România Liberă, august 1947 (Anul 5, nr. 908-930)
1947-08-07 / nr. 911
^6-A CREATORUL ŞI PROBLEMELE SALE "SPRE problemele omului va trebui, şi va fi corect să desbatem printre coloanele acestea în fiecare zi, în măsura în care tot mai clar se desprinde ideea de fundament a culturii ca fiind o problemă a omului, a oamenilor, a societăţii. Pe planurile astea, accidentate, mersul înainte până la deslegări şi soluţii va cere anularea timidităţilor, cultul incursiunilor îndrăzneţe. Şi invitaţia la altitudini care consumă, dacă nu solicită, preferabil să fie trimisă înapoi în semn de anunţ mortuar pentru poezie ilustrând teama de a fi întotdeauna alta, în căutare continuă, ca omul, ca vremurile. Sunt, evident, câteva discuţii simple, familiare de la o vreme oamenilor de artă, familiare culturalilor. Un om de dreapta îl întreba recent pe Aragon despre raportul — în Franţa — dintre poezia angajată şi cealaltă, fără contigenţe. I s’a răspuns. Poate răspunsul se împlinea mai bine refuzându-se unei întrebări viciate de inexistenţa noţiunilor folosite. Poezia fără contigenţe. Ce altăceva s’ar fi putut răspunde afară că „fără contigenţele” neexistând, întrebarea n’are subiect, răspunsul nu are ce să clarifice. Oaspele francez — răspunzând totuşi — ne trata la rece cu o aproape supărătoare compasiune. Dar nu la discuţia aceasta simplă, deşi inevitabilă, ar fi dintru întâi să-şi întoarcă oamenii atenţia şi preocupările. Ea Vine însoţind orice desbatere, se afă în cutele fiecărei întrebări, în conţinutul orientărilor şi problematicei care mobilează încăperile intime ale creatorilor. Am voi în schimb să determinăm o întoarcere simplă la sinceritate. La sincerittaea poetului, la sinceritatea artistului, înainte de a fi interesantă greşela, confuzia, sau planurile—închinate — răsturnate pe suprafaţa cărora poetul ni se prezintă într’un iluzoriu echilibru, — interesează şi cântăreşte sinceritatea, capacitatea de a fi sincer, efortul de a fi sincer, întâi cu sine. Sau numai cu sine. Resul va aparţine după aceea dozajului şi calităţilor. Problema creaţiei ni se pare a se reduce până la urmă, pentru artist, la elementara problemă a omului, la raporturile sale cu problemele vieiţi. De multe ori ni s’a adus argumentul autenticităţii, mai bine spus contraargumentul unei foarte sinuoase autenticităţi. „Egal cu mine” — ne spunea — un poet, care se voia în chiar momentul acela egal cu toate figurile astrale ale poeziei, egal cu eternitatea. Egalitatea asta i se părea autentică, fără a se fi ştiut însă regăsi în oceanul prea bogat de iluzii al universalităţii. Şi a rămas înapoi, egal cu el, cu insomniile, şi neputinţele sale, când putea fi autentic şi egal cu el tinzând la o modestă egalitate cu oamenii. Roger Garandy nota undeva despre singurătăţi care ucid şi risipiri care fecundează. Aragon nu a întârziat să ne sugereze aceeaşi condiţie a creaţiei, şi fără să ne-o ceară să o exemplifice. Cu toate acestea nu-i vom contesta lui Aragon nici autenticitatea, nici simpla sa egalizare cu sine, necontenit depăşită pentru a fi însuşi mai sus, mai departe, într-un efort de permanentă înălţare a sa şi a oamenilor, magnetizat la rândul său de oameni în lupta timpurilor, însemnând cu dâre adânci trecerea lor. Autenticul este în fond o conversiune la real, o sinteză a realului. Cuvintele devin sterpe, inspiraţiile falsificate, fără recunoaşterea elementelor în stare nu numai să înlănţue viaţa, da să o şi libereze. Nu în căutare şi realităţi putem găsi vina nemulţumirilor când nu găsim florile vieţii, nici dragostea, prin cimitire. Să părăsim numai, simplu şi sincer, autentic, cimitirele. De la poarta lor, viaţa se va oferi singură, fără să o cauţi. E în fond un joc al sincerităţilor, cu nostalgii şi temeri, cu contraste şi comodităţi. Aerului aspru şi limpede al vieţii i se preferă uneori parfumul fad al interioarelor vechi, certitudinea liberal asigurată a incertitudinilor. Suunt oameni, printre ei tineri, care solicită artei aroma toamnelor veştede, nostalgia nostalgiei. Care imitând fără să plagieze se supralicitează autentici. Care văd în infinitul devenirilor nu luminile şi victorilie oamenilor, nu culmile vieţii, ci decadenţa poeziei. Care gândesc înapoi implorând muza bătrână a stărilor gata, a cunoştinţelor finite, înfricoşaţi de saltul timpurilor, de jocul minunat al oamenilor culegând azi rodul eforturilor seculare. Sunt oameni, printre ei tineri, care nu se simt necesari, nu-şi găsesc aderenţele, nu sensibilizează, refuză pretextând drepturile legitime ale inspiraţiei supraumane, argumentează invocând absolutul. Toţi caută în schimb, toţi ard. Şi toţi aceştia, înainte de a fi nemulţumiţi de altele, simt crescând împotrivă-le propriile nemulţumiri. Printre coloanele noastre, aci, procesul acesta ar trebui să-şi afişeze desbaterile. * :vT? nfc. b. ANNA KARENINA PE ECRAN Julien Dumvier, regisorul, discută o scenă a filmului cu Vivien Leigh (interpreta Anneij) fi K'heron Moore (cgadplp lixmsky). STAGIU IN PrEAJMA DESCHIDERII N il TEATRALI Săptămâna wîîioare încep la câteva uvn treatrele bucureştene, repetiţiile in vederea stagiunii de toamnă. Intrăm cu alte cuvinte în anul teatral 1947—1948. In faţa porţii celei noui şi imaculate, suntem tentaţi să aruncăm, printre zăbrele, priviri hoţeşti, înăuntrul unei încăperi ce de fiecare dată se dovedeşte plină de surprize. Mai vrem, ca pe baza celor ce am constatat, dintr’o stagiune pe care „Naşe, naşe, nărăvaşe’ o închee cum nu se poate mai concludent, să schiţăm soarta, şansele şi surprizele pe care noua stagiune le poate aduce publeului bucureştean.M ttîK®rceşte, nu mai încape îndoială că vor fi cel puţin douăzeci-douăzeci şi cinci de săli de spectacol,încropite pe sponci în cinematografe de periferie sau foste cafeuri chantante; este o problemă de minim interes când e vorba de servit... arta). Ca să întregească tacâmul, se ventilează ideia unui teatru în localul unei foste berării, la Trocadero, din privinţa conducerii artistice prea puţine schimbări la orizont. Plutonul de doamne, temerare şi ambiţioase, vor continua să se menţină în Posturile de comandă a câtorva teatre, ca un Pendant dâmboviţean al Marguerittei Jancois. Ba, după toate probabilităţile, rândurile se îngroaşe cu noi candidate, iar pe semne apreciază nespus această modă a directoiltului cu fustă şi bigudiuri Cu aceiaşi aprigă dümgtist© pentru teatru, directorul Teatrului Naţional, d-l Zaharia Streu, care a readus scenei oficiale pe Shaw, pe Hugo, pe Ostrowski şi pe Musset, se pregăteşte să prezinte o stagiune Moliere — Shakespeare — Lermontov — Marivaux, fără să neglijeze teatrul contemporan autohton sau străin, punând teatrul Naţional din nou in fruntea mişcării teatrale bucureştene. Dacă punese obişnuit să frecventeze Sf Sava sau Studioul nu va avea surprize, în ce priveşte linia repertoriului, spectatorii care, fără nici o vină, intrau pe vremuri la teatrul de pe Schitu Măgureanu, jurându-se, după ce ieşeau, că nicicând nu vor mai trece pragul, vor începe, de la toamnă, să-Şi calce jurământul, tentaţi de un repertoriu cu care noua direcţie Lucia Bulindra — Beate Fredanov — Jules Crzafcan tine neapărat să concureze teatrul National. ştia fS îfrfs*adevâa* curios ca podelele bătătorite de sate de cadavre vii şi doctori cadaverici, să răsune, proaspete, sub fâşii eroilor lui Shaw, Pailleron, Simonov şi Priestley, i.u?a ce ani în şir, în pofida nemulţumirilor, venerabilul Ion Manolescu se încleşta în fruntea unui teatru ce deabec de astăzi se poate considera pe drept cuvânt al Municipiului. Msi iKcapf» fir-rfîsSstă că dacă vor simţi nevoia surprizelor, spectatorii vor descoperi că în Bucureşti, ca de altfel în întreaga Poporului, în care joacă actori la fel de valoroşi, dacă nu mai valoroşi decât în multe companii de centru şi cari prezintă piese fără îndoială, de o cu totul sporită însemnătate, ca de pildă „Locandiera” sau „Sluga la doi stăpâni” de Goldoni, în loc de „Reviera Palace“ „Pa-ti-pa“ sau „Inc’o dragoste pe lume“. Porniţi pe calea sai^ps'-'sel.-ir urcătorii de teatru se vor simţi tentaţi să întreprindă şi o excursie până în Grand, unde vor descoperi una din cele mai frumoase săli de teatru bucureştene, pe care o cinstesc actorii ceferişti, montând deopotrivă pe Gogol şi pe Eftimiu, pe Ostrowski şi pe Banville. Cîrcă însă, aşa cum e firesc să se întâmple cu o bună, parte din public, teatrele noui nu le tot spune nimic, se vor consola, în felul lor, aplaudând, în plin centru, farse grosolane şi comedii picante, pentru care vor vărsa la casă modesta sumă de jumătate milion, preţul unui fotoliu de rangul întâiu, de unde chiar dacă nu vezi bine, ai certitudinea că eȘti bine văzut. Or, pentru domniile lor, e singurul lucru important. ir cc'JîcSioaie, trebue să ne aşteptăm la surprize, pentru sisiunea care vine? Da şi nu. Drr pentru că e păcat să ne răpim iluzia măcar a unor eventuale surprize, să continuam a le aştepta şi să fim atenţi la primul gong al noii stagiuni. Radu Miron i&t'h'îâ ’ T* A S ‘au împlinit de curând 200 ani dela moartea marelui moralist francez Vauvenargues. NăscuU la 1715 la Aix în Provence, in plină epocă de destrămare a feudalismului, autorul de mai târziu al unor „maxime” și „reflexii”, devenite astăzi aproape populare, Vauvenargues, n’a încetat să fie — împotriva unei existenţe reduse, — una dintre cele mai violente conştiinţe critice, a prejudecăţilor burgheze şi a ansamblului mentalităţilor retrograde ale secolului său. De aceea, posteritatea l-a denumit pe drept cuvânt „filosofulsoldat”, dând astăzi aniversării sale de două ori centenare, o amploare simbolică, în Franţa şi pretutindeni unde spiritul francez e admirat şi iubit. Cu totul deosebită de „citadela” lui Cronin, cartea tânărului scriitor estonian A. Jacobson „Viaţa în citadelă”, distinsă cu premiul Stalin pentru literatură, este o mică, dar admirabilăepopeie a spiritului de rezistenţă antifascistă, de pe ţărmurile mării Baltice. Conţinutul acestui roman, remarcabil şi prin problematica psihologică pe care o desfăşoară, este consacrat istoriei sufleteşti pe care o parcurge un mare savant eston, departe de viaţa politică, de la ocuparea ţării sale de către nemţi şi până la descoperirea necesităţii de a acţiona. Urmează o serie de acţiuni eroice care au loc în „citadela” oraşului Tallin, unde se înjghebează nucleul de rezistenţă intelectuală şi militară, care va comanda mai târziu toata armata de partizani a Estoniei. Remarcându-i-se calităţile morale şi literare, cartea luiA. Iacobson a fost încununată cu Premiul Stalin şi va apare în curând la editura Gosliusdat în traducere rusă programul de tipăriri el „Editura de Stat”, pentru lunile apropiate, prevede o MAIAKOVSKI SI LITERATURA APUSEANĂ I ntrun studiu substanţial publicat in ultimul număr al revistei “Novai Mir", istoriograful şi scriitorul sovietic Alexandru Isbach se ocupă de legăturile lui Maiakovski, cu poeţii şi prozatorii din Occident precum şi de întreg sectorul “apusean“ al operei sale. Se ştie că în urma unei lungi călătorii întreprinse prin Germania- Franţa şi America între anii 1924—26 poetul s’a întors cu câteva cicluri de poeme inspirate de realităţile străine. In ceea ce priveşte aşa numita latură “futuristă* a onerei lui Maiakovski, Alexandru Isbach citează o scrisoare al poetului care relatează asupra, întâlnirii sale cu Marinetti campionul futurismului italian. Spune Maiakovski în această, scrisoare din 1925: "M’am întâlnit la Paris cu Marinetti. N’am avut despre ce să vorbim Eu eram bolşevic și el ...fascist“ OBIECTIV MAIAKOVSKI serie de retipăriri din clasicii noştrii. După o ediţie a poemelor lui Eminescu, tipărită mai de mult în colecţia „Biblioteca de buzunar", mai sunt enunţate o serie de reeditări dintre care cităm „Scrisoarea Pierdută” a lui Caragiale, „Scrieri alese” de N. Bălcescu şi „Părintele Ghermănuţă”, de C. Hogaş. In ultimul număr din Contemporanul, d. Valeriu Enăchescu, continuă prezentarea câtorva figuri „reprezentative” ale Academiei române. Cu citate și documente, sunt arătate manifestările slugarnice ale unor Alex. Lapedatu şi Ion I. Nistor, apologeţi diterambici ai cismei teutone. Incapacitatea ştiinţifică şi vidul intelectual şi împreună de minune în activitatea multora dintre pontifii Academiei cu ruşinoasa trădare a intereselor naţionale. Lucrurile sunt, mai mult sau mai puţin cunoscute, ceia ce nu înseamnă că ilustrele fosile au fost până acum tulburate în fotoliile pe care le deţin. George Bernard Shaw împlinit nouăzeci şi unu de ani, dar nimeni nu vorbeşte despre bătrâneţea sa. Poate pentru că marele dramaturg irlandez a continuat m£i departe să rămână cu o generaţie, cel puţin, mai tânăr decât lumea pe care a ironizat-o In piesele sale. La vârstă de 91 ani, G. B. Shaw, nu este încă împăcat cu nedreptăţile şi urâţeniile societăţii în mijlocul căreia trăeşte. Veşnic combativ, veşnic Incisiv, Shaw, nu se sfieşte să-şi clameze convingerile de pe o baricadă, de care mulţi „tineri” timoriţi şi comozi, nu îndrăznesc să se apropie. Revistele progresiste de la noi i-au închinat coloane de elogiu. Nu i-am văzut însă piesele în repertoriile pe care tettrele le pregătesc pentru toamnă. De ce? Wilkett S-1 6 Augiasi ifi47 seama de stupiditatea convenienţelor care-l sugrumă, în mijlocul unei societăţi îmbâcsite de prejudecăţi. Acest erou se repetă invariabil, şi în fond e reflexul autorului însuşi, în „Jean de la lune” în I royouma des Gieux“ în ,,Le vie est belle” în „Je ne vous aime pas” şi In fine în „Domino“ piesa pe care d-na Dina Cocea o reia după 4—5 ani, amintindu-ne de epoca de glorie a Teatrului Nostru. Oricum s’ar numi, Jean, Pierre, Michel sau Francois, eroul lui Achaid e o secătură idealistă, produs specific al unei așezări sociale care nu-l poate în nici un fel sedimenta şi pe care, la rândul lui, n’o poate servi cu nimic. Un pic poet, un pic puşlama, un pic îndrăgostit, alternând blazarea cu entuziasmul tristeţea cu voioşia, Domino, şi împreună cu el toţi eroii lui Achard, e tipul ratatului optimist, care graţie unei măşti de nonşalanţă pa care, cândva, de bună voe Şi-a împrumutat-o, reuşeşte să-şi uite, sincer şi total, adevărata-i imagine. Desigur tipul nu e nou, mai ales pentru teatrul franţuzesc, unde Polîche al lui Bataille, ca şi puzderia de eroi-şablon ai lui Şarmant îşi plimbă spleenul unei existenţe ruate sub fardul gros al exhuberanţei şi jovialităţii. Ceea ce face însă ca în concepţia lui Achard, eroul să ne apară totuşi altul, este tocmai năzuinţa. Şi astfel, secătura sentimentală, plină de candoare şi farmec, rămâne dârză şi de o tenacitate care-l duce uneori chiar la victorie. In această aprigă dorinţă de a-şi ajunge ţelul, care-1 opreşte să devină lacrimogen şi desuet, rezidă deosebirea marcantă dintre eroii lui Bataille şi Sarment — copiii naturali ai nefericitului Pierot al Comediei dell’Arte şi al poesiei laforguener- din acest punct de vedere eroul hdl Achard având directă filicţiune din amorezii lui Musset, ca vie şi creionarea uimitor de justă a personagiilor, de la rolul titular până la ultima compoziţie, sunt calităţile care fac din „Domino“ o comedie superioară, poate, printre cele mai valoroase ale lui Achard, alături de „La vie est belle“ şi „Jean de la lune“. Ne-a bucurat de aceea ideea d-nei Cocea de a relua această comedie, înfuuntând pe lângă riscul de a renunţa la acel public care a văzut acum câteva stagiuni piesa, riscul şi mai mare de a nu fi înţeleasă de către spectatorii al căror gust ar putea fi pervertit de inepţiile ce i-au fost oferită în vara aceasta. Intr’un cadru armonios creiat de decorul luminos şi plin de gust tfic talentatului Liviu Ciuley, majorit tatea interpreţilor au regăsit succesul realizării anterioare. Regia, pe care programul n’o menţionează, pare să fi respectat în totul indicaţiile d lui Şahighian, care, dacă publicul îşi mai aduce aminte, izbutise în subsolul teatrului Comedia să realizeze un ansamblu întotdeauna omogen şi bine strunit. pe aceaati linie din trecut, cele cinci personagii ale piesei au ştiut să creeze o ambianţă plăcută, servind cu pasiune un text valoros. începem prin a sublinia realizarea de calitate a d-lui Ţăranu, într’un rol pe care, cu ani în urmă, nu a ştiut să-l servească pe linia indicată de autor d. Florin Scărlătescu. Perfect dozat, natural, de o autenticitate pariziana, compoziţia d-lui Tărenu a bucurat pe cei care îi cunosc calităţile şi pentru care Haberlanzii din „Otto Elefantu şi comp“ a fost doar o evadare temporară. Ceilalţi interpreţi, în roluri ce le sunt de mult cunoscute, au dovedit grija pentru o cât mai frumoasă prezentare. D-na Dina Cocea, în personagiul complex, amestec de cochetărie, sinceritatea şi melancolie, a sesizat întocmai detaliile, dovedind, pe lângă o frumuseţe picturală, călită îi artistice incontestabile. D. Etterle, după câteva remarcabile roluri de compoziţie pe scena Comediei, reia un rol care-i este drag şi pe care-l serveşte cu tact, rafinament şi inteligenţă vie. Ca întotdeauna, d. Jenică Constantinescu extrage din rol tot ce se poate, oferind imagina cea mai justă a eroului pe care-l interpretează Masiv, dar poate puţin cam excesiv de brutal, tipul realizat de d. Nicu Sireteanu. O floare de seră Intri o grădină invadată de bălării estivale, interim o mare atenţie şi celorlalte elemente cari concură la realizarea iibei atmosfere închegate. Şi în primul rând dialogului, care dovedeşte o fantezie încântătoare, o Inteligenţă strălucită şi un simţ al humorului de cea mai bună calitate. Nimic ridicol, nimic nesubstanţial, nimic care să jeneze un singur moment pe spectator. Replic TEATRUL DOMINO de Marcel Achard la Teatrul Nostru N U ŞTIM pentru cari motive lui principal masculin, Achard dă Achard e atât de jucat pe scenele bucureştene şi ce-i face pe îndeobşte calculaţii antreprenori de spectacole să programeze în fiecare an piesele unui autor care nu recurge la quiproquo-ul farsei ca Jean de Lettraz sau la situaţiile melodramatice de factură bernsteiniană. Căci în fond aceste este chiar caracterul dominant a dramaturgului francez drumul de mijloc. Cu o dexteritate lăudabilă Marcel Achard reuşeşte să-şi construiască, pe osaturi de multe ori de o banalitate acută, un scenariu viu, interesant, atracţios, pigmentând cu momente de duioşie sau dimpotrivă burleşti acţiunea, cu un simţ al proporţiilor care trebuie subliniat. Dotat cu un rafinament subţire, franţuzesc în esenţa lui, teatrul lui Achard — în mare măsură e destul de dificil, dacă ţinem seama că într’o accepţie oarecum largă, spectacolul e un aliment ce se cere uşor de digerat. Lucrând cu semitente, în clar obscur, e firesc ca publicul să fie obligat a se încorda ceva mai mult decât la „Doctorul“ lui Kistemakers, pentru a pătrunde adânc în fiinţa eroilor. Eroul lui Achard, burghez prii excelenţă, îşi priveşte semenii cu un fel de dojană discretă, sfioasă, dând impresia că aproape se jenează de faptul că, perspicace, îşi dă o sugestii scenă a filmului „In Munţii Iugoslaviei”, turiat în 1946 cu subiect inspirat din lupta armatelor de partizani împotiva naziştilor.