România Liberă, ianuarie 1952 (Anul 10, nr. 2257-2282)
1952-01-26 / nr. 2277
PAGINA 4*a ROMANIA LIBERA „Pentru aducerea unor vremi mai senine ! In zorii zilei de 30 Ianuarie 1852, într’o căsuţă dela marginea pădurii, după o noapte în care viscolul a bântuit cu furie, în casa lui Luca şi a Ecaterinei Caragiale, sa născu un băiat. Era primul copil. Era în satul Haimanale, azi Vornicul Măgureanu, după numele dregătorului de prin acele părţi, sat format doar din câteva căsuţe ale unor ţărani săraci şi din câteva strâmbe cocioabe ale ţiganilor robi ai mănăstirii Mărgineni, unde tatăl noului născut era secretar. N’au trecut decât câţiva ani şi micul ton, pârdalnic şi nesupus, începu să străbată în sgomote copilăreşti poenele pădurii de fag dela marginea cătunului, apele Cricovului şi ale pârâiaşului Racila. Isteţimea nativă de care dădea dovadă Ion, îl făcea ca, in jocul cu ceilalţi de seama lui, să fie „capul” tuturor ghiduşiilor, spre marea supărare a mamei grijulii. Se juca toată ziua în curtea bisericii, atras de dorinţa mare de a-şi însuşi arta ,,de a trage clopotele” şi de „a toca”. La început, după cum mărturiseşte el însuşi, şi-a „făcut instrucţiunea cu slovă popească in curtea bisericii Sfântului Gheorghe". N’a descifrat buchiile şi slova popească sub supravegherea dascălului bisericii Sft. Gheorghe decât un an, căci în toamna anului următor a trecut în clasa 11-a la şcoala Domnească nr. 1, din Ploeşti. Are ca învăţător pe Zaharia Anfinescu, un personaj ambiţios, cu veleităţi de scriitor şi un pasionat colecţionar de diplome ale societăţilor culturale din ţară şi din Europa, anticipând pe Trahanache cu ale sale „comitete şi comiţii”. Fără să depună prea multă De când începuse unchiul său Iorgu să dea reprezentaţii teatrale în grădina Lipănescu, Ion era nelipsit. Prinsese gust pentru teatru şi-l vom vedea că-şi va întrerupe studiile liceale, hotărît să urmeze cariera actoricească. Aceste proecte întâmpină rezistenţă din partea tatălui. Bătrânul cunoştea munca de pionierat a fratelui săli Costache Caragiale şi ştia cât de numeroase şi de variate sunt dezamăgirile scenei şi cât „jiefueşte” protipendada societăţii burgheze arta scenei, ca şi munca actorului. Zadarnic însă. Trimis de tatăl său la Bucureşti să urmeze clasa V-a liceala, Ion se înscrie... la clasa de declamaţii şi mimică a unchiului Costache Caragiale. Văzând hotărîna fiului său şi cunoscându-i pe de altă parte dragostea slovei şi migala cu care rotunjea literele, Duca Caragiale reuşeşte ca fiul său să fie numit copist la tribunalul din Plteşti, la 20 iunie 1870. Nu după puţin timp însă, bătrânul cade bolnav şi rămâne la pat până la 10 Septembrie, când moare. Intre timp, ploeştenii trăesc „evenimente mari” la care Ion sau Iancu, cum i se mai spune în familie, participă activ: declararea faimoasei şi ridicolei „republici” în dimineaţa zilei de 8 August, sub conducerea lui Candiano.Popsicu voce, care în treacăt fie zis, avea să devină mai târziu unul dintre stâlpii odioaseihipjisrhii a Hohenzollernilor. După moartea tatălui său, tânărul Ion, ■in vârstă de 18 ani, rămâne singurul susţinător al familiei compusă din mama şi sora sa Elena sau Lenei.Pentru el începe viaţa grea. Intr’o scrisoare adresată lui Al. Vlahuţă, mult mai târziu, in care-şi povesteşte viaţa, Caragiale scrie: „...am împlinit 20 de ani. Sunt copil de părinţi sărmani şi îşi face debutul ca ziarist, la săptămânalul „Ghimpele" în 1874. De la început, Caragiale se diferenţiază de „ziariştii” obişnuiţiai redacţiilor de cotidiane şi săptămânale, prin ascuţimea fiecărui articol, in plus, articolele sale, dintre care multe semnate cu pseudonimele Car şi Palicar, sunt străbătute de vioiciune şi denotă un pătrunzător spirit de observaţie. Retorismul şi bombasticismele în care cădeau