Revista Muzeelor și Monumentelor, 1988 (Anul 25, nr. 1-10)

1988 / nr. 7

THEODOR PALLADY“ !» D­e curînd a apărut la Editura Meridiane o monumentală monografie „Theodor Pallady” da­torată reputatului critic și istoric de artă Mihai Tspir. Autor a încă două lucrări de referință pentru is­toriografia noastră de artă—„Șira­­to” din 1979 și „Clasicismul în arta românească” din 1984 — Mihai Ispir se apropie de astă dată de una dintre cele mai generoase și controversate personalități ale picturii naționale interbelice. Opera lui Pallady a suscitat inte­resul multor cercetători care, în decursul timpului, i-au dedicat articole, studii sau volume variate ca întindere și valoare. Intrepi­­ditatea lui Mihai Ispir constă dintru început tocmai în aborda­rea unui subiect atît de mult dez­bătut ce, aparent, nu mai putea oferi nici o noutate, necum sur­prize. Dar, riguroasa și docta sa lucrare ne dovedește contrariul. Să ne oprim numai la perioada de început a activității lui Pallady pe care ceilalți autori o ignoră sau o tratează în treacăt, din goana condeiului, fără a-i distinge greutatea de sensuri și importanța pentru formația pictorului dar pe care Mihai Ispir o sesizează și o analizează în amănunțime, la justa-i valoare pentru creația ulterioară a maestrului. Chiar din introducere autorul își declară intenția manifestă de a da am­ploarea cuvenită acestei perioade și a-i urmări amprenta lăsată, mai pregnant sau mai palid, în toată opera palladyană. ,,Ni s-a părut astfel oportun să stăruim asupra elementelor simbolistice tim­purii asimilate de Pallady, urmă­­rindu-le apoi treptat rezonan­țele și evoluția în toate fazele ulteri­oare ale creației sale. Privită dintr-o perspectivă proximă, pe­rioada dinainte de 1919 revelează un Pallady in aparență inedit, dar in substanță perfect concordant fizionomiei artistului din anii '20, '30 sau 40.” (p. 5). Simbolis­mul acestei epoci este important pentru toată opera artistului, deși diluat, în ultimii ani ai vieții sale icumpe totuși, cu preg­nanță, în anumite lucrări. Dife­rența dintre Pallady și marele său prieten Matisse a fost că pictorul român a rămas mai atașat decît confratele său francez de atelierul lui Gustave Moreau — unde amîndoi învățaseră și se inițiaseră în tainele picturii fiind colegi de șevalet și cunoscîndu-se suficient de bine pentru a se lega o trainică relație de frățească amiciție ce a durat toată viața. Dar această propensiune pentru simbolism a lui Pallady nu este neapărat stilistică, ci, mai degrabă în concepția estetică. Dacă în anumite lucrări de la începutul activității sale, de sorginte livreas­că (Vasul fantomă din 1898 sau Ofelia dinainte de 1904), executate în bună manieră a curentului — semn că asimilase lecția acestuia atît în sintaxa plastică, cit și în spirit — se simte pregnant influ­ența maestrului sub care se for­mase, în cîteva peisaje ulterioare (precum Peisaj cu pod sau Peisaj cu statuie și casă) izul simbolist răzbate în aura de mister a spa­țiului ales pentru peisajare, în prezența lacului, a pădurii ori frunzișului de un verde întunecat, prevestitor de tainice întîmplări, și în întreaga atmosferă de decor de teatru (clădit parcă pentru ciudatele personaje ale lui Mateiu I. Caragiale și nocturnele lor anabase). Schimbarea stilistică este clară după 1919 dar amintirile simboliste, atenuate ce-i drept, îl vor urmări încă multă vreme printr-o anumită compunere și preferința pentru anumite piese într-o aranjare specială (ceas oprit la o oră cu semnificații autobio­grafice, manuscris, partitură, pipă, pistol), menite să închege un portret psihologic, din obiecte reprezentative ale posesorului (pendinte oarecum de naturile sta­tice de tip vanitas din secolul al XVII-lea, în ele rezidind un sim­bolism avant la lettre). în final, în cîteva rînduri bine simțite, Mihai Ispir ne demon­strează actualitatea lui Pallady și forța cu care lecția sa persistă în plastica românească de după el: ,,Cer­cetate prin prisma unor pro­blematizări artistice actuale, rever­berările operei palladyene nu numai că nu pălesc dar apar, in lumina lor, viu amplificate. Și ceea ce odinioară făcea parte din mitul singularității creatorului, îi conferă astăzi acestuia o aureolă vizionară.” (p. 71). Pe lingă un text suculent, capti­vant, abundînd în judecăți de valoare originale legate de creația plastică, autorul se apropie, cu devoțiune dar și cu simpatie, de figura insolită a creatorului, descriindu-l cu bizareriile și mali­țiile sale — ce-l făceau un personaj excentric, greu de suportat (și de aceea autoizolat), învăluit în legendă și cultivînd-o el însuși­­încă din viață — prin recompu­nere din chiar amintirile lui Palla­dy, ale altora despre el, prieteni sau dușmani, colegi sau critici, și texte din presa epocii, bine selectate și potrivit inserate. Este prezentată familia de veche spiță boierească (de origine moldavă pe linie paternă și cantacuzină pe linie maternă) și fondul cul­tural pe care se încheagă perso­nalitatea sa. Cîteva fotografii de epocă, inedite, ne ajută să deslu­șim mediul pe care l-a cunoscut pictorul în această perioadă ante­rioară plecării la studii în Franța. Ajutat de o bună ilustrație alb­­negru și color — în mare parte inedită, provenind din colecții particulare sau depozite de mu­zee și biblioteci mai puțin acce­sibile — și însoțită de note și de o substanțială bibliografie (pe care numai modestia lui Mihai Ispir a numit-o ,, selectivă” cînd, de fapt, acribia științifică ce-l caracterizează a conceput-o ca exhaustică, el parcurgînd tot ce se putea citi despre maestru și opera sa­ fac din impozantul și elegantul volum „Theodor Pallady” una dintre acele cărți de excepție — îmbinînd un inesti­mabil și necesar material de lucru cu un tom demn de tezaurizat în orice bibliotecă de artă — dedi­cată unui artist de marcă, el însuși o apariție de excepție în lumea artistică românească a veacului nostru. —ADRIAN-SILVAN IONESCU- 95

Next