Revista Fundaţiilor Regale, aprilie-iunie 1939 (Anul 6, nr. 4-6)
1939-05-01 / nr. 5
366 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tituri. Romantismul eminescian, cu reversul lui satiric, înfăţişează idealitatea românească, realismul Amintirilor lui Creangă intueşte specifica resemnare, în faţa destinului, a acestei idealităţi, care se hrăneşte dintr’un pământ şi o sevă viguroasă, universul caricatural caragialian ne avertizează de egoismul şi de rara noastră putere de adaptare la împrejurări, aş zice că ne relevează conştiinţa noastră tranzacţională. In formele ei idealiste, eroice, literatura paşoptistă era de un convenţionalism primejdios, ameninţând să falsifice orice adevăr sufletesc, să se flateze şi să ne adoarmă spiritul critic şi creator, să ne impue o imagine din afară, livrescă, să ne dea iluzia unei desăvârşiri pe care n’o aveam. O literatură de criză morală este totdeauna mai fecundă, mai sănătoasă, mai adâncă, decât o literatură dirijată, fie şi de cele mai nobile ţeluri. Este ceea ce instinctiv a înţeles junimismul, în latura lui de creaţie, superioară în atâtea privinţi, perioadei paşoptiste. Unii critici ai culturii noastre cred că junimismul a fost lipsit de sentimentul istoric, că acest sentiment a aparţinut numai lui Kogălniceanu şi lui Bălcescu, care au simţit şi exaltat misiunea istorică a românismului, cu entuziasmul romantismului lor răzvrătit şi cu ştiinţa, câtă le era îngăduită pe atunci, a trecutului nostru. Haşdeu, care duce mai departe, viziunea istorică a românismului, completând pe Kogălniceanu şi Bălcescu, a lansat acuzaţia de cosmopolitism, svârlită în contra junimismului , las de o parte pe Maiorescu, a cărui acţiune critică nu putea avea contact cu disciplina istoriei , referindu-ne numai la Eminescu, a cărei viziune istorică este atât de clară, atât de intransigentă, afirmaţia lui Haşdeu ni se pare cu totul neîntemeiată. Dar formele literaturii nu sunt legate cu necesitate de o singură viziune, de un fel unic de creaţie, prin reconstituire, ca să conchidem că junimismul n’a fost descoperitor de valori sufleteşti. Nu cumva Haşdeu era el însuşi un paşoptist întârziat, în literatură, şi opunea un simplu concept literar unei realităţi vii ? Căci, dacă privim lucrurile mai de aproape, Eminescu a descoperit natura românească, mai autentic decât Pastelurile lui Alecsandri şi decât peisajele convenţionale ale paşoptiştilor, Creangă a descoperit pe ţăranul român, iar Caragiale, atât de hulit de Haşdeu, pe mahalagiu, pe micul şi marele burghez, născuţi în urma revoluţiei de la 48. Acestor valori de fond le corespunde