România Liberă, ianuarie 1952 (Anul 10, nr. 2257-2282)

1952-01-26 / nr. 2277

PAGINA 4*a ROMANIA LIBERA ­ „Pentru aducerea unor vremi mai senine ! In zorii zilei de 30 Ianuarie 1852, într’o căsuţă dela marginea pădurii, după o noa­pte în care viscolul a bântuit cu furie, în casa lui Luca şi a Ecaterinei Caragiale, sa născu un băiat. Era primul copil. Era în satul Haimanale, azi Vornicul Mă­­gureanu, după numele dregătorului de prin acele părţi, sat format doar din câteva că­suţe ale unor ţărani săraci şi din câteva strâmbe cocioabe ale ţiganilor robi ai mă­năstirii Mărgineni, unde tatăl noului năs­cut era secretar. N’au trecut decât câţiva ani şi micul ton, pârdalnic şi nesupus, începu să străbată în sgomote copilăreşti poenele pădurii de fag dela marginea cătunului, apele Cricovului şi ale pârâiaşului Racila. Isteţimea nativă de care dădea dovadă Ion, îl făcea ca, in jocul cu ceilalţi de seama lui, să fie „capul” tuturor ghiduşiilor, spre marea su­părare a mamei grijulii. Se juca toată ziua în curtea biseri­cii, atras de dorinţa mare de a-şi însuşi arta ,,de a trage clopotele” şi de „a toca”. La început, după cum mărturiseşte el în­suşi, şi-a „făcut instrucţiunea cu slovă po­pească in curtea bisericii Sfântului Gheor­­ghe". N’a descifrat buchiile şi slova popească sub supravegherea dascălului bisericii Sft. Gheorgh­e decât un an, căci în toamna anu­lui următor a trecut în clasa 11-a la şcoala Domnească nr. 1, din Ploeşti. Are ca învă­ţător pe Zaharia Anfinescu, un personaj ambiţios, cu veleităţi de scriitor şi un pa­sionat colecţionar de diplome ale societăţi­lor culturale din ţară şi din Europa, anti­cipând pe Trahanache cu ale sale „comi­tete şi comiţii”. Fără să depună prea multă De când începu­se unchiul său Iorgu să dea reprezentaţii teatrale în grădina Lipănescu, Ion era nelipsit. Prinsese gust pentru teatru şi-l vom­ vedea că-şi va întrerupe studiile liceale, hotărît să urmeze cariera actoricea­scă. Aceste proecte întâmpină rezistenţă din partea tatălui. Bătrânul cunoştea munca de pionierat a fratelui săli Costache Cara­giale şi ştia cât de numeroase şi de va­riate sunt dezamăgirile scenei şi cât „jie­­fueşte” protipendada societăţii burgheze arta scenei, ca şi munca actorului. Zadar­nic însă. Trimis de tatăl său la Bucureşti să urmeze clasa V-a liceala, Ion se înscrie... la clasa de declamaţii şi mimică a unchiu­lui Costache Caragiale. Văzând hotărîn­a fiului său şi cunoscându-i pe de altă parte dragostea slovei şi migala cu care rotunjea literele, Duca Caragiale reuşeşte ca fiul său să fie numit copist la tribunalul din Plteşti, la 20 iunie 1870. Nu după puţin timp însă, bătrânul cade bolnav şi rămâne la pat până la 10 Septembrie, când moare. Intre timp, ploeştenii trăesc „evenimente mari” la care Ion sau Iancu, cum i se mai spune în fami­lie, participă activ: declararea faimoasei şi ridicolei „republici” în dimineaţa zilei de 8 August, sub conducerea lui Candiano.Po­­psicu voce, care în treacăt fie zis, avea să devină mai târziu unul dintre stâlpii odioa­­sei­­h­ipjisrhii a Hohenzollernilor. După moartea tatălui său, tânărul Ion, ■in vârstă de 18 ani, rămâne singurul sus­ţinător al familiei compusă din mam­a şi sora sa Elena sau Lenei.