cei mai mulţi „colegi“ de breaslă sunt ocolite de Caragiale în mod conştient. După o scurtă trecere ca girant responsabil al ziarului „Alegatarul liber", ajunge din nou corector la ziarul „Unirea democratică''. Amintirile despre Caragiale corector sunt numeroase şi ne arată cât de scrupulos era în evitarea oricărei greşeli. Aceleaşi amintiri scot în relief dragostea şi ataşamentul pe care scriitorul le manifestă pentru muncitorii pe care-i vedea trudind din greu în tipografiile vremii. Muncitorii îl iubeau mult pe Caragiale, cum afirmă Al. Ionescu deja ziarul„Unirea democratică". Scriitorul „ţinea la ei, le spunea diferite glume şi chiar masa de multe ori o lua cu ei, mâncând simplu, sărăcăcios — ca un adevărat proletar, — căci administratorul gazetei era foarte cumpătat în acordarea de acumpluri". râvnă, Ion, datorită memoriei şi puterii sale de asimilare, termină clasa a II-a ca premiant al treilea. In clasa III-a are ca învăţător pe Basil Drăgoşescu,un om bine pregătit,cârn, roşcovan la faţă şi cu barbă neagră, aşa cum i-a rămas întipărit în minte elevului). De la el primeşte îndemnul cald, părintesc de a se strădui să-şi însuşească meşteşugul compunerii, al preţuirii şi al studierii limbii române. Cu mintea lui isteaţă, stimulat şi impresionat de prestigiul învăţătorului sau, se evidenţiază dintre toţi colegii lui şi iese primul la învăţătură. Urmează clasa a IV-a şi a V-a după care dă clasa I-a gimnazială în particular. Trece apoi la gimnaziul „Sft. Petru şi Pavel” din Ploeşti, unde urmează clasa II-a, a III-a şi a IV-a. Casa lui Hagi Ilie, lumânărarul, „cu pridvor larg acoperit cu șindrilă" ce apărea după cei „patru salcâmi bătrâni" in curtea căreia liliacul „înflorea de două ori in toamnele târzii" — casă în care și-a petrecut anii copilăriei, i-a rămas peste ani adânc întipărită în minte. In primii ani ai gimnaziului se remarcă ca un adolescent vioi, inteligent, entuziast şi cu un puternic spirit de observaţie. Iar in pragul absolvirii, ca un element nedisciplinat. Aceasta va avea consecinţe asupra învăţăturii sale. Protesta în felul lui împotriva profesorilor care se ajutau de .,meluşc” (ca Marius Chiroş Rostogan) băgând în capul şcolarilor cu deasila o învăţătură plină de dogme. De la premiant de clasă (clasa III-a primară) ajunge ca în clasa IV-a a gimnaziului să aibă numai media 7,21 şi nota 6 la purtare, fără nume am rămas după moartea lui tatăl meu, singurul sprijin al mamei şi al sorimi". Postul de copist nu-i permite să sature trei guri. De aceea pleacă la Bucureşti şi se aruncă într’o luptă grea şi extenuantă pentru existenţă. E sufleur şi copist la teatru (pentru acest post găseşte sprijinul lui Mihail Pascali, cel care cu doi ani înainte îl ajutase şi pe Eminescu să intre sufleur şi copist şi corector la un ziar. „Mama şi soră-mea — scrie el lui Vlahuţă —,um sunt devotate şi niciodată nu le-ar trece prin minte să cântărească bucata de pâine ce le-o pot da. Nu s-ar plânge să vieţuiască totdeauna în sărăcie, numa să măştie pe mine cu sufletul mulţumit.. “ Acum se găseşte la vârsta când trebue să-şi aleagă drumul pe care să meargă toată viaţa. Ezită. Gândeşte „...Ce să fac? Pe ce cale să apuc?... Să mă dau încotro mă îndeamnă interesul real...? Sau să mă duc încotro mă târăşte pornirea sufletească?" Ezitarea însă e de scurtă durată. Şi într’adevăr, cu toate că păstra din anii de conservator şi de activitate ca sufleur, pe lângă dragostea de scenă şi câteva calităţi esenţiale structurii actoriceşti, o dicţiune minunată, o mimică din cele mai expresive, el nin îmbrăţişează cariera actoricească. Deşi ştia că avocatura şi politica ,din care nu va rămâne mai prejos" îi vor rezolva repede, situaţia grea materială, Ion Luca Caragiale va da curs pornirii sufleteşti şi va îmbrăţişa cariera