Revista Fundaţiilor Regale, aprilie-iunie 1941 (Anul 8, nr. 4-6)
1941-04-01 / nr. 4
182 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE propriu, iar prezenţa unei galerii uşor cucerită de duhul său muşcător îi stârnise cruzimi excesive, faţă de victime dinainte dezarmate. Structura intimă a relaţiilor epistolare îl favorizează să-şi accepte pe fiecare din corespondenţi aşa cum este, să abunde în sensul său, să-şi adapteze fizionomia ireductibilă, la tipul sensibilităţii cu care vine în atingere. E o adevărată metamorfoză a temperamentului caragialian, care, fără să-şi înstrăineze individualitatea, şi-o pune în consonanţă cu alţii, fie în chipul cel mai firesc, fie chiar printr’un fel de mimetism circumstanţial, ca atunci când adoptă stilul sublim şi retoric al lui Delavrancea, ca să-i mulţumească pentru felicitările aduse broşurii sale « 1907 », sau când patetizează faţă de acelaşi umilinţele îndurate de la patronii politici junimişti. Oare însă nu e mimetismul forma specifică a stilului epistolar ? Şi uşurinţa adaptării lui Caragiale la diversitatea tonurilor, nu e semnul cel mai bun al unei naturi, în esenţă, de corespondent ? Dacă mai considerăm că scrisorile marelui « satiric » scot la iveală un alt Caragiale, necolţuros, tratabil, uman, afectuos, apt să întreţină devotamentele, prin solicitudine delicată, vom avea în sfârşit siguranţa că noul avatar nu s’ar fi putut îndeplini printr’un scris la rece şi în silă. Chiar când o scrisoare i-a dat mult de lucru, prin şlefuirea şi caligrafierea ei, ea îşi învederează participarea cordială a autorului ei, voia bună care a zămislit-o. A-i cere însă neglijenţă, deslânare, neexpresivitate, ca semn al « autenticităţii », ar însemna să nu cunoaştem pecetea de fermitate a unui spirit lucid, pe care nici tulburarea afectivă nu izbuteşte să-l descompună. # # # Din punctul de vedere cronologic, corespondenţa lui Caragiale cuprinde o singură lacună, dar deosebit de însemnată : nu ne-a rămas nici o singură scrisoare din anii preţioşi ai adolescenţei şi nici din vremea primelor începuturi, ziaristice şi literare. Ea începe cu incidentul, dat de noi la lumină în prefaţa volumului VI (Opere, Teatru), între autorul comediei « O noapte furtunoasă sau Numărul 9 » şi Ion Ghica, directorul general al teatrelor, care-i modificase piesa, la a doua reprezentaţie. Aşadar, nu avem nici un document epistolar asupra anilor de formaţie, la vârsta hotărîtoare a conturării fizionomiei morale. Cum despre aceeaşi epocă nu ne-au fost transmise decât prea puţine mărturii contemporane de oarecare însemnătate, o putem de pe acum considera ca un interval obscur din biografia caragialiană. Spre deosebire, bunăoară, de adolescenţa şi prima tinereţe a lui Eminescu, atât de suculent nutrită informativ, prin amintirile colegilor de gimnaziu şi universitate, epocile corespunzătoare din viaţa lui Caragiale n’au stârnit interes în vremea când ar fi putut fi adunate datele