Revista Muzeelor și Monumentelor, 1974 (Anul 11, nr. 1-3)
1974 / nr. 3
ului-Sibiu, Em. Vîlcea, Măldărești-Horezu, Curtișoara-Tg. Jiu, Craiova, Slatina, Golești, Em. Vîlcea ș.a.). Sînt trasee cu puncte de pornire variabile. Interesant este faptul că asemenea trasee oferă posibilitatea de a asocia muzeelor etnografice și de artă populară, monumente de interes național, puncte unde se desfășoară serbări de tradiție, puncte cu monumente ale arhitecturii și tehnicii populare conservate in situ, centre meșteșugărești etc., așa cum sînt mănăstirile din nordul Moldovei și centrele de ceramică de la Rădăuți și Marginea ; Huta- Certeze — unde se ține sîmbra oilor, centrele de ceramică de la Săcel și Vama și bisericile de lemn din microzona Lăpuș, Maramureș-Oaș ; serbările de pe Muntele Găina și satele din zona Apusenilor ; centrele ceramice de la Buda-Vlădești și Horezu, mănăstirile Cozia, Dintrun lemn și Horezu în județul Vîlcea , monumentele lui Brâncuși de la Tg. Jiu, centrele ceramice de la Oboga și Româna, județul Olt etc., după cum și așezări care păstrează ulițe, gospodării, case de locuit în ipostaza lor tradițională (nordul Moldovei, Maramureș, Oaș, Valea Arieșului, Mărginimea Sibiului, Vîlcea, Gorj, Vrancea ș.a.). Este lesne de înțeles ce importanță reprezintă astăzi, pe planul educației și turismului, toate aceste muzee, care n-au apărut la întîmplare și nici desprinse de alte măsuri cu caracter social-cultural întreprinse pe întreg teritoriul țării, în virtutea unui program, a unei viziuni politice de stat. Prin înființarea și dezvoltarea muzeelor etnografice în aer liber și a muzeelor de etnografie și artă populară pavilionare, prin unele intenții, inițiative și măsuri de conservare in situ a unor monumente de arhitectură și tehnică populară, chiar a unor părți de așezări, încărcate de virtuțile unor tradiții valoroase, prin programul amplu de restaurare a atîtor monumente istorice, desfășurat cu larg sprijin de stat de către Direcția monumentelor istorice și de artă prin tot ceea ce sperăm că va face obiectul integrării funcționale în planurile structurale de sistematizare și modernizare a așezărilor rurale, au fost și vor fi salvate numeroase dovezi ale culturii noastre populare, care pe de o parte constituie dovezi ale existenței milenare a poporului român pe teritoriul carpato-dunărean, pe de altă parte vor servi drept temei pentru o științifică dezvoltare a activității educativ-turistice viitoare. Pentru cei care au cunoscut nemijlocit și au avut posibilitatea să înregistreze în trăsăturile sale generale stadiul activității muzeistice din jurul anilor 1944—1950, progresele din ultimele trei decenii apar de-a dreptul surprinzătoare, dar nicidecum de neexplicat. Cele ce vor fi expuse mai departe vor îndreptăți și acredita concluzia că muzeologia românească, practicată empiric și izolat pînă în 1944, a fost învestită cu atributul de adevărată școală, în foarte multe privințe recunoscută și cotată ca atare pe plan intern și internațional. Este suficient să reamintim în acest sens aprecierile din partea publicului și cercurilor de specialitate de care se bucură muzeele noastre etnografice în aer liber (în special Muzeul satului, Muzeul tehnicii populare din Dumbrava Sibiului, Muzeul pomiculturii și viticulturii de la Golești-Argeș, Muzeul etnografic al Transilvaniei-Cluj- Napoca și cele care se află în curs de organizare, ca și numeroasele muzee pavilionare, modernizate în ultimul timp (muzeele din Sighetul Marmației, Negrești-Oaș, Satu-Mare, Oradea, Zalău, Cluj-Napoca, Reghin, Alba Iulia, Orăștie, Cristuru Secuiesc, Timișoara, Lugoj, Curtișoara- Mori cu ciutură de pe Valea Rudăriei, jud. Caraș-Severin Aspect din Muzeul tehnicii populare Sibiu Vedere din Muzeul viticulturii și pomicultură, Golești — Argeș 19