Revista Muzeelor și Monumentelor, 1979 (Anul 16, nr. 1-10)
1979 / nr. 1
școalei Insă, închisă. — Să trecem prin carte, îi spun Iov. (arășei) Margareta. — Ocolim și, la ușa de din dos, ne găsim, iar, in fața unei uși ferecate. Cu mina streașină, privesc prin geam . Al. Sahia ne surldea de după ochelari dar, sala, deșartă. Iar învățătorul satului, pornit in căutarea unor eventuali ,,clienți”, revine spunind : E de rău, tov. Oprescu. N-am putut aduce pe nimeni. Credeți-mă , dacă nu era , .meciul”, — poate”. Și pentru a încheia acest episod să cităm și P.(est) S.(criptum)-ul acestei lungi dar antrenante scrisori . ..Uitai un amănunt , unde a mers mia... Văzind că publicul, tot, se duce la ,,meci”, incepind de la ora 5 d.a. — cum indicau afișele, — am propus învățătorului să facem prezentarea expoziției Sahia, — după meci. Omul școlii mi-a răspuns: .,M-am gindit și eu la asta, tovarășe, dar e imposibil : de la ora 7 in sus începe balul. Și-i tot in localul școalei .. ■ Abia atunci mi-am amintit de afișele, numeroase, ce anunțau . ..MARE BAL MARE”. în alte cuvintări, ținute cu ocazii festive, ori în articole de gazetă, Perpessicius se ocupă precum in Plăci votive și case memoriale (1964) de casele scriitorilor și-și exprimă gîndul ca aceste monumente culturale să devină : ,,nu numai un loc de pelerinaj și de cinstire a memoriei marelui scriitor (era vorba de I. L. Caragiale), dar și un centru de documentare, utilat cu o bogată bibliotecă, cu numeroase colecții plastice și de machete, cu cataloage științifice, chiar cu un buletin propriu — toate legate de viața și opera lui Ion Luca Caragiale”. Cu aceeași forță stilistică de a incrusta în formule lapidare și poetice lucrurile îndrăgite, Perpessicius definește in același articol semnele de recunoștință postumă aduse marilor scriitori : ..O placă votivă e o fereastră luminată, ce ne imbie să ne oprim pașii și să medităm la permanența amintirilor nepieritoare”, după care trece la prezentarea caselor memoriale . . .sunt camerele din basme, ce-nchid fiecare din ele cîte-un palat. ■ . Adevărate școli de cunoaștere și de recunoștință, ele pun la îndemina vizitatorilor o istorie literară, pe capitole, sintetică și ilustrată. Ele întrețin, de-a lungul și de-a latul țării, cultul marilor noastre valori culturale, literare și artistice, această cea mai înaltă și mai pură formă de patriotism. Utilitatea lor în procesul de difuzare in largile mase a culturii e indiscutabilă. Ele nu sunt numai momente de venerație obștești, dar și izvoarele de apă vie care înviorează și inima și mintea”. După cum era normal, editorul lui Eminescu, trebuia, și in calitate de muzeograf, să-și spună părerea despre conservarea vestigiilor eminesciene și despre soarta casei din Ipotești, în cele două articole, rămase, încă, in paginile publicațiilor care le-au adăpostit (Pelerinaj la Ipotești din „Scînteia tineretului” și Campanie pentru Ipotești, apărut în „Revista muzeelor”), Perpessicius avea să întocmească un adevărat plan de valorificare a locurilor natale ale Sărmanului Dionis. Autorul face un tur de orizont al acestor recunoașteri naționale și delimitează casele memoriale, care reconstituie atmosfera de epocă (ca cea a lui Tolstoi de la Iasnaia-Poliana ori aceea a lui Cehov din Ialta), de muzeele comemorative ; acestea prezintă in principalele ei date viața și opera scriitorilor. Uneori aceste două moduri pot coexista, precum la reședința de vară a lui Mihail Sadoveanu, de la Neamț ori așa cum ar trebui să fie și casa lui Eminescu din Ipotești. ..O casă memorială închinată poetului Eminescu este — scria Perpessicius în 1969 — prin definiție, un motiv de întoarcere la timpul și împrejurările pe care poetul le-a cunoscut la acea așezare”. După care autorul continuă : ,,Ceea ce, evident, in actuala clădire, refăcută pe locul vechei așezări, ar fi greu de imaginat, întâia obligație, așadar, pe care viitorul urmează să o rezolve este să restaureze, in stilul inițial și cu așezarea de epocă, vechea clădire, in ale căreia una din camere ar trebui reconstituit mobilierul și bruma de bibliotecă ale copilului și studentului de mai tirziu. Celelalte încăperi ar fi rezervate înfățișării metodice a vieții și operei poetului, cu osebită insistență asupra acelor opere legate de peisagiul și topografia Ipoteștilor”. Și autorul încheie pe un ton profetic ca în acea Scrisoare către editorul eminescian, integral, din anul 2000 cind spune: ,,A visa că in perspectiva unui secol, Ipoteștii ar putea deveni un centru de documentație eminesciană, unicul pe țară, chiar dacă prețioasele lui manuscrise, pe cari fotocopii adecvate le pot înlocui, se află la Academie, nu mi se pare cu neputință. Aceasta este și acesta trebuie să devină, în viitor, felul de căpetenie a oricărei case sau muzeu memorial din țara noastră” Perpessicius in 1940 44