Revista Muzeelor și Monumentelor, 1979 (Anul 16, nr. 1-10)
1979 / nr. 1
și sub ochii noștri cind muzeele sătești sau școlare se înfiripă pornind de la fragmente ceramice sau vase descoperite in raza de activitate a promotorilor lor. Obiectul arheologic deține încă un loc primordial, el fiind, de fapt, singurul izvor direct de atestare a prezenței și activității umane pentru zeci de milenii. Orientarea profund patriotică a istoriografiei românești, a muzeologiei, asigură argumentul științific, incontestabil al existenței societății autohtone pe pământul patriei, dezvăluind verigile esențiale ale evoluției materiale și spirituale. Calitatea de martor nemijlocit al gîndirii și al capacității de execuție umană conferă obiectului arheologic valoarea de izvor fundamental. Colectivitatea care își reneagă o atare moștenire își anulează premeditat istoria. Acest adevăr exprimat de către un prestigios om de cultură din perioada interbelică, prin cuvintele ,,un popor care nu are monumente, nu are istorie”, a fost salutar apărat de către muzeologia românească, în toată existența ei, în modeste încăperi din Oltenița a fost salvată cea mai strălucită colecție de piese gumelnițene, la Muzeul municipiului București s-au strîns cele mai prețioase exemplare ceramice ale culturii Tei, în muzeele din Iași, Craiova, Oradea, Cluj-Napoca, Tirgoviște, Suceava ș.a. s-au tezaurizat valoroase obiecte care dau dimensiunea înaintării in timp a societății autohtone. Nu este cazul să insistăm asupra condițiilor in care s-au constituit aceste colecții. Ele n-au fost totdeauna ușoare, preocuparea muzeografului perioadei interbelice izbindu-se de lipsa de fonduri, de interesele economice ale proprietarilor acelor terenuri păstrătoare de atari izvoare. Am schițat această introducere pentru a sublinia faptul că preocuparea pentru salvarea obiectelor arheologice și istorice a stăruit de mult timp în muzeistica românească și că această preocupare reprezintă o sarcină generală a contemporaneității noastre. Nu putem spune că amplele transformări edilitar-urbanistice ne-au pus în fața unor situații cu totul noi. Avem în urma noastră decenii de căutări pentru rezolvarea acestei dialectice contradicții dintre vechiul perimat, și totuși înnobilat de secole și milenii, și noul се-și impune trăinicia. Ceea ce reprezintă trăsătura definitorie a zilelor noastre este amploarea și ritmul de afirmare a noului, pe de o parte, și îndatorirea organelor de specialitate pentru surprinderea și salvarea mărturiilor directe ale dezvoltării societății omenești. Superioritatea contemporaneității este dată de capacitatea înțelegerii conștiente a momentului unic de acțiune asupra unor situri arheologice, sau a unor piese. Dezvoltarea tehnologiei moderne, net în favoarea actului contemporan, anulează metodele clasice ale acțiunii de salvare folosite de generațiile anterioare de arheologi. Pentru a ne edifica asupra acestui aspect este cazul să amintim cele trei mari etape ale amenajării cursului Dîmboviței in sectorul urban, în 1881, și in anii imediat următori, s-a lucrat manual, făcîndu-se posibilă urmărirea mult mai temeinică a mărturiilor istorice de pe terasa rîului. Din nefericire, nu s-au consemnat descoperirile arheologice ale vremii, deși ele trebuie să fi fost numeroase și importante. în 1936 s-au reluat aceste amenajări, tot cu mijloace relativ rudimentare, fapt care a dus la descoperirea pină și a unor monede bizantine care permit urmărirea istoriei locale in sec. X—XIII. în 1976—1978, construirea de Marele foc din 23 martie 1847 care a distrus peste 1800 de clădiri — acuarelă 5