­­Pentru el începe viaţa grea. Intr’o scrisoare adresată lui Al. Vlahuţă, mult mai târziu, in care-şi poveste­şte viaţa, Caragiale scrie: „...am împlinit 20 de ani. Sunt copil de părinţi sărmani şi îşi face debutul ca ziarist, la săptămâ­nalul „Ghimpele" în 1874. De la început, Caragiale se diferenţiază de „ziariştii” obiş­nuiţi­­ai redacţiilor de cotidiane şi săp­tămânale, prin ascuţimea fiecărui articol, in plus, articolele sale, dintre care multe semnate cu pseudonimele Car şi Pa­licar, sunt străbătute de vioiciune şi denotă un pătrunzător spirit de observaţie. Retoris­mul şi bombasticismele în care cădeau cei mai mulţi „colegi“ de breaslă sunt ocolite de Caragiale în mod conştient. După o scurtă trecere ca girant responsabil al ziarului „A­­legatarul liber", ajunge din nou corector la ziarul „Unirea democratică''. Amintirile despre Caragiale corector sunt nume­roase şi ne arată cât de scrupulos era în evitarea oricărei greşeli. Aceleaşi amin­tiri scot în relief dragostea şi ataşamentul pe care scriitorul le manifestă pentru mun­citorii pe care-i vedea trudind din greu în tipografiile vremii. Muncitorii îl iubeau mult pe Caragiale, cum afirmă Al. Ionescu deja ziarul­­„Unirea democratică". Scriitorul „ţi­nea la ei, le spunea diferite glume şi chiar masa de multe ori o lua cu ei, mâncând simplu, sărăcăcios — ca un adevărat pro­letar, — căci administratorul gazetei era foarte cumpătat în acordarea de acumpluri". râvnă, Ion, datorită memoriei şi puterii sale de asimilare, termină clasa a II-a ca pre­miant al treilea. In clasa III-a are ca învăţător pe Basil Drăgoşescu,un om bine pregătit,­­cârn, roşcovan la faţă şi cu barbă neagră, aşa cum i-a rămas întipărit în minte elevului). De la el primeşte îndemnul cald, părintesc de a se strădui să-şi însuşească meşteşugul compunerii, al preţuirii şi al studierii limbii române. Cu mintea lui isteaţă, stimulat şi impresionat de prestigiul învăţătorului sau, se evidenţiază dintre toţi colegii lui şi iese primul la învăţătură. Urmează clasa a IV-a şi a V-­a după care dă clasa I-a gimnazială în particular. Trece apoi la gimnaziul „Sft. Petru şi Pavel” din Ploeşti, unde urmează clasa II-a, a III-a şi a IV-a. Casa lui Hagi Ilie, lumânărarul,­ „cu pridvor larg acoperit cu șindrilă" ce apărea după cei „patru salcâmi bătrâni" in curtea căreia liliacul „înflorea de două ori in toamnele târzii" — casă în care și-a petrecut anii copilăriei, i-a rămas peste ani adânc întipărită în minte. In primii ani ai gimnaziului se remarcă ca un adolescent vioi, inteligent, entuziast şi cu un puternic spirit de observaţie. Iar in pra­gul absolvirii, ca un element nedisciplinat. Aceasta va avea consecinţe asupra învăţă­turii sale. Protesta în felul lui împotriva profesorilor care se ajutau de .,m­eluşc” (ca Marius Chiroş Rostogan) băgând în capul şcolarilor cu deasila o învăţătură plină de dogme. De la premiant de clasă (clasa III-a primară) ajunge ca în clasa IV-a a gimnaziului să aibă numai media 7,21 şi nota 6 la purtare, fără nume am rămas după moartea lui tatăl meu, singurul sprijin al mamei şi­ al sori­mi". Postul de copist nu-i permite să sature trei guri. De aceea pleacă la Bucureşti şi se aruncă într’o luptă grea şi extenuantă pen­tru existenţă. E sufleur şi copist la teatru (pentru acest post găseşte sprijinul lui Mi­hail Pascali, cel care cu doi ani înainte îl ajutase şi pe Eminescu să intre sufleur şi copist­ şi