România Liberă, noiembrie 1949 (Anul 7, nr. 1595-1618)

1949-11-27 / nr. 1616

PAGINA 2-a Cuitura Crilicâ IUhliofsmfie ---------- I. L. CARAGIALE --------DESPRE ADEVĂRATUL EMINESCU Si îmi povesti, cum găsise într’un otel din Giurgiu pe acel băiat care slujea în curte şi la grajd a culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller”. Aceasta este prima imagine pe care, după relatările directorului trupei lui Fanny Tardini, o are Caragiale despre Eminescu. Atunci Caragiale face cunoştinţa lui Eminescu căruia avea să-i fie un prieten devotat şi sincer, atât de diferit de „binevoitorii” şi „protectorii’’ săi, prieteni de felul lui Titu Maiorescu şi ai membrilor „Junimii”. Adânca prietenie pe care Caragiale o purta marelui poet, s’a vădit cu atât mai mult după moartea lui Eminescu, când întreaga protipendadă a claselor stăpânitoare, toată galeria „autorităţilor în materie literară”, care în viaţă l-au lăsat să moară de foame, i-au făcut „post-mortem” marea cinste de a-l declara cel mai mare poet al neamului, poet universal, etc. Având bine înţeles grija să-i prezinte deformat o parte din operă, sa arunce vălul tăcerii peste o altă parte să „modeleze” un Eminescu în raport cu interesele de clasă ale exploatatorilor. Caragiale s’a ridicat cu tărie împotriva plasei de minciuni ţesută in jurul personalităţii şi operei lmi Eminescu şi a biciuit cu asprime în articolele sale, afirmaţiile acelora despre care însuşi Eminescu scria in „Scrisoarea la”: „Iar de-asupra tuturora va vorbi vr’un mititel Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră” Caragiale a fost printre puţinii care, începând din anul morţii lui Eminescu, aveau să stea pe poziţia apărării adevăratei personalităţi a poetului, pe poziţia luptei vehemente împotriva denaturării de către burghezie şi moşierîme a operei şi adevăratelor concepţii ale lui Eminescu: „Acest Eminescu a suferit de multe ori, a suferit şi de foame. Da, dar nu s’a încovoiat niciodată, era un om dintr’o bucată şi nu dintr’una care se găseşte pe toate cărările”. Aceasta este premiza de la care porneşte Caragiale în apărarea lui Eminescu faţă de „binevoitoarele” defăimări ale lui Maiorescu, ale „Junimei” şi ale tuturor „mititeilor” adunaţi din toate cele patru vânturi pentru a-l judeca pe poet şi a-i „appleia” opera. Ce usturătoare palmă pe obrazul teoreticienilor „artei pentru artă’’ dela noi, sunt rândurile unde marele dramaturg vorbeşte de mizeria în care s’a sbătut Eminescu, de suferinţele lui de pe urma lipsurilor şi sărăciei. „îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi îni materie literară, ştiind bine cât le iritează contrazicerea şi cât de primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi; dar trebue să spun odată că poetul de care e varija (Eminescu n.n.) a trăit material rău; sărăcia lui mi e o legendă, a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta foarte”. Şi mai departe, unde Caragiale acuză deschis de falsuri şi minciuni comentatorii burghezi ai lui Emi- nescu: „S’a susţinut că dispreţuia averea... E un neadevăr... pe care nu-l poate spune decât sau cine n’a cunoscut pe poet, sau cine... vrea să spună un neadevăr. Terfirm eu aici cu siguranţa că afară de teorii fanteziite, psihologice, etnice, etice, estetice, ş.a.m.d., nu vei căpăta nicio dezminţire serioasă. L-am cunoscut, amtrăit lângă el foarte aproape vrem© îndelungată ţi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ala vieţii...” Dar comentariul lui Caragiale la afirmaţiile lui Maiorescu, că Eminescu, era... deasupra