Revista Fundaţiilor Regale, aprilie-iunie 1939 (Anul 6, nr. 4-6)

1939-05-01 / nr. 5

LITERATURA SUB CAROL I 367 respectiv valori diferenţiale de expresie. Eminescu îşi alcătueşte o limbă literară, ca o adevărată sinteză, din termeni arhaici, din expresii populare şi neologisme, imprimându-i o mlădiere, o bogăţie şi o autenticitate acustică şi semantică, până astăzi nedesle­­gată în toate misterele ei expresive. Creangă răscoleşte un lexic regional de adâncă semnificaţie şi creează, după cronicari, o sintaxă narativă specific românească. Iar Caragiale exploatează, stilizând, toate virtualităţile lexicale şi sintactice, ca şi ingeniozităţile drama­tice, ale unui strat verbal autohton, până la el nepus în valoare. Şi dacă e vorba să ne adresăm chiar unui junimist mai puţin impu­nător, cum este Slavici, oare opera lui de povestitor şi evocator al lumii din Ardeal, nu se distinge printr’o specifică limbă şi sintaxă, după care-l recunoaştem, ca după un semn interior? Răspunzând unei reacţiuni ideologice, junimismul n’a făcut totuşi numai o mişcare teoretică şi n’a sterilizat, criticând, forţele de creaţie ale generaţiei lui; a refuzat numai ce era convenţional şi pur teoretic în paşoptism, raţionalist şi romantic, întronând mai mult adevăr în fond şi mai multă autenticitate în expresie. Critica post-maioresciană, reprezentată de Gherea şi Ibrăileanu, adversară ei ca metodă şi găsind-o, pe bună dreptate, insuficient­ă în aplicaţie, când a voit să-şi exercite instrumentul de analiză, s’a ocupat ea însăşi de scriitorii junimişti (Eminescu, Caragiale, Creangă), ca de nişte valori sigure, glosându-i fie din punct de vedere sociologic, fie estetic. Iar Eminescu singur e mina inepui­zabilă a criticei filologice, problema restabilirii textelor lui rămâ­nând, după cincizeci de ani de la moartea poetului, încă deschisă. Şi tot un junimist, ultimul important, din seria creatorilor, Duiliu Zamfirescu, încearcă forma ciclică a romanului naţional, chiar dacă intenţia lui a rămas mai mult schematică, limit­ându-se la o realizare idilică, la o imagine simplă şi armonioasă a aristocraţiei rurale, neizbutind să insufle viaţă unei literaturi epice orăşeneşti. Junimismul a murit de moarte firească, aşa cum mor toate curentele viabile, în literatură, după generaţiile creatoare, urmând generaţiile imitatoare, în spirit academic, logic era să treacă făclia altor curente, altor personalităţi şi altor viziuni, într’o epocă de lungă domnie şi de realităţi necontenit schimbătoare. Naşterea sămănătorismului şi simbolismului vor însemna a doua perioadă a literaturii de sub Carol I. Roadele lor vor încheia, cu un nou

Next