corector la un ziar. „Mama şi soră-mea — scrie el lui Vla­­huţă —,­um sunt devotate şi niciodată nu le-ar trece prin minte să cântărească bu­cata de pâine ce le-o pot da. Nu s-ar plân­ge să vieţuiască totdeauna în sărăcie, numa să mă­­ştie pe mine cu sufletul mulţumit.. “ A­­cum se găseşte la vârsta când trebue să-şi a­­leagă drumul pe care să meargă toată via­ţa. Ezită. Gândeşte „...Ce să fac? Pe ce cale să apuc?... Să mă dau încotro mă în­deamnă interesul real...? Sau să mă duc încotro mă târăşte pornirea sufletească?" Ezitarea însă e de scurtă durată. Şi într’a­­devăr, cu toate că păstra din anii de con­servator şi de activitate ca sufleur, pe lângă dragostea de scenă şi câteva calităţi esen­ţiale structurii actoriceşti, o dicţiune minu­nată, o mimică din cele mai expresive, el nin îmbrăţişează cariera actoricească. Deşi ştia că avocatura şi politica ,din care nu va rămâne mai prejos" îi vor rezolv­a repede, situaţia grea materială, Ion Luca Caragiale va da curs pornirii sufleteşti şi va îmbră­ţişa cariera literelor cu riscul de a suporta dispreţul, mizeria, nepăsarea şi ura din partea protipendadei societăţii burghezo­­moşiereşti, pe care nu era deloc dispus s’o cruţe. I In vara anului 1877 redactează în între­gime săptămânalul umoristic „Claponul", oiţă „hazlie şi populară”, iar în toamna aceluiaş an scoate „Calendarul Claponului”. Cele două schiţe „Smotocea şi Cotocea’■’ şi „Leoaică Ciupicescu", numeroasele anecdote întitulate sugestiv „Gogoşi”, cât şi cele două bucăţi originale în versuri „O aruncă­tură de ochi asupra misiunii gazetarilor” şi „Parlamentare” relevă­ spiritul de observa­ţie foarte ascuţit şi talentul marelui satiric de mai târziu. Activitatea gazetărească devine şi mai la­borioasă şi capătă un caracter mai com­bativ. Cronicile lui teatrale nu numai că desvoltă un adevărat rechizitoriu împotriva complicităţii venale a gazetarilor, cronica­rilor teatrali cumpăraţi de conducerea tea­trelor, dar subliniază aspecte esenţiale ale întregii orânduiri în ale cărei nedrepte aşe­zări scriitorul începe să lovească necruţă­tor. In studiul „Cercetare critică asupra teatrului românesc” şi anume în partea lui introductivă („Critica teatrală şi presa noa­stră”), Caragiale scrie: ,,...noi facem în ţara aceasta legi numai şi numai spre a avea ce şi călcăm şi... autorităţile noastre sunt întemeiate, nu spre paza şi aducerea la în­deplinire, ci tocmai spre nesocotirea şi bat­jocura „legilor”, ducerea teatrului românesc. Numirea lui stârni totuşi proteste din partea exponenţi­lor regimului turqu­ezo-meş­eresc. Ei nu pu­­teau sa admită ca un copist, sufleur şi in special un autor dramatic care i-a biciuit in piesele sale şi i-a prezentat cu tot ceea ce au mai ridicol şi mai odios, să fie director general al teatrelor. Intrigile, ura şi ca­lomniile acestora l-au desgustat şi i-au fa­cut munca imposibilă. Scurt timp după nu­mire, scriitorul părăseşte postul. In 1891 Caragiale candidează pentru unul din premiile Academiei Române cu volumul „Teatru”. El face aceasta conştient de valoarea operelor sale şi împins de nevoile materiale pe care Ie simţea din ce în ce mai dureros. Dar Caragiale se prezenta cu ar­Des gustat, Caragiale se gândeşte să ple­ce în Ardeal. In 21 Martie 1892, într’o scri­soare adresată prietenului său I. C. Panţit, profesor la