăzi, despre criticul literar. Cu o activitate discontinuă, totdeauna răsunătoare, el n’a împlinit nevoia unei critici periodice, ca să exercite un control permanent al producţiei literare. Chiar dacă ar fi realizat această cerinţă, ne rămâne întrebarea, în ce măsură şi-ar fi putut impune judecăţile, cu caracterul de legalitate codificată, pe care i-l conferă perspectiva istorică incriminată.