banilor, deasupra fericirii, nu se termină aici. Eminescu a avut multe desamăgiri în viaţă, care-l făceau să fie trist, melancolic, dar niciodată n’a îngenunchiat în faţa exploatatorilor, nu şi-a călcat demnitatea: „Lipsa materială însă, îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârşire, da, dar era prea mândru ca să plângă d® asta şi mai ales acelora care trebuiau s’o înţeleagă nespusă”. Caragiale demască şi nu demascarea sa nu cruţă pe nimeni. El arată adevărata faţă a profitorilor de pe urma creaţiei lui Eminescu: „S’a zis că era risipitor şi că orice sume i-ar fi trecut prin mână-i, el tot nefericit ar fi fost, de veme ce nefericirea lui era un fel de curat moral. Minunată judecată, dar eftină scuză pentru acei ce i-au lăsat întotdeauna în lipsă, deşi-l puteau ajuta cu toată dignitatea, deşi apropierea lui 15-a făcut cinste Şi... profit şi încă le face’’. Dar nu numai în legătură cu adevăratele relaţii dintre Eminescu şi potentaţii epocii, ia poziţie Caragiale. Marele satiric foloseşte cu aceiaşi ascuţime pana sa, pentru a apăra opera lui Eminescu de toate deformările la care a fost supusă, pentru a demasca pe falsificatorii ei: „Versurile citate la pagina 7-a*) sunt exact acele pe care Eminescu le-a citit în „Junimea”. Mai târziu s-a facut modificarea lor după observaţiile şi cererea câtorva persoane din cercul acela, a căror sensibilitate extremă se simţea jignită de expresiile prea crude, prea viguroase ale poetului. El, se ştie bine aceasta a făcut concesiune delicateţii acelora şi a îngăduit să se toarne in veninul lui nativ şi sincer, puţină apă de trandafir... să i se schimbe „oamenii” în „Oamenii” şi „scârbi” în „mâhni”. Iar mai departe Caragiale scrie: „Dar la varianta aceasta cedase el cel puţin, sub ce influenţă nu i se pasă... Mai târziu însă, s’a petrecut ceva mai rău... Mai târziu, pe când artistul era cu mintea bolnavă, s’a făcut în opera lui, publicată în volum, îndreptări purgări, omisiuni, cu desăvârşire arbitrare. Eu crez că asta trebue relevat’’. Cât de indignat este Caragiale de parada fariseică pe care, după moartea lui Eminescu o afişează „protectorii” săi, aceeaşi care — în vremea cât trăia poetul — îi făcuseră cinstea de a-l lăsa să se zbată în cea mai neagră mizerie, o dovedesc rândurile de mai jos: „Eri, d’abia îi cunoşteau şi-l apreciau câţiva prieteni de aproape, şi astăzi e un nume la modă, universal cunoscut, ori d’abia avea ce mânca „în lipsă aproape absolută de subsistenţă, ameninţat de cea mai mare mizerie’’ şi astăzi se mănâncă mulţi bani, direct cu opera lui, indirect sub pretextul numelui lui, ori d’abia haine şi hrană, astăzi statue şi monumente de bronz, de marmură, de... hârtie velină — mai ştiu eu decet”. Fragmentele redate aici, descoperă nu numai pe cel mai sincer şi adevărat prieten al lui Eminescu, dar pe acela care în anii 1889—1890—1892, când şi-a scris articolele sale despre Eminescu, punea bazele cercetării şi cunoaşterii ţinut Eminescu diametral opus aceluia pe care burghezia a vrut sa-l prezinte atunci şi de atunci încoace. Căci adevăratul Eminescu nu este acela pe Care Maiorescu şi „Junimea” au căutat să-l impună poporului, „mai presus de fericire şi de nefericire*’ ci acela pe care Caragiale l-a cunoscut şi apărat de defăimarea „mititeilor săi prieteni” răsăriţi după moartea poetului ca ciupercile pe un copac doborît. Caragiale şi nu întreg şirul de „autorităţi în materie literară”, care timp de aproape un veac au scris tomuri şi tomuri de consideraţiuni filosofice şi estetice falsificând imaginea omului şi poetului Eminescu, este acela care, alături de Dobrogeanu- Gherea a spus primul, adevărul despre cel mai mare poet al poporului nostru. Mariana Pârvulescu *) Versurile de care pomeneşte Caragiale sunt din Scrisoarea II-a şi în textul lui Caragiale ele sunt cele iniţiale ale lui Eminescu: „Femenii din ziua de astăzi să mă’nceapă a lăuda Dacă port cu uşurinţă ţi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor desigur, m’ar scârbi peste măsură. Se împlinesc 129 ani de la nașterea aceluia care a fost — după cum arată Lenin — ...„după prietenul său Karl Marx,... cel mai de seamă savant și dascăl al proletariatului contemporan din întreaga lume civilizată” (V. I. Lenin: „Marx-Engels, Marxism’’ cap. Friedrich Engels pag. 55). Opera lui Fr. Engels reprezintă rezultatul muncii şi cercetărilor neobosite făcute împreună cu Karl Marx pentru aflarea legilor, istorice de desvoltare ale societăţii, legi care duc inevitabil la înlăturarea puterii burgheziei de către proletariat, la construirea societăţii socialiste. Vorbind despre Marx şi Engels ca geniali învăţători ai mişcării muncitoreşti, care au arătat pentru prima dată, pe baza faptelor istorice, că menirea proletariatului este de a răsturna pe cale revoluţionară puterea capitalului, instaurând puterea sa proprie, Lenin arăta: „Trăim vremuri fericite, în care această previziune a marilor socialişti a început să se realizeze. Vedem cu toţii răsărind, într’un întreg şir de ţări, zorile revoluţiei socialiste internaţionale a proletariatului. Ororile de nedescris ale măcelului imperialist al popoarelor dau pretutindeni un avânt eroic maselor asuprite, înzecind puterile lor în lupta de eliberare’’. (V. I. Lenin: „Cuvântare rostită la 7 Noembrie 1918, cu prilejul desvelirii monumentului lui Marx şi Engels din „Marx-Engels, Marxism” pag. 72). Continuate şi desvoltate de Lenin şi Stalin, genialii conducători ai proletariatului în faza imperialistă a sistemului capitalist, ideile lui Marx şi Engels trăesc astăzi mai viu decât oricând în mintea şi inimile milioanelor şi milioanelor de oameni simpli din lumea întreagă, care luptă pentru pace, democraţie şi lichidarea exploatării. Pentru toţi aceşti oameni, operele lui Friedrich Engels sunt — alături de cele ale celorlalţi clasici ai marxismului — cea mai preţioasă călăuză. Iată de cesocotim utilsă prezentăm, cu prilejul comemorării lui Engels, una din lucrările de bază ale acestuia: „Origina familiei, a proprietăţii private şi a Statului”. Cartea reprezintă o cercetare ştiinţifică deosebit de preţioasă asupra „temeliei preistorice a istoriei noastre scrise”. Analizând în lumină concepţiei materialiste a istoriei, datele puse în circulaţie de o serie de cercetători anteriori şi îmbogăţind acest material cu cercetările sale proprii, Engels are marele merit de a fi cel dintâi în acest domeniu care studiind vechile forme sociale, trage concluzii ce ajută la înţelegerea drumului de viitor al omenirii. „Origina familiei, a proprietăţii private şi a Statului” desvălue clar contradicţiile care au stat la baza transformărilor suferite de societatea omenească şi conţine totodată, în partea ei finală, o critică ştiinţifică ascuţită, a produirii capitaliste burgheze al cărei caracter trecător îl arată. Opera lui Engels este astfel o lucrare de bază în studierea marxism-leninismului, o operă de nepreţuit ajutor în înţelegerea mersului istoriei, a evoluţiei societăţii omeneşti. Formulând în prefaţa ediţiei l-a din 1884 principiile care au stat la baza lucrării şi sintetizând totodată rezultatele cercetărilor întreprinse, Engels spune: „Instituţiile sociale sub care trăesc oamenii dintr’o anumită epocă istorică şi dintr’o anumită ţară sunt condiţionate de amândouă felurile de producţie: pe de o parte, de treapta de desvoltare a muncii; de pe alta, de treapta de desvoltare a familiei. Cu cât munca e mai puţin desvoltată, cu cât este mai limitată cantitatea produselor ei, deci şi bogăţia societăţii, cu atât mai predominantă apare influenţa legăturilor de rudenie asupra orânduirii sociale. Or, în cadrul acestei diviziuni a societăţii pe baza legăturilor de rudenie se desvoltă din ce în ce mai mult productivitatea muncii; odată cu ea se desvoltă proprietatea privată şi schimbul, deosebirile de bogăţie, posibilitatea de folosire a forţei de muncă străină şi, prin aceasta, baza contradicţiilor de clasă..." Iată formulate, limpede şi precis, legile care au guvernat în cele mai vechi faze ale societăţii trecerea de la matriarhat la patriarhat şi prin aceasta la monogamie, adică la acea instituţie care a constituit... „cea dintâi formă de familie întemeiată nu pe condiţii naturale, ci pe condiţi economice, şi anume pe triumful proprietăţii private asupra proprietăţii comune primitive şi desvoltate în mod natural". Explicând existenţa matriarhatului în societatea primitivă, Engels arată că această formă socială se datoreşte căsătoriei pe grupe, care face imposibilă stabilirea descendenţei altfel decât numai după mamă (de aici numele de matriarhat). Matriarhatul a creat însă el însuşi în sânul societăţii primitive relaţii de moştenire care au dus la propria sa desfiinţare. Sistemul matriarhal de moştenire excludea descendenţii direcţi, adică pe copii. Averea bărbatului se împărţea între rudele lui de sânge (fraţi, surori şi copiii surorilor) proprii lui copii nu puteau moşteni decât pe mama lor. Acest sistem este răsturnat odată cu orânduirea patriarhală, care are, pentru desvoltarea societăţii, o importanţă covârşitoare. Noul sistem de moştenire a averii tatălui de către copii, deschide drumul acumulării de bogăţii care rămân în familie, întărind familia şi opunând-o pe aceasta însăşi ginţii matriarhale. In schimbarea sistemului de moştenire matriarhal prin cel patriarhal, stă începutul formării nobilimii şi regalităţii ereditare, arată Engels. După cum vedem, locul de frunte în ginta matriahală îi ia bărbatul şi aceasta devine patriahală. Femeia este din acest moment înfrântă — cum spune Enstes — „pe plan universal istoric”. Ea e degradată, robită şi această poziţie înjositoare a fost „încetul cu încetul înfrumuseţată cu făţărnicie, insă nicidecum înlăturată”. Stăpânirea „părintească a capului de familie”, se exercită de data aceasta, asupra unei noi clase sociale: robii. Aceştia sunt cei mai ades prinşi în războaie şi, datorită faptului că munca omului poate produce mărfuri, adică valori de schimb, nu mai sunt nici ucişi, nici primiţi în comunitatea, minţii ca oameni liberi şi egali învingătorilor; ei capătă caracteristicile unei clase sociale, exploatate și asuprite. „Vechea societate — noteazâ Engels în alt loc — bazată pe uniuni de gintă, se sfarmă prin ciocnirea dintre noile clase sociale, desvoltate in sânul ei; in locul ei apare o societate nouă, organizată în stat, fie cărei subdiviziuni nu mai sunt uniunile de gintă, ci uniunile teritoriale, o societate în care relaţiile de familie sunt complect dominate de realităţile de proprietate şi în care se desfăşoară, de aici înainte în mod liber, acele antagonisme de clasă şi acele lupte de clasă care alcătuesc