Braşov, el îi împărtăşeşte ace­­ntele sale în faţa opiniei unor oameni care îl urau adânc, pe care el îi dentascase şi în care lovise, cu neegalată putere. La 14 Aprilie 1891 are loc şedinţa Academiei Ro­mâne. La discuţii, se ridică agresiv Dimitrie A. Sturdza: „D. Caragiali — spune el — să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bat­ă joc de ea”. . Şi pentru că neruşinata demagogie a bei­zadeiei Mitiţă (care îşi permitea voita „con­fuzie” între parazitarele clase exploatatoa­re, lovite şi batjocorite de scriitor, şi în­treaga naţiune) era împărtăşită de „imor­telele mumii" ale Academiei, s’a întâmplat istorica ticăloşie: cel mai mare dramaturg al nostru a fost respins dela premiile Aca­demiei. Juia dorinţa de a se stabili cu familia în oraşul dela poalele Tâmpei: „Ar fi o mare satisfacţie pentru mine, — scrie Caragiale — ca o lucrare mai largă a lu­crurilor pe care le gândesc şi pentru care am adunat material destul, s’o pot scrie in afară din ţara românească, unde, de atâta vreme, puternicii deosebiţi ce s’au perindat la putere vor sistematic, sub fel de fel de cuvinte, să mă ţină într’o poziţie umilitoare şi inferioară". Probabil că­ prietenii de la Braşov n’au reuşit să-i asigure un mijloc de existenţă în oraşul ardelean, deoarece Caragiale n’a plecat din ţară. Lipsit de slujbă, luptând din greu cu viaţa, scrii­torul trăeşte din plin toate mizeriile unei societăţi care voia să-l strivească. Prietenia cu Bacalbaşa şi cu Gherea ii apropie pe scriitor de mişcarea munci­torească. El participă la şedinţele cercului „Drepturile omului", ţine conferinţe la Clu­bul Muncitorilor. Contactul apropiat cu cla­sa muncitoare, prietenia cu fruntaşii miş­In 1893 Caragiale scoate împreună cu Bacalbaşa „Moftul român"„ revistă de ne­cruţătoare satiră. Intr’unul din numere, Ca­ragiale precizează conţinutul şi ţinta „glu­melor” cuprinse în „Moftul român”: „Ei, bine, v’aţi înşelat nepreţuiţilor, dac’aţi gândi vreodată că noi n’avem altă treabă decât să facem frumos ca să râdă boerii. Adică de aia ne batem noi capul? Moftul, dragi ci­titori, nu-i eşti din dorinţa de a râde pen­tru ca să râdă şi alţii. Ginesa lui e revolta“. Rândurile nu se referă numai la poziţia re­vistei, ci pot constitui un ,,motto” pentru întreaga operă a lui Caragiale, o admirabi­lă profesiune de credinţă a scriitorului. A­­ceastă vigoare în satiră i-o imprimă lui Caragiale contactul cu mişcarea mun­citorească. Editorialul din 1 Mai 1893 al „Moftului”, articol scris de Caragiale, exprimă, salutând pe muncitori, solidarita­tea gazetei cu lupta muncitorimii, convin­gerea­ că ţinta spre care năzuesc şi unii şi alţii e aceeaşi: „aducerea unor vremi mai senine şi mai cinstite. Ei (muncitorii n.n . au ales calea organizării şi a luptelor poli­tice, noi, (redacţia „Moftului“ n.n.) calea iro­niei şi a glumei înţepătoare pe socoteala moftangiilor care guvernează lumea. Aceia ce noi distrugem, este tot în direcţia in care distrug şi ei”. „Moftul român” îşi încetează apariţia în 1895 şi reapare pentru scurtă durată într’o serie nouă în 1901. Fără slujbă şi fără alt mijloc de câştig decât pe acela de atunci atât de umil al scrisului, viaţa lui Caragiale este în fie­care zi mai grea. Nu pentru ca să facă „un gest răsunător”, cum opinează unii istoriografi literari burghezi, ci pentru a găsi o modalitate de trai, marele nostru dramaturg se apucă şi... de comerţ. In 1893 deschide o berărie în str. Gabroveni, în in 1899 Caragiale începe colaborarea la „Universul” sub titlul „Notiţe critice”. Din această colaborare ca şi din aceea la „Mof­tul român”, reapărut în 1901, se constitue materialul volumului său ,Momente” apă­rut în 1901, şi care constitue un minunat tezaur al prozei lui Caragiale. Puterea cu care marele talent al lui Ca­ragiale înfăţişează toată micimea societăţii burghezo-moşiereşti, ascuţişul neobişnuit al satirei, fac din „Momente” adevărate culmi ale literaturii noastre clasice, atât de actua­le şi acum in lupta împotriva rămăşiţelor trecutului. Şi totuşi aceste comori ale lite­raturii noastre au fost respinse dela pre­miere de către Academia Română (la 23 Martie 1902) din aceleaşi motive pentru care teatrului lui Caragiale i s’a preferat: cu zece ani în urmă o banală lucrare de drept comparat a anonimului G. Meitani. Pe Caragiale, care suportase atâtea lovituri de la negarea operei sale până la cele mai negre şi umilitoare privaţiuni personale, nu l-a mirat nici această nouă manifestare de ură a burgheziei, şi moşierimii, îndreptată împotriva sa şi a­ operei sale. Şi desigur nu l-a surprins nici calomnia josnică a obscurului Caion, care în „Revista Literară” din Decembrie 1901, punea pe două coloane un text inventat al unui aşa zis scriitor ma­ghiar care n’a existat niciodată — Kemény István — şi textul „Năpastei" lui Caragiale, spre a dovedi „plagiatul“. Caragiale intentea­ză proces iar Curtea cu Juri îl condamnă pe Caion, pentru ca, într-o nouă instanţă, să-l achite. E manifestată aci solidarizarea bur­gheziei şi moşierimii în una din cele mai murdare afaceri menite să discrediteze şi să Luptător împotriva asupritorilor, Cara­giale sesizează şi multe din armele otrăvite ale acestora. Astfel el a demascat cu con­secvenţă şi deosebită vigoare naţionalismul burghez. Sunt cunoscute celebrele lui pam­flete în această direcţie. Să amintim un alt exemplu nu mai puţin concludent. Caragiale întreţinea o strânsă prietenie cu cercurile ardeleneşti. In 1911 colabora cu articole la ziarul „Românul” din Arad. Intr’unul din aceste articole, publicat în numărul din 19 Martie 1911, Caragiale ridică problema în­frăţirii dintre massele muncitoare române şi maghiare, deopotrivă exploatate, din Ar­deal. ,,E vorba de două neamuri de oa­meni — spune el — cărora nu le trebueşte — fiindcă n’au de ce—să-şi poarte vrăjmăşie, care înţeleg că disensiunile lor folosesc nu­mai câtorva interesaţi în vrajba şi tulbu­rarea lumii. In păturile lor cuminţi şi pro­ducătoare, aceste neamuri îşi dau seama că le trebueşte din contră, să trăiască şi să pro­greseze în deplină armonie socială şi politică, respectându-şi reciproc limba, datinele şi cre­dinţele religioase şi sprijinindu-şi reciproc cultura şi prosperitatea economică — fiindcă binele şi prosperitatea unuia sunt spre binele şi prosperitatea celuilalt". In 1912 Societatea Scriitorilor Români organizează sărbătorirea a 60 de ani de viaţă a marelui seriitor. Dar Caragiale nu participă la sărbătorirea sa. Prin aceasta el refuza linguşitoarele onoruri ale clasei care l-a exploatat, l-a umilit şi l-a negat. Câteva luni mai târziu, în noaptea de 8 spre 9 iunie, se stinge din viaţă, departe de ţară. Murea, departe de poporul lui drag, cării socialiste de la noi se va resimţi din opera sa: satira va fi mult mai viguroasă. Caragiale atacă „Junimea” şi pe şeful ei Titu Maiorescu, în două conferinţe publice şi într’o serie de articole şi pamflete. Ura împotriva „Junimii”, societatea boerilor ie­şeni, a căror „sensibilitate” aristocratică nu putea să nu reacţioneze la ascuţişul sa­tirei caragialiene, este exprimată de scriitor cu tărie într’o scrisoare adresată mai târ­ziu, in 1901, lui Petre Missir: „Voi, Juni­mea politică, mi-afi făcut mult rău... Dar sunt între voi alţii care deadreptul m’au deservit şi persecutat cu înverşunare şi cu cât mai mult invoacă ei ca scuză a purtării lor neomenoase defectele mele, cu atât sunt mai convins­ că tocmai altceva mi-a asigu­rat ura şi persecuţia acestor mişei. Pe a­­ceştia nu pot decât să-i urăsc­­ şi oricând li voi putea lovi, o voi face fără nicio cruţare” 1895 concesionează restaurantul din gara Buzău. Ce palmă pe obrazul gros al poten­taţilor vremii! Cel mai mare dramaturg al nostru, e silit să vândă mezelicuri, pentru ca să nu moară de foame. Goana după exis­tenţă nu încetează; un om onest cum era Caragiale nu putea trăi din negustorie. In 1899, lui Caragiale i se dă un post de registrator la Regia Monopolurilor, su­primat însă în 1901, în urma măsurilor luate de guvernul liberal în frunte cu Di­mitrie Sturdza, — acelaș Dimitrie Sturdza, „românul verde” care îl respinsese pe scrii­tor de la premiile Academiei. Din nou fără slujbă, cu o casă cu trei copii, scriitorul re­simte mai greu decât oricând apăsarea, mi­zeria. El răspunde in ,,Moftul român", di­rectorului general al „Regiei M. S.” printr-o scăpărătoare „scrisoare” în care se simte din plin ura împotriva potentaţilor ce-şi umpleau buzunarele din sinecuri grase, şi care loveau în mărunţii oameni ai muncii.. In poezii, mai târziu, a reluat tema, demon­strând cât l-a lovit ticăloasa măsură a „bei­zadelei” Sturdza. Cu cât îl apăsa mai greu mizeria, cu cât îl indigna mai mult venalitatea claselor sus­­puse, cu atât creştea dragostea lui Cara­giale pentru popor. El se gândeşte să scrie o istorie a ţării pentru bibliotecile săteşti, întitulată „Patria şi Neamul” şi în acest sens înaintează o cerere. Scrisă cu înduită căldură, sub­ forma unor evocări, această lucrare, neterminată, rămasă în manuscris, arată iubirea lui adâncă pentru L­oria Pa­triei noastre, pentru masele cărora le era destinată lucrarea, arată patriotismul lui Caragiale, dragostea lui pentru „po­por«­ acesta cu mintea lui oricând limpede... viteaz ca şoimii stâncilor şi răbdător ca stâncile”... conteste valoarea omului şi a operei, care au , lovit cu atâta putere în temeliile putrede ale societăţii exploatatorilor. In amurgul vieţii sale agitate, Caragiale se instalează cu familia la Berlin. De acolo el nu încetează însă o clipă să se gândea­scă la ţara lui, stăpânită de „o pletoră de semidocţi”, însetaţi de îmbogăţire şi par­venire. Urmăreşte cu ardoare frământările politice din ţara românească şi când, în 1907, oligarhia stăpânitoare înăbuşă în sân­ge răscoala ţăranilor, Caragiale scrie şi publică în ziarul vienez „Die Zeit” sub pseudonimul „Un patriot”, puternicul său rechizitoriu „1907 din primăvară până’n toamnă”, apărut apoi şi în broşură româ­nească. Niciunul dintre scriitorii noştri n’a făcut o analiză mai adâncă a sistemului social din acea epocă, nimeni n’a de­mascat înainte cu atâta ardoare şi limpe­zime exploatarea ţărănimii, cârdăşia burgheziei cu moşierimea. Din el se des­prinde patriotismul fierbinte al lui Ca­ragiale, silit să trăiască departe de ţară, ura sa neîmpăcată împotriva asupritorilor poporului înregimentaţi în cele două pârti­ile, liberal şi conservator, care-şi trec pe rând puterea, într’o monstruoasa coaliţie: „împărţită în două bande ce se numesc cu pretenţie „istorice” — liberali şi conserva­tori — scrie Caragiale, — bande mai neso­cotite decât nişte­ seminţii barbare în tre­cere... această oligarhie legiferează,­ admi­nistrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut i­eri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclu­sivelor ei interese, pentru perpetuarea sa­crei organizaţiuni numite aci democratice" acela care nu odată a afirmat că se­ consi­­deră „om din popor, fără nume de naştere, fără avere, fără sprijin”... Au trecut 40 de ani de la moartea lui,­­dar Caragiale a rămas mereu prezent în conştiinţa poporului nostru, opera lui a con­tinuat să biciuiască şi să demaşte ticăloşia societăţii burghezo-moşiereşti. Astăzi, când poporul a învins şi respiră în voe aerul li­bertăţii, păşind spre înălţimi de viaţă nouă, odată cu poporul a învins şi opera lui Ca­ragiale. Falsificată, huiduită sau supusă conspiraţiei tăcerii în trecut de către ofi­cialitatea exploatatoare, ea poate fi aprecia­tă astăzi de massele largi populare la a­­devărata şi marea ei valoare, ca una dintre comorile literaturii noastre. Caragiale, că­ruia potentaţii vremii i-au refuzat nu nu­mai premiile Academiei, dar şi condiţiile unei vieţi modeste, ■e astăzi, după victoria clasei muncitoare din ţara noastră, a fost primit post-mortem printre membrii Aca­demiei Republicii Populare Române. Săr­bătorirea a 100 de ani de la naş­terea sa, caracterul larg de masă pe care l-a luat această sărbătorire este o dovadă a atenţiei pe care Partidul şi Guvernul no­stru o acordă marilor creatori de cultură din ţara noastră, este mărturia cea mai vie a preţuirii pe care poporul­­ nostru o ma­nifestă pentru marele Caragiale, a cărui operă demască şi acuză cu tărie vremurile pentru totdeauna apuse şi care ne ajută să lichidăm toate rămăşiţele acestor vremi. C. CIUCHINDEL) ” şi D. PĂCURARU­! „Sunt copii de părinţi sărmani" Ziaristul I. L. Caragiale Se nasc capodoperele teatrului românesc Debutul de dramaturg şi-l face cu come­dia „O noapte furtunoasă”. Şi deşi nu pu­fin au fost aceia care s’au declarat entu­ziasmaţi la lectura piesei, totuşi reprezenta­rea ei la Teatrul Naţional a stârnit cea mai adâncă ură a exponenţilor lui Jupân Du­­mitrache, a patronilor lui Rica Venturiano. Cu adâncă durere vorbeşte scriitorul despre actele de huliganism puse la cale împotriva piesei şi autorului ei. Cu adâncă şi amară ironie înfierează pe demagogii care, în nu­mele patriotismului”, loveau în această pu­ternică satiră a antipatrioticei orânduiri burghezo-moşiereşti. , Mi-aduc bine aminte de când s’a jucat pentru prima oară „O noapte furtunoasă” la teatrul din Bucureşti. Ce indignare din partea patrioţilor! Un ziar patriotic, a doua zi, mă denunţă tuturor bunilor români ca pe un trădător care denunţă străinilor mi­cile noastre mizerii. La a doua reprezenta­ţie am fost fluerat, huiduit şi ameninţat de o droaie de patrioţi din garda civică, cu bă­taie în piaţa teatrului”. Exploatatorii, văzându-se ridiculizaţi, bi­ciuiţi, porneau atacul împotriva scriitorului. Mai mult, la a doua reprezentaţie a piesei, Ion Chica, directorul general al teatrului face unele modificări in text fără să­ con­sulte pe autor. După reprezentaţie, Cara­giale, revoltat cere reconstituirea textului original, Ion Chica refuză şi-l invită să iasă. I. L. Caragiale nu avea să uite nici­odată aceste infamii. După „O noapte furtunoasă”, scriitorul dă I.Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, care iniţial satiriza boerimea. In urma lecturii la Junimea", comedia a fost modificată, boe­­rul reacţionar şi consoarta lui fiind trans­formaţi în „republicanul" Leonida şi coana Efimiţa sa. Recunoaşterea lui Caragiale ca unul din cei mai autentici dramaturgi ai literaturii române nu i-a adus însă şi rezolvarea pro­blemelor materiale, cu care se lupta din greu. De aceea, scriitorul este nevoit să intre mărunt funcţionar la Regie.’ In toamna anului 1884 Caragiale dă lite­raturii române comedia nepieritoare „O scri­soare pierdută". Prin sublinierea dublului aspect al societăţii burghezo-moşiereşti, a­­ceea de a fi nu numai ridicolă ci şi odioasă, I. L. Caragiale se manifestă ca cel ,mai pu­ternic demascator al feţei hidoase a regi­mului burghezo-moşieresc şi cel mai auten­tic şi mai viguros dramaturg realist critic al nostru. Nae Caţavencu, Zaharia Trahana­­che, Farfuridi, Agamiţă Dandanache, Chi­­riac, Rică Venturiano, Ziţa, Zoe, apar de­mascaţi în faţa poporului, cu adevărata lor faţă de lupi flămânzi. Continuându-şi activitatea de autor dra­matic, Caragiale scrie o nouă comedie: „D’ale carnavalului". Câştigând uri renume unanim recunoscut în teatru şi bucurându-se de o mare popu­laritate, el ajunge, cu toată rezistenţa lui Maiorescu, Negruzzi şi a altora, să fie nu­mit director general al teatrelor. Născut şi crescut în teatru, iubind teatrul aşa cum numai el ştia să-l iubească, nu putea să fie uri altul mai indicat decât Caragiale la con­ Viaţa lui Ion Luca Caragiale împotriva „moftangiilor" O pagină din manuscrisul piesei „Titiică Sotirescu et Compania“. După cum se știe marele scriitor proce­a să scrie aceasta piesă (din nefericire moartea l-a împie­dicat s’o termine) ca o continuare, a celebrei comedii „O noapte furtunoasă“. Aici personagiile din „O noapte furtunoasă” erau urmărite în evoluţia lor. Aşa cum se vede şi din facsimilul pe care-l prezentăm, conţinând caracteristicile personagiilor, jupân Tit­rcă Inimă Rea, bunăoară, din cherestegiu devine ,mare proprietar, mare agricultor, senator”; Chiriac, din vănzător de cherestegerie, devine „mare proprietar, mare agricultor, deputat”. Nae Ipingescu, poliţaiul din ,,, noapte furtunoasă” trebuia să fie aici „prefectul judeţului" şi aşa mai departe... Se vede limpede concepţia lui Caragiale privitoare la „desvoltarea” tipurilor din burghezia măruntă, clientelă politică a marii burghezii, aspirând să facă parte ea însăşi din protipendada conducătoare In epoca de tristă amintire a coaliţiei bur­ghezo-moşiereşti. fi I Revolta — geneza operei lui Caragiale „Momente" —­ monumente ale literaturii noastre Marele biciuitor al orânduirii burghezo-moșiereşti Jl ... ....JP­G

Next