România Liberă, ianuarie 1952 (Anul 10, nr. 2257-2282)

1952-01-30 / nr. 2281

PAGINA 2-a ROMANIA LIBERA CENTENAR STHISTION LUCA CARAGIALE Caragiale, vechea academie şi Academia Republicii Populare Române Vechea academie, academia burgheziei şi moşierimii a purtat duşmănie omului Caragiale din cauza operei sale. In 1890 cel mai mare dramaturg român a prezentat forului academic spre premiere Teatrul său Notaţi bine: „O noapte furtunoasă“, „Conul Leonida faţă cu reacţiunea“, „O scrisoare pierdută“ şi „D’ale Carnavalului“, întrunite toate într’un volum, iar într’alt volum — apărut atuncea în editura Ig. Haimanu — „Năpasta“, dramă în două acte, au fost înfăţişate Academiei Române. In primăvara anului 1891 avu loc, în şedinţă publică, judecarea — şi condamnarea — acestei opere fără pereche în istoria dramaturgiei româneşti. Era un an în care instituţia se bucura. Bătuse în beneficiul acestei bucurii „medalia, pentru amintirea serbării jubileului de 25 ani de la fundarea Academiei Române (1866—1891)”. Avea să mai bată și altă medalie în amintirea vizitei făcute Academiei de către „Victor Emanuel de Savoia, Principe Ereditara al Italiei. Un poet academic, cu deliciu aude „strigări de vesele cuvinte". Iar obştea mare, lumea cultă Uimită toată stă ş’ascultă Şi bate’n pălmi însufleţiţi In toiul, însă, al baterii-îr.pălmi şi al baterii de medalii comemorative, în toiul petrecerilor acestora, se petrece faptul despre care pomenirăm adineauri: respingerea lui Caragiale — şi în ce chip de la premiile Academiei Române. Cu ajutorul Analelor Academiei Române seria II tomul XIII, Partea administrativă şi Desbaterile, ne documentăm în privinţa modului cum a decurs şedinţa din 14 Aprilie 1891, care a culminat cu un injurios atac din partea lui Dimitrie A. Sturdza. Dimitrie A. Sturdza a vorbit împotriva lui Caragiale şi a operei lui: „...Avem mulţi inimici noi Românii şi aceşti inimici s'au strâns în timpul modern, când România şi-a luat un avânt pentru a denigra tot ce este românesc, pentru a face să se creadă peste tot locul că ce e românesc, e depravat şi înrăutăţit şi stricat”. „...Şi Academia nu poate încuraja nici pe d-l Caragiali care vine de ne arată societatea românească ca tipul unei societăţi corupte, fără nici o tendinţă morală sau înaltă.." Şi mai departe cu tonul de omilie. D. A. Sturdza spune: „Un artist, un poet trebue să iubească adevărul, frumosul şi binele; el nu poate şi nu trebue să ia elementele rele din societate şi a le prezenta ca tipuri, sau de urmărit, sau care înfăţişează naţiunea sa proprie, pe care cu intenţiune o înegreşte şi astfel face de-şi pierde ilusiunea şi speranţa... D-l Caragiali să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea... D-sa va vota In contra acordării premiu Acad. BARBU LĂZĂREANU Director general al Bibliotecii Academiei Republicii Populare Române lui d-lui Caragiali atât ca Român cât şi ca membru al Academiei". Se pune la vot propunerea de a se acorda premiul Eliade Rădulescu lui I. L. Caragiale. . Rezultatul votului este: 3 voturi pentru, 20 contra! „D-l Preşedinte anunţă că propunerea s’a respins". Respingerea a avut loc — o repetăm — în una din zilele, anului jubiliar al Academiei Române, când unul din poeţii acesteia îşi instruna cobza spre a zice precum urmează: Măreaţa zi de sărbătoare V [ Dă minţii aripi ca să sboare Prin desfătări cu cari să mori! După un deceniu şi mai