conţinutul întregii istorii scrise de până acum’’. Crearea statului apare deci ca un fenomen istoric este condiţionat de apariţia proprietăţii private, de împărţirea societăţii pe clase, impus de necesitatea menţinerii noilor relaţii sociale care au la bază proprietatea privată, împotriva „tradiţiilor comuniste ale orânduirii gentilice’’. Importanţa operei întreprinsă de Friedrich Engels prin publicarea acestei cărţi — şi care a constituit într’o oarecare măsură, după expresia sa proprie, „îndeplinirea unei însărcinări testamentare” (a lui Rarl Marx N. N.) — este excepţionala. Pentru prima dată se situează intr’o lumină justă, ştiinţifică, procesele transformărilor operate în societatea omenească, procese care au rămas pentru ştiinţa burgheză obscure şi imposibil de clarificat. Dar cartea lui Engels conţine totodată şi punctele de bază ale criticii ştiinţifice a societăţi capitaliste, formulate fle Marx în „Capitalul*’ tău. Prima mare diviziune socială a muncii, între triburile de păstori şi masa celorlalţi barbari, favorizează şi impune chiar, apariţia schimbului, descoperirea minereurilor ca şi a mijloacelor de prelucrare a acestora, războiul de ţesut şi alte cuceriri în domeniul industriei, duc la a doua mare diviziune a muncii: despărţirea meseriilor de agricultură. Paralel cu această desvoltare economică şi în strânsă legătură cu ea se desăvârşeşte trecerea de la matriarhat la patriarat, opoziţia între familie şi gintă, între proprietatea privată şi comunitatea gentilică, între clasa socială a exploataţilor şi cea exploatatorilor. Căci desvoltarea economică impune folosirea robilor, desparte pe oameni in liberi şi sclavi şi permanetizează războiul ca mijloc de a obţine braţele de muncă necesare forţelor economice. Iar statul, bazat pe uniuni teritoriale asigură menţinerea exploatării şi asupririi maselor. Schimbul se intensifică — urmare directă a diviziunii sociale a muncii — şi în pragul civilizaţiei apare o nouă clasă, fără rol direct în producţie, „mijlocitoare între producători": negustorimea „Treapta producţiei de mărfuri, cu care începe civilizaţia, se caracterizează economiceştc: 1) prin introducerea banilor de metal, iar prin aceasta a capitalul bănesc a dobânzii şi a cametei; 2) apariţia negustorimii ca o clasă mijlocitoare între producători; 3) naşterea proprietăţii private asupra pământului şi a ipotecii şi 4) întrebuinţarea muncii robilor ca formă dominantă a producţiei”. (Fr. Engels). De aici, accentuiază Engels, contradicţiile fundamentale care macină societatea capitalistă modernă ce a preluat şi a adâncit tradiţia exploatării şi asupririi celor ce muncesc. Şi meritul istoric a! lui Engels este acela de a fi demonstrat şi prin această lucrare de înaltă valoare ştiinţifică inevitabilitatea prăbuşirii societăţii bazată pe exploatare şi asuprire. Cu o excepţională forţă logică, bazat pe o documentare extrem de bogată, Engels a învăţat şi prin „Originea familiei, a proprietăţii private şi a Statului” pe oamenii muncii de pretutindeni cum, prin lupta lor organizată, în frunte cu clasa muncitoare, vor distruge lumea bazată pe exploatare şi asuprire realizând acea societate nouă care va însemna „treapta următoare, superioară a sa detalii, la care lucrează neîncetat experienţa, raţiunea şi ştiinţa” Florin Petrescu «origina fato cU proprîtâr private şi a statului» UNA DIN OPERELE DE BAZĂ ALE MARELUI DASCĂL AL PROLETARIATULUI | 129 ANI DE LA NAŞTEREA LUI FRIEDRICH ENGELS | „ROMANIA LITELLA” ACTUALITATEA UNEI LITERATURI SATIRICE CYR La şah Revista „Contemporanul” a publicat recent un articol al tov. Eugen Luca intitulat „Despre actualitatea unei literaturi satirice”. Pornind de la analiza realităţilor caracteristice epoci de construire a socialismului — construcţie care presupune crearea unui muncitor de tip nou — autorul arată lupta ce se dă între elementul vechi, muribund, al mentalităţii burgheze şi mentalitatea nouă, sănătoasă, subliniind că orice întârziere în transformarea conştiinţei oamenilor, constructori ai socialismului, constitue o frânare în însuşi uriaşul proces de edificare a lumii noi. Autorul menţionează deasemeni rolul important ce revine în această direcţie scriitorului, care trebue — pe baza noii morale — să lovească sărobitor în cea veche. In acest sens articolul pune problema necesităţii folosirii în cât mai mare măsură şi a literaturii de satiră şi humor orientată pe linia combativităţii de clasă. Această literatură poate fi minunat întrebuinţată în demascarea şi lovirea a tot ceea ce este învechit, în scrobirea urmelor pe care educaţia burgheză le-a lăsat în conştiinţa oamenilor. Amintind învăţăturile lui Engels care spune că „trebue să scrim mai întâi despre duşmani în batjocură”, autorul arată cum, luând exemplu de la marii dascăli aimarxism-leninismului, scriitorii au sarcina de a lovi cu deosebită ascuţime şi cu arma satirică în toate rămăşiţele lumii veciu Apariţia acestui articol într’una dintre cele mai de seamă publicaţii periodice ale noastre, dovedeşte preocuparea mereu sporită pentru realizarea in ţara noastră a unei ridicate literaturi satirice şi de humor, care să constitue o armă puternica de luptă în mâna clasei muncitoare şi un factor constructiv în formarea omului nou. Şi înainte a existat o aşa zisă „literatură de humor” Dar ea oglindea putregaiul unei clase în descompunere — promovând pornografia, manifestările şovine, bizuindu-se pe vicii şi tot felul de deformări morale. O asemenea literatură e limpede că se găsea situată pe linia intereselor de clasă ale burgheziei. Lichidând o asemenea literatură de „humor” se impune crearea și desvoltarea unei literaturi satirice sănătoase, pătrunsă de spirit partinic, dominată de o înaltă principialitate, o literatură realizată pe poziţiile clasei muncitoare, activ militantă şi oglindind năzuinţele marilor mase. Şi este deosebit de pozitiv faptul că o publicaţie de prestigiul „Contemporanului” seocupă de această problemă. Ea se cere în adevăr desbătută cât mai larg, pentru ca soluţiile rezolvări sale să nu întârzie. In acest sens un rol extrem de important îi revine secţiei de satiră şi humor a Uniunii Scriitorilor din R.P.RStimulând creaţia în acest gen, supraveghind-o şi ajutând la lichidarea deficienţelor ce se vor ivi, promovănd noi talente ridicate din sânul poporului muncitor, U. S. din R P.R. va putea aduce o contribuţie esenţială în direcţia îmbogăţirii literaturii noastre cu valoroase opere satirice şi humanstice atât de necesare îndeosebi astăzi. i obiectiv n cursul anului următor, Societatea pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii, va organiza în oraşele şi satele noastre 15.000—20.000 conferinţe, (cifra aceasta nu este exagerată atunci , căno ştim că in Uniunea Sovietică Societatea Unională pentru Răspândirea Cunoştinţelor Politice şi Ştiinţifice programează, anual, pes.p. 900.000 conferinţe. Conferinţele mai importante vor fi transmise la radio şi vor fi tipărite. Se vor organiza expoziţii şi demonstraţii ştiinţifice, fie în legătură directă cu conferinţele, fie separat. Pentru a asigura organizarea acestor expoziţii, Societatea pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii, va întemeia un muzeu Politehnic şi ateliere speciale. Societatea va participa deasemeni, la executarea turnelor ştiinţifice şi la popularizarea lor. La Moscova a apărut o lucrare în două volume intitulată: „Odessa în Marele Război de Apărare a Partiei al Uniunii Sovietelor”. • In această operă, publicată de editura regională a Odessei, sunt descrise pe bază de documente ş acte oficiale măreţele fapte de arme ale apărătorilor şi populaţiei eroicului oraş Odessa. Cartea mai publică decizii, decrete şi rapoarte ale Partidului şi Sovietelor precum şi situaţiile fabricilor şi instituţiilor. Ea’ reproduce deasemenea, manifeste şi proclamaţii date de Comitetele Partidului, oglindind în paginile sale uriaşa sforţare a populației Odesset, pentru cucerirea victoriei Împotriva hitleriștilor cotropitori. Un schimb de experienţă care trebue repetat cat mai des Schimbul de experienţă, această minunată metodă de îmbogăţire continuă a cunoştinţelor şi de însuşire a noi sisteme de muncă, s’a răspândit pe o scară foarte largă. Şi aplicarea schimbului de experienţă are loc in numeroase şi variate ramuri de muncă. De curând un astfel de schimb s-a făcut între cenaclul literar al Casei Centrale a Armatei şi cenaclul „Ion Păun Pincio“. Tovarăşii de la cenaclul gazdă (Armata) au căutat să înveţe din experienţa mai îndelungată şi mai bogată a cenaclului „Ion Păun Pinch“. Cineva ridică o problemă: Poezia tov. Vasile Iosif scrisă in distihuri, poartă în ea vădite influenţe din alte lucrări din poezia nouă“. Cea mai mare parte a tovarăşilor nu se declară de acord cu faptul că cele ridicate de primul vorbitor ar constitui într’adevăr o scădere. Se arată că nu în faptul că poezia e influenţată de întregul spirit nou ce domneşte azi printre stihuitori constă scăderea ci că ea trebue căutată în diferitele părţi ale poeziei unde se remarcă o discontinuitate in creştere. Discuţiile se succed animate, tot mai animate. Lucrarea este găsită merituoasă, ea izbuteşte a contura just tema propusă: a reliefa marile deosebiri între ceea ce a fost ori şi ce este astăzi. O muncitoare terxilistă, fruntaşe, care lucrează la şase războaie şi care e de puţin timp în cenaclu, tov. Petru Duţu începe apoi să citească: „Scrisoare”, aşa se întitulează poemul pe care această muncitoare, cu figura brăzdată de anii grei petrecuţi în fabricile patronilor de odinioară, a închinat-o poporului sovietic. Şi glasul ei cald, învăluitor exprimă nespusă dragoste: Nu am meşteşug la scris Versul meu, stângăcii fipate are. Nu sunt scriitoare. Fiecare rând e glasul meu, E dragostea mea de muncitoare Fiecare normă depăşită de mine E o'nvăţătură dată de tine Şi urc în fiecare zi o treaptă. Partidul m’ajută, mi-arată calea Spre lumina dreaptă Ţi-am sens mica mea scrisoare Cu mâna mea de muncitoare. Am pus în ea Dragostea mea. Lupta mea. Ţi-o trimit ţie, Popor sovietic desrobitor Lui Stalin, Iubitul nostru învăţător „Sus că nu e modru».” Tov. Mihai Gavril citeşte apoi un poem al cărui titlu atrage el însuşi comentarii: „Sus că nu e modru”. Scrisă în minunatul grai ardelean, poezia prezintă istoria unui sat in care a luat fiinţă o Gospodărie Agricolă Colectivă. „Sus că nu e modru" însemnează „Sus că nu mai e chip”! Este reuşit înfăţişat satul de azi în opoziţie cu cel de ieri. Dominantă în această lucrare apare lupta Partidului la sate împotriva moşierimii şi chiaburimii şi pentru lămurirea masei de ţărani muncitori, din oţelar, originar din regiunea în care se desfăşoară acţiunea, duce cuvântul Partidului în timpurile negre ale teroarei fasciste. Astăzi, în condiţiile construirii socialismului, acelaş oţelar aduce din nou îndemnul Partidului pentru organizarea unei Gospodării Agricole Colective. Peste dureri creştea conacul mare înconjurat de zid cu piatră ere Boierul sara se preumbla călare Noi apă nu aveam după ce lot. Slugile hoi erau rămase’n sat, Feciorii-ne la moarte duşi, departe... Dar întro zi cu cerul în noapte înecat Prezentarea unui istoric al cenaclului cât şi al bazelor sale organizatorice şi a metodelor folosite, a premers seria lecturilor făcute de tovarăşii dela „Păun Pincio“. 9.Şi we in fiecare zi o treapta*,««** Primul care a citit din lucrările sale a fost tov. Vasile Iosif. Ascultată cu multă atenţie poezia „Eri şi azi“ a prilejuit îndelungi discuţii. Tovarăşul e tânăr, vine din uzină şi verst-le le-a scris cu multă căldură: Am căutat un om fugit de moarta. Un oţelar, cu noi ţăranii-ortac. Domnii-i ziceau „orb fără Dumnezeu* Ce vrea să darme tot ce domnii fac... (De nu-l gonesc din sat, se face smeu), Smeu de fier, P. sub cer Peste vânt, Pe pământ, Peste lume, Smeu cu nume, Smeu al smeilor, Casa muncitorilor, Apoi autorul redă, cu multă căldură, bucuria care a cuprins satul cu ani mai târziu — după eliberare — la formarea Gospodăriei Agricole Colective: Sub nucul umbros,Mai de vale’n jos. Bătrânii din sat Sub cer luminat, Au cioplit o ramă, Parcă din aramă, Din cel mai bătrân, Mândru, înalt fag, Lui Stalin cel drag. Şi-au prins aşa Pe a lor tarla Ţăranii-a cânta. Nu cântec de jale Ci de luptă mare, Cânt sub steag de jar Cânt de oţelar, „Cântă frunza’n codru„—Sus că nu e modru „Hai ţăran sărac „Ce n’ai pităn sac, „Mijlocaş frăţine, „Hai şi tu cu mine. „Nu mai sta aşa, „,Ce-i mai aştepta, „Haide şi-om porni „Ne-om gospodări", Satu’ntreg deavalma a pornit Muşcătura şerpilor să’nţarce... Tarlalele mari cum n’au mai pomenit, Vor rândul de aur pâini şi pace. Tov. Boldici a citit lucrarea intitulată „Schimbul trei”, oglindă a luptei oamenilor muncii pentru Plan. Muncitorii turnători din .Schimbul trei” care se bat pentru mărirea producţiei şi sunt conştienţi de faptul că lupta lor contribue la întărirea lagărului păcii, apar în poezie ca oameni vii. Ei cântă, iubesc, muncesc, trăesc, se bucură de viaţă, la fel cu toţi şi prin aceasta îi simţi aproape, oameni în adevăratul sens a cuvântului. Ultimul care a citit din lucrările sale a fost tov. Haralamb Zinca. Cele trei fragmente ale „Jurnalului de front” redau scene caracteristice din războiul anti-hitlerist şi dovedesc un viguros talent literar. La sfârşitul acestui prim schimb de experienţe toţi cei prezenţi au simţit cât de mult au avut de învăţat. De aceea cu atât mai firesc a apărut angajamentul lor de a reflecta aceste schimburi de experienţe, prin întâlniri cât mai dese între membrii cenaclurilor, ca şi dorinţa lor de a se populariza această admirabilă metodă de lucru. I. Vâlcu Ca un inel de foc creştea în jurul duşmanilor zidul. Meşterul zidar, dăltuitor în noul veac, era Partidul. Şi când s'a deschis răsăritul cu al soarelui foc, însetaţi oamenii, au sorbit lumina, cu pumnii stranii scoc, întâi pe moşii ţăranii şi-au înfipt măciuliile roşii. Prin oraşe şi sate au prins a cânta zorile noi, cocoşii. Apoi cercul de foc s’a strâns, mai tare în jurul domnilor, ydw cum ivn strâns noi cureaua, de-a lungtfl veacurilor. •7 ,r.v. .'v • - v n •- |t- Ttî'T'- **} ij • , _ „ - % Şi. am tăiat capetele, caracatiţei, cu trupul de noapte. La io Decembrie, patruzeci şi şapte.