literelor cu riscul de a suporta dispreţul, mizeria, nepăsarea şi ura din partea protipendadei societăţii burghezomoşiereşti, pe care nu era deloc dispus s’o cruţe. I In vara anului 1877 redactează în întregime săptămânalul umoristic „Claponul", oiţă „hazlie şi populară”, iar în toamna aceluiaş an scoate „Calendarul Claponului”. Cele două schiţe „Smotocea şi Cotocea’■’ şi „Leoaică Ciupicescu", numeroasele anecdote întitulate sugestiv „Gogoşi”, cât şi cele două bucăţi originale în versuri „O aruncătură de ochi asupra misiunii gazetarilor” şi „Parlamentare” relevă spiritul de observaţie foarte ascuţit şi talentul marelui satiric de mai târziu. Activitatea gazetărească devine şi mai laborioasă şi capătă un caracter mai combativ. Cronicile lui teatrale nu numai că desvoltă un adevărat rechizitoriu împotriva complicităţii venale a gazetarilor, cronicarilor teatrali cumpăraţi de conducerea teatrelor, dar subliniază aspecte esenţiale ale întregii orânduiri în ale cărei nedrepte aşezări scriitorul începe să lovească necruţător. In studiul „Cercetare critică asupra teatrului românesc” şi anume în partea lui introductivă („Critica teatrală şi presa noastră”), Caragiale scrie: ,,...noi facem în ţara aceasta legi numai şi numai spre a avea ce şi călcăm şi... autorităţile noastre sunt întemeiate, nu spre paza şi aducerea la îndeplinire, ci tocmai spre nesocotirea şi batjocura „legilor”, ducerea teatrului românesc. Numirea lui stârni totuşi proteste din partea exponenţilor regimului turquezo-meşeresc. Ei nu puteau sa admită ca un copist, sufleur şi in special un autor dramatic care i-a biciuit in piesele sale şi i-a prezentat cu tot ceea ce au mai ridicol şi mai odios, să fie director general al teatrelor. Intrigile, ura şi calomniile acestora l-au desgustat şi i-au facut munca imposibilă. Scurt timp după numire, scriitorul părăseşte postul. In 1891 Caragiale candidează pentru unul din premiile Academiei Române cu volumul „Teatru”. El face aceasta conştient de valoarea operelor sale şi împins de nevoile materiale pe care Ie simţea din ce în ce mai dureros. Dar Caragiale se prezenta cu arDes gustat, Caragiale se gândeşte să plece în Ardeal. In 21 Martie 1892, într’o scrisoare adresată prietenului său I. C. Panţit, profesor la Braşov, el îi împărtăşeşte acentele sale în faţa opiniei unor oameni care îl urau adânc, pe care el îi dentascase şi în care lovise, cu neegalată putere. La 14 Aprilie 1891 are loc şedinţa Academiei Române. La discuţii, se ridică agresiv Dimitrie A. Sturdza: „D. Caragiali — spune el — să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea”. . Şi pentru că neruşinata demagogie a beizadeiei Mitiţă (care îşi permitea voita „confuzie” între parazitarele clase exploatatoare, lovite şi batjocorite de scriitor, şi întreaga naţiune) era împărtăşită de „imortelele mumii" ale Academiei, s’a întâmplat istorica ticăloşie: cel mai mare dramaturg al nostru a fost respins dela premiile Academiei. Juia dorinţa de a se stabili cu familia în oraşul dela poalele Tâmpei: „Ar fi o mare satisfacţie pentru mine, — scrie Caragiale — ca o lucrare mai largă a lucrurilor pe care le gândesc şi pentru care am adunat material destul, s’o pot scrie in afară din ţara românească, unde, de atâta vreme, puternicii deosebiţi ce s’au perindat la putere vor sistematic, sub fel de fel de cuvinte, să mă ţină într’o poziţie umilitoare şi inferioară". Probabil că prietenii de la Braşov n’au reuşit să-i asigure un mijloc de existenţă în oraşul ardelean, deoarece Caragiale n’a plecat din ţară. Lipsit de slujbă, luptând din greu cu viaţa, scriitorul trăeşte din plin toate mizeriile unei societăţi care voia să-l strivească. Prietenia cu Bacalbaşa şi cu Gherea ii apropie pe scriitor de mişcarea muncitorească. El participă la şedinţele cercului „Drepturile omului", ţine conferinţe la Clubul Muncitorilor. Contactul apropiat cu clasa muncitoare, prietenia cu fruntaşii mişIn 1893 Caragiale scoate împreună cu Bacalbaşa „Moftul român"„ revistă de necruţătoare satiră. Intr’unul din numere, Caragiale precizează conţinutul şi ţinta „glumelor” cuprinse în „Moftul român”: „Ei, bine, v’aţi înşelat nepreţuiţilor, dac’aţi gândi vreodată că noi n’avem altă treabă decât să facem frumos ca să râdă boerii. Adică de aia ne batem noi capul? Moftul, dragi cititori, nu-i eşti din dorinţa de a râde pentru ca să râdă şi alţii. Ginesa lui e revolta“. Rândurile nu se referă numai la poziţia revistei, ci pot constitui un ,,motto” pentru întreaga operă a lui Caragiale, o admirabilă profesiune de credinţă a scriitorului. Această vigoare în satiră i-o imprimă lui Caragiale contactul cu mişcarea muncitorească. Editorialul din 1 Mai 1893 al „Moftului”, articol scris de Caragiale, exprimă, salutând pe muncitori, solidaritatea gazetei cu lupta muncitorimii, convingerea că ţinta spre care năzuesc şi unii şi alţii e aceeaşi: „aducerea unor vremi mai senine şi mai cinstite. Ei (muncitorii n.n . au ales calea organizării şi a luptelor politice, noi, (redacţia „Moftului“ n.n.) calea ironiei şi a glumei înţepătoare pe socoteala moftangiilor care guvernează lumea. Aceia ce noi distrugem, este tot în direcţia in care distrug şi ei”. „Moftul român” îşi încetează apariţia în 1895 şi reapare pentru scurtă durată într’o serie nouă în 1901. Fără slujbă şi fără alt mijloc de câştig decât pe acela de atunci atât de umil al scrisului, viaţa lui Caragiale este în fiecare zi mai grea. Nu pentru ca să facă „un gest răsunător”, cum opinează unii istoriografi literari burghezi, ci pentru a găsi o modalitate de trai, marele nostru dramaturg se apucă şi... de comerţ. In 1893 deschide o berărie în str. Gabroveni, în in 1899 Caragiale începe colaborarea la „Universul” sub titlul „Notiţe critice”. Din această colaborare ca şi din aceea la „Moftul român”, reapărut în 1901, se constitue materialul volumului său ,Momente” apărut în 1901, şi care constitue un minunat tezaur al prozei lui Caragiale. Puterea cu care marele talent al lui Caragiale înfăţişează toată micimea societăţii burghezo-moşiereşti, ascuţişul neobişnuit al satirei, fac din „Momente” adevărate culmi ale literaturii noastre clasice, atât de actuale şi acum in lupta împotriva rămăşiţelor trecutului. Şi totuşi aceste comori ale literaturii noastre au fost respinse dela premiere de către Academia Română (la 23 Martie 1902) din aceleaşi motive pentru care teatrului lui Caragiale i s’a preferat: cu zece ani în urmă o banală lucrare de drept comparat a anonimului G. Meitani. Pe Caragiale, care suportase atâtea lovituri de la negarea operei sale până la cele mai negre şi umilitoare privaţiuni personale, nu l-a mirat nici această nouă manifestare de ură a burgheziei, şi moşierimii, îndreptată împotriva sa şi a operei sale. Şi desigur nu l-a surprins nici calomnia josnică a obscurului Caion, care în „Revista Literară” din Decembrie 1901, punea pe două coloane un text inventat al unui aşa zis scriitor maghiar care n’a existat niciodată — Kemény István — şi textul „Năpastei" lui Caragiale, spre a dovedi „plagiatul“. Caragiale intentează proces iar Curtea cu Juri îl condamnă pe Caion, pentru ca, într-o nouă instanţă, să-l achite. E manifestată aci solidarizarea burgheziei şi moşierimii în una din cele mai murdare afaceri menite să discrediteze şi să Luptător împotriva asupritorilor, Caragiale sesizează şi multe din armele otrăvite ale acestora. Astfel el a demascat cu consecvenţă şi deosebită vigoare naţionalismul burghez. Sunt cunoscute celebrele lui pamflete în această direcţie. Să amintim un alt exemplu nu mai puţin concludent. