România Liberă, august 1947 (Anul 5, nr. 908-930)

1947-08-07 / nr. 911

^6­­-A CREATORUL ŞI PROBLEMELE SALE "SPRE problemele omului va trebui, şi va fi corect să desbatem printre coloanele a­­cestea în fiecare zi, în măsura în care tot mai clar se desprinde ideea de fundament a culturii ca fiind o problemă a omului, a oamenilor, a societăţii. Pe planurile astea, accidentate, mersul înainte până la des­­legări şi soluţii va cere anularea timidită­ţilor, cultul incursiunilor îndrăzneţe. Şi invitaţia la altitudini care consumă, dacă nu solicită, preferabil să fie trimisă înapoi în semn de anunţ mortuar pentru poezie ilustrând teama de a fi întotdeauna alta, în căutare continuă, ca omul, ca vremurile. Sunt, evident, câteva discuţii simple, familiare de la o vreme oamenilor de artă, familiare culturalilor. Un om de dreapta îl întreba recent pe Ar­agon despre raportul — în Franţa — dintre poezia angajată şi cealaltă, fără contigenţe. I s’a răspuns. Poate răspunsul se împlinea mai bine refuzându-se unei întrebări viciate de inexistenţa noţiunilor folosite. Poezia fără contigenţe. Ce altăceva s’ar fi putut răspunde afară că „fără contigenţele” neexistând, întrebarea n’are subiect, răs­punsul nu are ce să clarifice. Oasp­­­ele francez — răspunzând totuşi — ne trata la rece cu o aproape supărătoare compa­siune. Dar nu la­ discuţia aceasta simplă, deşi inevitabilă, ar fi dintru întâi să-şi întoarcă oamenii atenţia şi preocupările. Ea Vine însoţind orice desbatere, se a­fă în cutele fiecărei între­bări, în conţinutul orientărilor şi pr­oblematicei care mobilează încăperile intime ale creatorilor. Am voi în schimb să determinăm o întoarcere simplă la sinceritate. La sincerittaea poetului, la sinceritatea artistului, înainte de a fi interesantă greşela, confuzia, sau planurile—în­chinate — răsturnate pe suprafaţa cărora poetul ni se prezintă într’un iluzoriu echilibru, — inte­resează şi cântăreşte sincerita­tea, capacitatea de a fi sincer, efortul de a fi sincer, întâi cu sine. Sau numai cu sine. Res­ul va aparţine după aceea doza­jului şi calităţilor. Problema creaţiei ni se pare a se reduce până la urmă, pentru artist, la elementara problemă a omului, la raporturile sale cu problemele vieiţ­i. De multe ori ni s’a adus argumentul autenticităţii, mai bine spus contraargumentul unei foarte si­nuoase autenticităţi. „Egal cu mine” — ne spunea — un poet, care se voia în chiar momentul acela egal cu toate figurile as­trale ale poeziei, egal cu eternitatea. Egalitatea asta i se părea autentică, fără a se fi ştiut însă regăsi în oceanul prea bogat de iluzii al universalităţii. Şi a rămas înapoi, egal cu el, cu insom­niile, şi neputinţele sale, când putea fi autentic şi egal cu el tin­zând la o modestă egalitate cu oamenii. Roger Garandy nota undeva despre singurătăţi care ucid şi risipiri care fecundează. Aragon nu a întârziat să ne sugereze aceeaşi condiţie a crea­ţiei, şi fără să ne-o ceară să o exemplifice. Cu toate acestea nu-i vom contesta lui Aragon nici autenticitatea, nici simpla sa egalizare cu sine, necontenit depăşită pentru a fi însuşi mai sus, mai departe, într-un efort de permanentă înălţare a sa şi a oamenilor, magnetizat la rândul său de oameni în lupta tim­purilor, însemnând cu dâre adânci trecerea lor. Autenticul este în fond o conversiune la real, o sinteză a realului. Cuvintele devin sterpe, inspiraţiile falsificate, fără recunoaşterea elemen­telor în stare nu numai să înlănţue viaţa, da să o şi libereze. Nu în căutare şi realităţi putem găsi vina nemulţumirilor când nu găsim florile vieţii, nici dragostea, prin cimitire. Să părăsim numai, simplu şi sincer, autentic, cimitirele. De la poarta lor, viaţa se va oferi singură, fără să o cauţi. E în fond un joc al sincerităţilor, cu nostalgii şi temeri, cu contraste şi comodităţi. Aerului aspru şi limpede al vieţii i se preferă uneori parfumul fad al interioarelor vechi, certitudinea liberal asigurată a incertitudinilor. Suunt oameni, printre ei ti­neri, care solicită artei aroma toamnelor veştede, nostalgia nostalgiei. Care imitând fără să plagieze se supralicitează aute­ntici. Care văd în infinitul devenirilor nu luminile şi victorilie oa­menilor, nu culmile vieţii, ci decadenţa poeziei. Care gândesc înapoi implorând muza bătrână a stărilor gata, a cunoştinţelor finite, înfricoşaţi de saltul timpurilor, de jocul minunat al oa­menilor culegând azi rodul eforturilor seculare. Sunt oameni, printre ei tineri, care nu se simt necesari, nu-şi găsesc aderenţele, nu sensibilizează, refuză pretextând drepturile legitime ale inspiraţiei supraumane, argumentează invocând absolutul. Toţi caută în schimb, toţi ard. Şi toţi aceştia, înainte de a fi nemulţumiţi de altele, simt crescând împotrivă-le propriile nemulţumiri. Printre coloanele noastre, aci, procesul acesta ar trebui să-şi afişeze desbaterile. * :vT? nfc. b. ANNA KARENINA PE ECRAN Julien Dumvier, regisorul, discu­tă o scenă a filmului cu Vivien Leigh (interpreta Anneij) fi K'h­eron Moore (cgadplp lixmsky). STAGIU IN PrEAJMA DESCHIDERII N il TEATRALI Săptămâna wîîioare încep la câteva uvn treatrele bucu­reştene, repetiţiile­ in vederea sta­giunii de toamnă. Intrăm cu alte cuvinte în anul teatral 1947—1948. In faţa porţii celei noui şi imacula­te, suntem tentaţi să aruncăm, printre zăbrele, priviri hoţeşti, înăuntrul unei încăperi ce de fie­care dată se dovedeşte plină de sur­­prize. Mai vrem, ca pe baza celor ce am constatat, dintr’o stagiune pe care „Naşe, naşe, nărăvaşe’­ o în­­chee cum nu se poate mai conclu­dent, să schiţăm soarta, şansele şi surprizele pe care noua stagiune le poate aduce publ­eului bucureş­­tean.­­M ttîK®­rceşte, nu mai încape îndoială că vor fi cel puţin douăzeci-douăzeci şi cinci de săli de spectacol,­­încropite pe sponci în cinematografe de periferie sau foste cafeuri­ chantante; este o problemă de minim interes când e vorba de servit... arta). Ca să în­tregească tacâmul, se ventilează ideia unui teatru în localul unei foste berării, la Trocadero, din privinţa conducerii artistice prea puţine schimbări la orizont. Plutonul de doamne, temerare şi ambiţioase, vor continua să se men­ţină în Po­sturile de comandă a câtorva tea­tre, ca un Pendant dâmboviţean al Marguerittei Jancois. Ba, după toa­te probabilităţile, rândurile se în­groaşe cu noi candidate, iar pe semne apreciază nespus această modă a directo­iltului cu fustă şi bigudiuri Cu aceiaşi aprigă dümgtist© pentru teatru, directorul Teatrului Naţional, d-l Zaharia St­reu, care a readus scenei oficiale pe Shaw, pe Hugo, pe Ostrowski şi pe Mus­set, se pregăteşte să prezinte o sta­giune Moliere — Shakespeare — Lermontov — Marivaux, fără să neglijeze teatrul contemporan au­tohton sau străin, punând teatrul Naţional din nou in fruntea miş­cării teatrale bucureştene. Dacă pun­ese­ obişnuit să frecventeze Sf Sava sau Studioul nu va avea surprize, în ce priveşte linia repertoriului, spec­tatorii care, fără nici o vină, intrau pe vremuri la teatrul de pe Schitu Măgureanu, jurându-se, după ce ieşeau, că nicicând nu vor mai trece pragul, vor începe, de la toamnă, să-Şi calce jurământul, tentaţi de un repertoriu cu care noua direcţie Lucia Bulindra — Beate Fredanov — Jules Crzafcan tine neapărat să concureze teatrul National. ş­­tia fS îfrfs*adevâa* curios ca podelele bătătorite de sa­te de cadavre vii şi doctori cadave­rici, să răsune, proaspete, sub fâ­şii eroilor lui Shaw, Pailleron, Si­monov şi Priestley, i.u?a ce ani în şir, în pofida nemulţumirilor, ve­nerabilul Ion Manolescu se încleş­ta în fruntea unui teatru ce deabec de astăzi se poate considera pe drept cuvânt al Municipiului. Msi iKcapf» fir-rfîsSstă că dacă vor simţi nevoia surprize­lor, spectatorii vor descoperi că în Bucureşti, ca de altfel în întreaga Poporului, în care joacă actori la fel de valoroşi, dacă nu mai valo­roşi decât în multe companii de centru şi cari prezintă piese fără îndoială, de o cu totul sporită în­semnătate, ca de pildă „Locandie­­ra” sau „Sluga la doi stăpâni” de Goldoni, în loc de „Reviera Pala­ce“ „Pa-ti-pa“ sau „Inc’o dragoste pe lume“. Porniţi pe calea sai^ps'-'sel­.-ir urcătorii de teatru se vor simţi ten­taţi să întreprindă şi o excursie până în Grand, unde vor descoperi una din cele mai frumoase săli de teatru bucureştene, pe care o cin­stesc actorii ceferişti, montând deo­­potrivă pe Gogol şi pe Eftimiu, pe Ostrowski şi pe Banville. Cîr­că în­să, aşa cum e firesc să se întâmple cu o bună, parte din public, teatrele noui nu le tot spune nimic, se vor consola, în felul lor, aplaudând, în plin centru, farse grosolane şi co­medii picante, pentru care vor văr­sa la casă modesta sumă de jumă­tate milion, preţul unui fotoliu de rangul întâiu, de unde chiar dacă nu vezi bine, ai certitudinea că eȘti bine văzut. Or, pentru domniile lor, e singurul lucru important. ir cc'JîcSioaie, trebue să ne aşteptăm la surprize, pentru si­siunea care vine? Da şi nu. D­rr pentru că e păcat să ne răpim iluzia măcar a unor even­tuale surprize, să continuam a le aştepta şi să fim atenţi la primul gong al noii stagiuni. Radu Miron i&t'h'îâ ’ T* A S ‘au împlinit de curând 200 ani dela moartea marelui moralist francez Vauve­­nargues. NăscuU la 1715 la Aix în Pro­vence, in plină epocă de destră­mare a feudalismului, autorul de mai târziu al unor „maxime” și „reflexii”, devenite astăzi aproa­pe populare, Vauvenargues, n’a încetat să fie — împotriva unei existenţe reduse, — una dintre cele mai violente conştiinţe cri­tice, a prejudecăţilor burgheze şi a ansamblului mentalităţilor retrograde ale secolului său. De aceea, posteritatea l-a de­numit pe drept cuvânt „filosoful­­soldat”, dând astăzi aniversării sale de două ori centenare, o amploare simbolică, în Franţa şi pretutindeni unde spiritul fran­cez e admirat şi iubit. C­u totul deosebită de „cita­dela” lui Cronin, cartea tânărului scriitor estonian A. Jacobson „Viaţa în citadelă”, distinsă cu premiul Stalin pentru literatură, este o mică, dar ad­mirabilă­­epopeie a spiritului de rezistenţă antifascistă, de pe ţăr­murile mării Baltice. Conţinutul acestui roman, re­marcabil şi prin problematica psihologică pe care o desfăşoară, este consacrat istoriei sufleteşti pe care o parcurge un mare sa­vant eston, departe de viaţa poli­tică,­­ de la ocuparea ţării sale de către nemţi şi până la desco­perirea necesităţii de a acţiona. Urmează o serie de acţiuni e­­roice care au loc în „citadela” oraşului Tallin, unde se înjghe­bează nucleul de rezistenţă inte­lectuală şi militară, care va co­manda mai târziu toata armata de partizani a Estoniei. Remarcându-i-se calităţile mo­rale şi literare, cartea lui­­A. Ia­cobson a fost încununată cu Pre­miul Stalin şi va apare în curând la editura Gosliu­sdat în tradu­cere rusă p­rogramul de tipăriri el „Editura de Stat”, pentru lunile apropiate, prevede o M­­­AIAKOVSKI SI LITERATURA APUSEANĂ I ntrun studiu substanţial pu­blicat in ultimul număr al revistei “Novai Mir", istori­ograful şi scriitorul sovietic A­­lexandru Isbach se ocupă de le­găturile lui Maiakovski, cu poeţii şi prozatorii din Occident precum şi de întreg sectorul “apusean“ al operei sale. Se ştie că în urma unei lungi călătorii întreprinse prin Germa­nia- Franţa şi America între anii 1924—26 poetul s’a întors cu câte­va cicluri de poeme inspirate de realităţile străine. In ceea ce priveşte aşa numita latură “futuristă* a onerei lui Maiakovski, Alexandru Isbach citează o scrisoare al poetului care relatează asupra, întâlnirii sale cu Marinetti campionul fu­turismului italian. Spune Maia­kov­ski în această, scrisoare din 1925: "M’am întâlnit la Paris cu Marinetti. N’am avut despre ce să vorbim Eu eram bolşevic și el ...fascist“ OBIECTIV M­AIAKOVSKI serie de retipăriri din clasicii noştrii. După o ediţie a poemelor lui Eminescu, tipărită mai de mult în colecţia „Biblioteca de buzu­nar", mai sunt enunţate o serie de reeditări dintre care cităm „Scrisoarea Pierdută” a lui Ca­ragiale, „Scrieri alese” de N. Bălcescu şi „Părintele Ghermă­nuţă”, de C. Hogaş. In ultimul număr din Con­temporanul, d. Valeriu Enă­­chescu, continuă prezentarea câtorva figuri „reprezentative” ale Academiei române. Cu citate și documente, sunt arătate ma­nifestările slugarnice ale unor Alex. Lapedatu şi Ion I. Nistor, apologeţi diterambici ai cismei teutone. Incapacitatea ştiinţifică şi vi­dul intelectual şi împreună de minune în activitatea multora dintre pontifii Academiei cu ruşi­noasa trădare a intereselor na­ţionale. Lucrurile sunt, mai mult sau mai puţin cunoscute, ceia ce nu înseamnă că ilustrele fosile au fost până acum tulburate în fotoliile pe care le deţin. G­eorge Bernard Shaw împlinit nouăzeci şi unu de ani, dar nimeni nu vor­beşte despre bătrâneţea sa. Poate pentru că marele dramaturg ir­landez a continuat m£i departe să rămână cu o generaţie, cel puţin, mai tânăr decât lumea pe care a ironizat-o In piesele sale. La vârstă de 91 ani, G. B. Shaw, nu este încă împăcat cu nedrep­tăţile şi urâţeniile societăţii în mijlocul căreia trăeşte. Veşnic combativ, veşnic Inci­siv, Shaw, nu se sfieşte să-şi clameze convingeri­le de pe o ba­ricadă, de care mulţi „tineri” ti­­mor­iţi şi comozi, nu îndrăznesc să se apropie. Revistele progresiste de la noi i-au închinat coloane de elogiu. Nu i-am văzut însă piesele în repertoriile pe care tettrele le pregătesc pentru toamnă. De ce? Wilk­ett S-1 6 Augiasi ifi47 seama de stupiditatea convenienţe­lor care-l sugrumă, în mijlocul u­­nei societăţi îmbâcsite de prejude­căţi. Acest erou­ se repetă invaria­bil, şi în fond e reflexul autorului însuşi, în „Jean de la lune” în I royouma des Gieux“ în ,,Le­ vie est belle” în „Je ne vous aime pas” şi In fine în „Domino“ piesa pe care d-na Dina Cocea o reia după 4—5 ani, amintindu-ne de epoca de glorie a Teatrului Nostru. Oricum s’ar numi, Jean, Pierre, Michel sau Francois, eroul lui A­­chaid e o secătură idealistă, pro­dus specific al unei așezări sociale care nu-l poate în nici un fel sedi­menta şi pe ca­re, la rândul lui, n’o poate servi cu nimic. Un pic poet, un pic puşlama, un pic îndrăgostit, alternând blazarea cu entuziasmul tristeţea cu voioşia, Domino, şi împreună cu el toţi eroii lui Achard, e tipul ratatului optimist, care gra­ţie unei măşti de nonşalanţă pa care, cândva, de bună voe Şi-a îm­prumutat-o, reuşeşte să-şi uite, sin­cer şi total, adevărata-i imagine. Desigur tipul nu e nou, mai ales pentru teatrul franţuzesc, unde Po­­lîche al lui Bataille, ca şi puzderia de eroi-şablon ai lui Şarmant îşi plimbă spleenul unei existenţe r­uate sub fardul gros al exhuberan­­ţei şi jovialităţii. Ceea ce face însă ca în concepţia lui Achard, eroul să ne apară totuşi altul, este tocmai năzuinţa. Şi astfel, secătura senti­mentală, plină de candoare şi far­mec, rămâne dârză şi de o tenaci­tate care-l duce uneori chiar la vic­torie. In această aprigă dorinţă de a-şi ajunge ţelul, care-1 opreşte să de­vină lacrimogen şi desuet, rezidă deosebirea marcantă dintre eroii lui Bataille şi Sarment — copiii na­turali ai nefericitului Pierot al Co­mediei dell’Arte şi al poesiei lafor­­guene­­r- din acest punct de vedere eroul hdl Achard având directă fi­­licţiune din amorezii lui Musset, ca vie şi creionarea uimitor de jus­tă a personagiilor, de la rolul titu­lar până la ultima compoziţie, sunt calităţile care fac din „Domino“ o comedie superioară, poate, printre cele mai valoroase ale lui Achard, a­­lături de „La vie est belle“ şi „Jean de la lune“. Ne-a bucurat de aceea ideea d-nei Cocea de a relua această comedie, înfuuntând pe lângă riscul de a re­nunţa la acel public care a văzut acum câteva stagiuni piesa, riscul şi mai mare de a nu fi înţeleasă de către spectatorii al căror gust ar putea fi pervertit de inepţiile ce i-au fost oferită în vara aceasta. Intr’un cadru armonios creiat de decorul luminos şi plin de gust tfic talentatului Liviu Ciuley, majorit­ tatea interpreţilor au regăsit succe­sul realizării anterioare. Regia, pe care programul n’o menţionează, pare să fi respectat în totul indica­ţiile d lui Şahighian, care, dacă pu­blicul îşi mai aduce aminte, izbu­tise în subsolul teatrului Comedia să realizeze un ansamblu întotdea­una omogen şi bine strunit. pe a­­ceaati linie din trecut, cele cinci personagii ale piesei au ştiut să cre­eze o ambianţă plăcută, servind cu pasiune un text valoros. începem prin a sublinia realiza­rea de calitate a d-lui Ţăranu, în­tr’un rol pe care, cu ani în urmă, nu a­ ştiut să-l servească pe linia indicată de autor d. Florin Scărlă­­tescu. Perfect dozat, natural, de o autenticitate pariziana, compoziţia d-lui Tărenu a bucurat pe cei care îi cunosc calităţile şi pentru care Haberlanzii din „Otto Elefantu şi comp“ a fost doar o evadare tempo­­rară. Ceilalţi interpreţi, în roluri ce le sunt de mult cunoscute, au dovedit grija pentru o cât mai frumoasă prezentare. D-na Dina Cocea, în personagiul complex, amestec de cochetărie, sin­ceritatea şi melancolie, a sesizat în­tocmai detaliile, dovedind, pe lân­gă o frumuseţe picturală, călită îi artistice incontestabile. D. Etterle, după câteva remarca­bile roluri de compoziţie pe scena Comediei, reia un rol care-i este drag şi pe care-l serveşte cu tact, rafinament şi inteligenţă vie. Ca întotdeauna, d. Jenică Constanti­­nescu extrage din rol tot ce se poa­te, oferind imagina cea mai justă a eroului pe care-l interpretează­ Masiv, dar poate puţin cam ex­cesiv de brutal, tipul realizat de d. Nicu Sireteanu. O floare de seră Intri o grădină invadată de bălării estivale, interim o mare atenţie şi celorlalte ele­mente cari concură la realizarea iib­ei atmosfere închegate. Şi în primul rând dialogului, care dove­deşte o fantezie încântătoare, o Inteligenţă strălucită şi un simţ al humorului de cea mai bună cali­tate. Nimic ridicol, nimic nesub­­stanţial, nimic care să jeneze un singur moment pe spectator. Replic T­EATRUL DOMINO de Marcel Ac­hard la Teatrul Nostru N­ U ŞTIM pentru cari motive lui principal masculin, Achard dă Achard e atât de jucat pe scenele bucureştene şi ce-i face pe îndeobşte calculaţii antre­prenori de spectacole să programeze în fiecare an piesele unui autor care nu recurge la quiproquo-ul farsei ca Jean de Lettraz sau la si­tuaţiile melodramatice de factură bernsteiniană. Căci în fond aceste este chiar caracterul dominant a dramaturgului francez drumul de mijloc. Cu o dexteritate lăudabilă Marcel Achard reuşeşte să-şi con­struiască, pe osaturi de multe ori de o banalitate acută, un scenariu viu, interesant, atracţios, pigmen­tând cu momente de duioşie sau dimpotrivă burleşti acţiunea, cu un simţ al proporţiilor care tre­buie subliniat. Dotat cu un rafinament sub­ţire, franţuzesc în esenţa lui, tea­trul lui Achard — în mare măsură e destul de dificil, dacă ţinem sea­ma că într’o accepţie oarecum lar­gă, spectacolul e un aliment ce se cere uşor de digerat. Lucrând cu semitente, în clar­ obscur, e firesc ca publicul să fie obligat a se în­corda ceva mai mult decât la „Doctorul“ lui Kistemakers, pen­tru a pătrunde adânc în fiinţa e­­roilor. Eroul lui Achard, burghez prii­ excelenţă, îşi priveşte semenii cu un fel de dojană discretă, sfioasă, dând impresia că aproape se jenea­ză de faptul că, perspicace, îşi dă o sugestii scenă a filmului „In Munţii Iug­oslaviei”, tur­iat în 1946 cu subiect inspirat din lupta armat­elor de partizani împo­tiva naziştilor.

Next