bine, prezentând aceleiaşi vechi Academii volumul său de Momente (despre care un spiritual cronicar spunea: „Nu MOMENTE maestre, ci MONUMENTE trebuia să botezi admirabilul volum"). Caragiale a suferit o nouă respingere. Când după alţi zece ani, în iunie 1912, ţara întreagă s’a cutremurat la citirea unei telegrame sosite din Berlin cu următorul scurt cuprins: „Caragiale a murit", la doliul întregului popor vechea Academie Română n’a participat. Dar în 1919 a anunţat că oferă un premiu pentru o lucrare privind opera lui Caragiale, premiu care n’a ispitit pe nimeni pentru chipul cum fusese anunţat. Se hotărîse în şedinţa dela 30 Maiu 1919 câteva subiecte pentru premii. Patru la număr. Numerotate cu primele litere ale alfabetului. Pentru subiectele înregistrate sub literele a, b, c se oferea câte 5000 de lei. Pentru cel de sub litera d — cu subiectul Opera literară a lui Caragiale — premiul era de lei una mie cinci sute. Oferitorii nu se arătau grăbiţi: monografia trebuia dată la 1924, adică după 5 ani. Cercetătorii, aşadar, nu s’au grăbit nici ei s’o alcătuiască. Iar când parcurgi Programa sesiunii din 1924 a Academiei Române, Rapoartele de activitate, Subiectele de pus la concurs pentru premii, Procesele-verbale de şedinţă, constaţi că zisa lucrare propusă în 1919 pentru 11924 par’că nici n’a figurat vreodată pe tablou! Şi închei atuncea fără bucurie şi acest capitol asupra modului de comportare, faţă de marele Caragiale, a aceleia căreia i se spunea: „Cea mai înaltă instituţie a neamului". ★ Odată însă cu crearea Academiei Republicii Populare Române, atitudinea faţă de opera marilor noştri clasici, a luat o cu totul altă înfăţişare. Marii „uitaţi“ ori respinşi în timpul vieţii lor de vechea academie au fost declaraţi în şedinţa plenară de la 28 octomvrie 1948 — membri de onoare post-mortem ai Academiei Republicii Populare Române. In fruntea lor figurează: Eminescu, Creangă, Caragiale. Pentru opera şi viaţa lui Caragiale — în înţelegere cu Comitetul Naţional jubiliar al sărbătoririi centenarului lui I. L. Caragiale şi cu Uniunea scriitorilor din RPR — se pregăteşte în Academia RPR editarea marelui volum omagial. Iar Biblioteca Academiei Republicii Populare Române — ale cărei sectoare de Bibliografie, secţii ale manuscriselor şi stampelor, săli de lectură. Sala de studiu sânt zilnic cercetate de scriitori, conferenţiari, artişti plastici, artişti dramatici, redactori de publicţiuni periodice, etc veniţi anume să se documenteze asupra lui Caragiale — a pregătit o vastă lucrare în manuscris, cuprinzând aproximativ 1800 de titluri, grupate în 3 mari capitole: Opera, Referinţe şi Caragiale reconsiderat, întocmită de Serviciul de Bibliografie şi Documentare a Bibliotecii Academiei RPR ea a fost concepută şi realizată ca o bibliografie ştiinţifică, de studiu, tinzând să înregistreze sistematic ceea ce a scris Caragiale şi — pe cât a fost posibil — ceea ce s’a scris mai important despre om şi opară. Lucrarea aceasta tinde să călăuzească pe cetitori, astfel ca buna părere despre bunul bibliotecar pe care a avut-o Caragiale să nu fie întru nimic dezminţită. Căci marele scriitor a crezut în priceperea, îndemânarea şi cuminţenia bibliotecarilor, în talentul pe care-l au de a face frumoasă şi plăcută rânduială nu numai în sectoarele lor de muncă, dar şi în capetele unora dintre cărturari unde ştiinţa sau ştiinţele se înghesuiau fără metodă, fără spirit critic, fără fir îndrumător. Această opinie favorabilă nouă şi care mărturiseşte cât de necesar ghid este bibliotecarul, Caragiale a manifestat-o tocmai printr'o părere de rău pentru lipsa, într’un anume timp şi loc, a unui atare îndrumător. . Bucata aceasta — un fel de odă epigramatică — se numeşte „Savant“ şi a fost tipărită în numărul dela 15 Ianuar 1908 al „Convorbirilor Critice“. II transcriem în întregime: Toate cărţile din lume, de când lumea, câte-au fost Minunatul meu prieten le cunoaşte pe de rost ; Tot ce mintea omenească până astăzi a ştiut, In savantul cap de dascăl, s’a'ndesat și ...a’ncăput. Bibliotecă vestită! așa plină că'n zadar Am dori să mai încapă și un bibliotecar. Valorificarea operei lui I. L. Caragiale, o înaltă datorie patriotică Sărbătorirea centenarului Caragiale are loc în cadrul unei acţiuni ample, de revalorificare şi interpretare ştiinţifică a operei marelui scriitor. Pe primulplan, în această acţiune, se situează efortul de a desprinde sensul fundamental al operei marelui nostru realist critic. In direcţia aceasta, cercetările de până acum, cu toate lipsurile lor, au pus într’o puternică lumină faptul că opera lui Caragiale este o nimicitoare biciuire, prin ridiculizare, a burgheziei şi moşierimii. Or, tocmai acest aspect esenţial, a fost cel mai denaturat, mai trecut cu vederea, contestat sau acoperit de către criticii şi toţi reprezentanţii ideologiei burghezo-moşiereşti. Burgheziei şi moşierimii nu le-a convenit să se vadă demascate, ridiculizate, caricaturizate, în toată netrebnicia lor, nu le-a convenit să se recunoască în fauna bogată a personajelor lui Caragiale. De aceea, scribii ei au început să flecărească despre lipsa de intenţionalitate politică şi socială a operei lui Caragiale. Pe lângă aceasta, ei au mai pretins că ascuţişul ironiei lui Caragiale ar fi îndreptat exclusiv împotriva mahalalei, cu burghezia ei măruntă şi pestriţă şi nu aşa cum de fapt era în contra vârfurilor, a „cremei“ societăţii burgheze din ţara noastră. Acestea şi alte născociri vulgare au început să circule pe socoteala lui Caragiale, încă de pe vremea când scriitorul era în viaţă. ,,Am fost tăvălit, a mărturisit Caragiale în 1912, ca o chiftea de vită bătrână prin sare, piper şi alte condimente, înainte de a fi prăjit la tigae". In tabăra mistificatorilor lui Caragiale, locul de frunte îl ocupă, fără îndoială, Titu Maiorescu. Acesta afirma cu emfază că, în I. PERVAIN şi D. ISAC Conferenţiari universitari comedii, Caragiale satirizează „lumea de jos“, mahalaua, satiră căreia el îi asociază caricaturizarea unor trăsături general umane. Maiorescu susţinea de asemenea, că autorul „Scrisorii pierdute“ s’ar da un vânt după „comicul pur", care „ne face să ne uităm pe noi înşine în interesele personale, să ne ridicăm la o privire curat obiectivă a operei produse”. Maiorescu nesocotea astfel intenţionat semnificaţia politico-socială a şarjei lui Caragiale. Citind asemenea „aprecieri“ fără să vrei, gândul te poartă la obeliscul de care pomenea Caragiale în „Două note": „Pe vârful unui obelisc bătrân se abate câteodată şi un vultur, dar mai ales se strâng totdeauna roiuri de muscaţe să bâzâie pe creasta monumentului înfierbântat de arşiţă. Apele norilor, vânturile vremilor spală şi svântă piatra nobilă de urmele acelor efemere şi ea rămâne tot curată ca mai nainte şi pentru mai inainte. De clintit nu o poate clinti decât trăsnetul cerului, ura fanatică a sectarilor exaltaţi, ori securea Vandalului imbecil şi rău, sau ignoranţa barbară, care doboară şi sfarmă frumuseţea ceea, ca să-şi facă un prag inform la o sărmană colibă... Dar astea toate sunt elemente vorbe... mişcate... de jos, de o conştiinţă din cale afară obtuză ori smintită". O conştiinţă obtuză a fost şi Maiorescu, a decis să întunece semnificaţiile reale ale operei lui Caragiale, de dragul şi interesul „collibei“, a şandramalei burghezo-moşiereşti. Ca Maiorescu, erau mulţi în, epoca de tristă amintire a dominaţiei „moftangiilor“.Ei toţi s’au agăţat — ca scaeţii — de pulpana „maestrului“, ducându-i mai departe, în numeroase variante şi la date diferite, „ideile“. Aşa a făcut, de exemplu, Eugen Lovinescu. In romanul „Mite“ şi în mormanul său de „studii“ de critică literară, Lovinescu a stăruit adeseori şi asupra lui Caragiale. De fiecare dată îi contestă acestuia originalitatea, condamnă, „automatismul“ personajelor sale, etc. Din acelaşi aluat ca întemeietorul cercului şi revistei „Sburătorul“ era plămădit şi N. Davidescu, poet decadent şi huligan notoriu. Ispitit de critică, acest ,,şacal flămând’’ cum se apreciază singur într'o „poezioară“, îşi fericeşte în 1935 stăpânii cu articolul: „Caragiale, cel din urmă ocupant fanariot, sau inaderenţa lui la spiritul românesc". Legenda despre antipatriotismul lui Caragiale data de mai demult, din 1891. Ea fusese plăsmuită de „beizadeaua“ Dim. A. Sturdza, pe atunci „membru factotum“ al Academiei. Aceiaşi tendinţă spre denaturare se manifesta şi la punerea în scenă a pieselor. Se indica mereu scoaterea în relief a „mahalalei“ până şi cu ajutorul decorurilor, iar comicul era dus până la bufonerie. Toate acestea pentru a nu mai vorbi de conspiraţia organizată în direcţia tipăririi cât mai rar a ediţiilor din opera scriitorului, în direcţia ostracizării pieselor lui Caragiale la periferia repertoriilor. Mai marii vremilor de altădată au căutat, aşadar, pe diverse căi, să dea satirei lui Caragiale un caracter obiectivist, cu finalitate „general umană“, au căutat ş-o lege de mahala, să-i neutralizeze tendinţele combative. Primul care a dat un răspuns criticii reacţionare a fost Caragiale însuşi. Referindu-se la Titu Maiorescu şi la „Junimea", Caragiale constată: „Câtă vreme m’am numărat printre adepţii cercului, diploma mea (de talent) a fost valabilă; când însă, sătul, am păşit afară pragul minunatului salon, pentru a nu-l mai păşi niciodată înăuntru, diploma mi-a fost anulată şi tot talentul meu a dispărut". Cât priveşte revista „Convorbiri literare", — organul Junimii, — Caragiale a caracterizat-o astfel: „Aţi auzit adesea că’n fundul unei mahalale trăeşte câte o babă, care şi-a uitat anii, îşi aduce aminte de cutremurul cel mare, de răzmeriţa cea mare, de ciuma cea mare, de focul cel mare, de toate-şi aduce aminte baba şi moartea pare că nu-şi aduce aminte de ea". Aşa vede Caragiale, ,Convorbirile“, o bătrână uitată de ani, care moţăie. Cu alt prilej, analizând starea de descompunere a criticii practicate de mulţimea „de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, care se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos". Caragiale subliniază necesitatea unei critici, a criticii care ,,să ia la frecuş ţeapăn" şi să „tragă o învărtitură" ca lumea, ciocoilor. Aprecierile semnalate au creiat şi întreţinut prejudecata că I. L. Caragiale a fost un vrăjmaş al criticii. Părerea aceasta este un neadevăr sfruntat într’o scrisoare către Paul Zarifopol. Caragiale mărturiseşte clar: „Nu prea crede dumneata pe meşteşugar, că-i este indiferentă judecata orişicui; afirmaţia asta este un fel de mângâiere ce-şi face el a priori pentru eventuala indiferenţă din partea publicului. Dimpotrivă, să crezi că-i pasă foarte mult de judecata aceea, mai ales când îşi cunoaşte muşteriul" (adică pe cel care-l critică). Aşa a primit, de exemplu, Caragiale critica lui Gherea. Gherea face parte dintre acei critici,care încă din timpul lui Caragiale au reliefat tendinţele juste din opera sa. Astfel, Gherea sesizează just legătura personagiilor lui Caragiale cu viaţa politică şi socială; sesizează prezenţa satirei politicosociale, Gherea însă face greşala fundamentală de a-i contesta scriitorului „un ideal social înalt“, susţinând că „e indiferent în materie de politică socială”. Ceva mai mult mergând pe aceiaşi linie greşită, Gherea afirmă că I. L. Caragiale râde şi râde cu poftă, în scrisul lui nesimţindu-se nici amărăciunea, nici revolta. Garabet Ibrăileanu, contemporan cu Gherea, a călcat în mare măsură pe urmele acestuia. Criticul ieşean a luptat temeinic împotriva teoriei absurde că, în comedii, Carragiale s’a limitat să oglindească mahalaua, nu şi pătura de sus. Dincolo de aceasta, Ibrăileanu n’a trecut însă. Dimpotrivă, l-a aşezat pe Caragiale printre adversarii revoluţionarismului şi prietenii reacţionarismului conservator. Exemplele la care ne-am raportat şi altele ce s’ar mai putea da, dovedesc — toate — că în perioada dominaţiei de clasă a burgheziei şi moşierimii, exegeza operei lui Caragiale a fost îndrumată în două direcţii. Pe de o parte critica înfeudată „stăpânilor“ a practicat pe scară largă mistificarea intenţiilor scriitorului, a conţinutului operei sale. Pe de altă parte, C. Dobrogeanu-Gherea, Ionescu Raicu-Rion, Garabet Ibrăileanu, au sesizat, dar nu totdeauna satisfăcător, caracterul critic-satiric al scrierilor lui Caragiale, direcţia principală a atacurilor sale. Ca în toate celelalte domenii de activitate, aşa şi pe tărâmul vieţii noastre culturale, data de 23 August 1944 a însemnat o cotitură. Eliberată de către glorioasa Armată Sovietică şi sub conducerea înţeleaptă a Partidului, ţara noastră a păşit pe drumul construcţiei paşnice, pe drumul revoluţiei sociale şi culturale. In acest din urmă domeniu, una dintre sarcinile noastre de bază consistă în valorificarea ştiinţifică a moştenirii literare progresiste. De aceea, de la 1944 încoace opera de editare a marilor clasici a luat un mare avânt. Scrierile lor au apărut în numeroase ediţii populare; ele au fost difuzate în masse, însoţite de studii introductive, în care — pentru prima oară la noi — adevărul nu mai este ţinut sub obroc. Larg difuzată în masse este şi opera lui Caragiale şi nu numai în limba română, ci şi în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. In acelaş timp, reprezentarea pieselor lui Caragiale, popularizarea lor, a luat o amploare fără precedent. Conduşi de experienţa înaintată a teatrului sovietic, oamenii noştri de teatru au căutat să redea — cu mijloace scenice şi de interpretare realistă — întreaga complexitate a vieţii oglindite de Caragiale, în opera sa dramatică, cu o neîntrecută măiestrie. In munca lor ei au fost mult sprijiniţi de critica teatrală. O muncă deosebit de însemnată s’a desfăşurat pe tărâmul creării unor studii menite a prezenta chipul şi opera marelui scriitor în adevărată lumină. In această privinţă, mai importante sunt contribuţiile tovarăşilor Ion Vitner, Nestor Ignat, Camil Petrescu, Paul Cornea, Silvian Iosifescu, etc. Studierea şi punerea în adevărată şi completă lumină a lui Caragiale sunt însă departe de a fi încheiate. Este clar că dela 23 August 1944 încoace s’a făcut mult în acest sens, dar nu s’a făcut totul. Munca trebuie dusă mai departe, pentru adâncirea şi desvoltarea cercetării. „Caragiale — ne spune M. Sadoveanu, — este unul din cei mai însemnaţi scriitori ai noştri, cel mai însemnat clasic realist al literaturii noastre. In opera lui se oglindeşte mizeria morală a clasei aceleia care trebuia să dispară şi suferinţa poporului exploatat. Aşa încât criticii noastre ii incumbă datoria să dea poporului aspecte ale operei lui Caragiale, viu scrise, pe înţelesul tuturor, care să-l pună pe marele nostru înaintaş în lumina cea adevărată". Continuarea muncii de valorificare a operei lui I. L. Caragiale, este o înaltă datorie patriotică a tuturor oamenilor noștri de cultură și în special a criticilor literari. In legătură cu prezentarea lui Caragiale pe scena românească . Este de la sine înţeles că opera lui Caragiale, atât de complexă şi de adâncă, în geniala ei simplitate, e legată de dificultăţi excepţionale atunci când e vorba de reprezentare. O greşală aci, chiar dacă nu este intenţionată — aşa cum se greşea dinadins sub vechiul regim — duce la falsificarea operei, la trivializarea ei, până în cele din urmă la bagatelizarea ei. Caragiale, careîmpingea scrupulozitatea până la a reface de zece ori un text, care telegrafia de la Berlin sa se puie o virgulă ce lipsea în corectură, făcea acest lucru fiindcă îşi dădea seama cât suferă o lucrare din pricina acestor neglijenţe, cât de mult i se alterează caracterul. Aşa cum , avea oroare de greşelile de tipar, el avea desigur oroare şi de falsificarea textului care între altele se făcea şi prin abateri în interpretare. Dovadă protejarea lui mânioasă împotriva unor reprezentaţii date la Buzău. In ceea ce priveşte spectacolele date cu piesele sale, încă în timpul când trăia el, trebuie să deosebim cu grije două aspecte ale regiei comediilor sale. Unul dintre aceste aspecte înseamnă o grosolană falsificare a sensului operei sale, iar altul dimpotrivă înseamnă un moment de mare artă. Falsificarea operei sale — şi ne referim în deosebi la capodopera sa „O scrisoare pierdută’ nu era întâmplătoare şi fireşte nu era din vina lui, ci dimpotrivă. Direcţiile Teatrului Naţional exprimând mânia ascunsă a celor demascaţi de marele scriitor, au vrut să arate că „O scrisoare pierdută“ nu are nici o semnificaţie politică, că e doar opera unui umorist care şi-a luat ca model o lume de mahalagii, din marginea societăţii... De aceia şi cadrul în care ea se reprezenta trebuia să fie un cadru specific de mahala. Şi astfel multă vreme decorurile în care se jucau piesele lui Caragiale erau toate vechituri scoase din magaziateatrului, cârpituri ruşinoase, agravate Încă de un mobilier banal, degradat şi pe deasupra condimentat cu amănunte care voiau să evoce ostentativ „pitorescul mahalalei“. Caragiale s’a plâns cu amărăciune că niciodată nu s’au făcut decoruri noi pentru piesele sale. In modul acesta „mahalagismul” sufletesc al oligarhiei, din care erau recrutaţi eroii săi — mahalagism atât de violent ilustrat de opera lui Caragiale — devenea un mahalagism sadea, iar Caragiale devenea un umorist în goană după efecte periferice. Pentru ca ,,O scrisoare pierdută” să devie o scenă de mahala oarecare nu numai că se găsise un mic orășel de provincie unde se pretindea că s’ar fi petrecut acţiunea, dar, pentru orice întâmplare, cei cu răspundere aveau grije ca decorul piesei să reprezinte o casă periferică, vag dărăpănată. Actriţa, coana Zoe, trebuia să lanseze replicele cu accente plebeene, să nu se deosebească de Miţa Pampon din „D’ale Carnavalului”. Având cândva răspunderea pentru câteva luni a Teatrul Naţional, m’am grăbit fireşte să joc „O scrisoare pierdută“ şi nu numai s’o joc, dar s’o res- Acad. CAMIL PETRESCU titul ei însăşi. Casa lui Trahanache a devenit ceea ce ar fi trebuit să fie totdeauna pe scenă, cea mai pretenţioasă locuinţă din oricare capitală de judeţ, de sub regimul de odinioară. Vastă, cu marchiză albastră la intrare, străjuită de doi lei auriţi, după gustul epocii, cu o grădină ridiculă ca un Versailles de batistă (o mică grotă, alee cu pietriş, bănci, baloane colorate în vârf de băţ). In rolul Zoe am făcut să apară una dintre cele mai frumoase şi mai elegante actriţe ale teatrului bucureştean, iar garderoba tuturor fruntaşilor politici a fost înoită cu totul, devenind elegantă. Restituită cadrului ei, „O scrisoare pierdută“ a căpătat pe scenă, imensa ei valoare evocativă implicată în text. Fireşte critica dramatică, mai ales în ziarele partidelor burgheze a fost nemulţumită, dar numărul spectacolelor a crescut considerabil. Când înscenarea următoare, după 23 August a dus şi mai departe această repunere în cadrul autentic şi când massele mari au fost puse faţă în faţă cu adevăratele intenţii ale lui Caragiale, primirea făcută acestei capodopere a cunoscut în sfârşit un triumf, care nu era decât o răsplată târzie, postumă, pentru un autor căruia, în viaţă, nu i se oferise decât izbânzi meschine de compromis. Celălalt aspect regizoral la teatrul lui Caragiale îl reprezintă interpretarea propriu zisă. Trebue să se știe că în afară de unde roluri ca „Zoe” și „Tipătescu”, ori cele din „Năpasta" (în afară de „Ion“ nebunul) interpretarea tipurilor lui Caragiale, reprezenta la un moment dat una din culmile de artă pe care le-a atins în trecut teatrul românesc. Jocul aşa zisei „mari generaţii” era de un realism desăvârşit şi de o perfecţie care amintea de armonia unei simfonii. Explicaţia acestei desăvârşiri sta în faptul că însuşi Caragiale condusese realizarea acestor roluri. Avem mărturii că el stătea ore întregi lângă fiecare interpret, explicându-i nuanţă cu nuanţă replicile, arătându-i gestul şi tonul exact. Toţi marii actori ai timpului, care au avut fericirea să fie îndrumaţi de Caragiale însuşi, căpătaseră un sentiment de veneraţie pentru rolurile lor şi avem deasemeni mărturii că această veneraţie îi împiedica nu numai să schimbe măcar o silabă în text dar păstrau cu emoţie tonurile şi gesturile odată ştiute, până la sfârşitul carierei lor, căci îşi dădeau seama că orice abatere ducea la falsificarea operei. In deosebi era combătută orice,„colaborare cu autorul” și chiar interpretarea naturalistă, ca să nu mai vorbim de „șarjă“, expulsate de ei cu indignare din reprezentarea operelor lui Caragiale. Mai delicată însă a fost problema rolurilor „Zoe” şi ,,Tipătescu” în „O scrisoare pierdută”. Se precizează în amintirile pe care le-am menţionat că el de aceste roluri nu s’a ocupat Şi este explicabil de ce. Ele constitue momente da prezenţă scenică înainte de toate. Erau necesare ca să puie în mişcare tot restul personagiilor, dar ele înseşi nu trebuiau să aibă — dincolo de text — aspect plebeian (aşa cum pretindea critica burgheză) ci dimpotrivă trebuiau să traducă exact nivelul elegant doar ca exterior, al burgheziei şi moşierimii. De aceea din momentul în care, la premieră, Caragiale a încredinţat rolurile „Zoe“ şi „Tipătescu” unei perechi foarte tinere, „ideale“ pe vremea aceea în teatru, adică Const. Nottara şi Aristiţa Romanescu, i-au lăsat în pace să fie ei înşişi. Prin distincţia lor firească, Caragiale căuta să compenseze aspectul mahalagesc al decoruri, lor, care-i fuseseră impuse sub motiv de economie, dar cu intenţia de a-i diminua opera. Vechile direcţii nu s’au lăsat însă înfrânte în lupta lor pentru falsificarea operei lui Caragiale. Cu trecerea anilor cu oarecari schimbări în distribuţie, s’a ajuns cu timpul la falsificarea rolurilor şi la denaturarea intenţiei autorului. Au apărut în aceste două roluri actori trecuţi de maturitate care înlocuiau semnificaţia prezenţei fizice, prin exagerarea accentelor, prin şarjă, prin trivializare. Pe de altă parte „marea generaţie” iasăşi a teatrului lui Caragiale — un Ion Anestin, Iancu Niculescu, Iancu Petrescu, Ion Brezeanu etc. — a dispărut cu timpul. Nu însă fără să transmită o parte din ştiinţa şi arta ei noilor interpreţi tineri, indemnându-i la perpetuarea tradiţiei realiste create de Caragiale, în interpretare. Unii dintre noii interpreţi au căutat şi au izbutit de cele mai multe ori să fie la înălţimea maeştrilor lor, care nu numai că îi ajutau cu dragoste, dar îi şi controlau cu stricteţe. O parte dintre cei mai în vârstă dintre iubitorii de teatru de azi, au cunoscut şi admirat cu emoţie aceste minunate ansambluri. Dar fireşte, cu trecerea neîntreruptă a anilor erau tot mai puţini şi cei din a doua generaţie condusă de Paul Gusty, care au participat la aceste izbânzi trecute. Sarcina regiei devine deci cu mult mai grea decât înainte. Teatrul nostru are azi şansa să fie animat de adânci cunoscători ai operei lui Caragiale ca şi a tradiţiei de artă în reprezentarea acestei opere. La Teatrul Naţional bunăoară s’a izbutit să se redea în cea mai mare parte opera lui Caragiale, ei înseşi şi marilor masse de spectatori. Dar, după câte ştim, oamenii noştri de teatru îşi dau seama şi că datorită celor două războaie, care au dus la o întrerupere între generaţiile de interpreţi, rupând firul tradiţiei realiste, sunt unele lipsuri care trebuesc umplute, împrospătarea ansamblului nu s’a mai făcut treptat ci dintr’odată, total. Căutând să-şi depăşească succesele înregistrate, teatrul nostru este în căutare continuă şi sunt de pildă impresionante repetatele schimbări în distribuţie, permanentizarea repetiţiilor. Acestea dovedesc că suntem pe calea cea mai bună. Se retează scurt cu rătăcirile — intenţionate — ale trecutului (montarea în cadru de mahala, interpreţi nepotriviţi în „Zoe“ şi „Tipătescu”, etc.), dar se continuă cu petate acest trecut, atunci când el constitue un tezaur de preţ, atunci când el înseamnă păstrarea tradiţiei moştenite de la Caragiale însuşi.