Revista Fundaţiilor Regale, aprilie-iunie 1944 (Anul 9, nr. 4-6)

1944-06-01 / nr. 6

î. L. CARAGIALE 659 de Paul Déroulede și Une camaraderie de Scribe. Din toată această activitate, lipsită de glorie, abia dacă se pot sublinia cronicele din România liberă (1877), apărute sub titlul: O cercetare critică asupra teatrului românesc (reprodusă în Opere, vol. V, ed. S. Cioculescu), în care este veştejită cu energie inferioara compoziţie a repertoriului teatral contemporan, ca şi deprinderea localizărilor şi a plagiatului răspândită printre autorii vremii. Puţini oameni ştiau în momentul acesta ce puteri se ascundeau în Caragiale. Unul din aceştia este Mihai Eminescu. Chemat ca prim-redactor al Timpului, Eminescu cere ca redacţia ziarului să fie completată cu Caragiale şi Slavici, care mai târziu a însemnat amintirile sale din această epocă. Cei trei prieteni întârziau în lungi discuţii de limbă şi literatură, în timpul cărora tipografia cerea necontenit manuscris pentru ziarul ameninţat să nu poată apărea. Intr’un rând ei pun la cale o gramatică a limbii române, în care Eminescu ar fi urmat să scrie partea rezer­vată morfologiei, Slavici topica şi Caragiale sintaxa. Lungile con­vorbiri din sala redacţiei de pe Calea Victoriei se continuau fără Slavici, uneori până către ziuă, în modesta locuinţă a lui Eminescu de pe strada Sfinţilor. De când îl părăsise pe Creangă la Iaşi, Emi­nescu nu întâlnise un alt om cu care să aibă a-şi spune atâtea lucruri, într-o comunicare prietenească mai fecundă. Este probabil că prin Eminescu este introdus Caragiale în cercul junimist al lui Maiorescu şi în casa D-rului Kremnitz. Maiorescu ţine un album, în care roagă pe membrii cenaclului său literar să însemneze câte o cugetare. Caragiale notează maxime în care o luciditate neîndurată se mani­festa în formele unei concisiuni lapidare (cf. C. L. XIV). Intr’un rând el scrie cu conştiinţa unui om fără iluzii: « In răsboiu necurmat trăim: cu inimicii în luptă, cu amicii în armistiţiu ». Altădată mărtu­riseşte crezul unei misantropii melancolice: « Dispreţ desăvârşit pentru părerea mulţimii şi milă adâncă pentru soarta ei — iată semnul înţeleptului ». In altă împrejurare, sarcasmul lui abia se reţine : « Dacă şi între oameni cuminţi s’ar putea stabili înţelegere ca între nerozi, mulţimea acestora ar avea o soartă mai bună ». Din aceeaşi stare de spirit creşte reflecţia: «Pasivul şi activul fiecărui pas al omenirii sunt în echilibru. — Pasivul descoperirii tiparului: s’au recunoscut nerozii, s’au numărat şi s’au găsit a fi dânşii cei mai mulţi ». Altădată, în fine, stabileşte cu subtilitate deosebirea dintre atitudinile cunoaşterii şi ale contemplaţiei: « Voeşti să cunoşti lucrurile? priveşte-le de aproape. Vrei să-ţi placă? priveşte-le de departe ». Scriitorul care cugeta astfel nu era un om banal. In Noemvrie 1878, Caragiale îl întovărăşeşte pe Maiorescu la Iaşi, pentru a asista la banchetul celei de-a XV-a aniversări a Junimii. Aci, înainte de banchet, citeşte O noapte furtunoasă sau Numărul 9. Junimiştii ascultă caracterizarea incisivă a tinerei societăţi bucu­­reştene, cu femei romantice citind Dramele Parisului, cu garda ei

Next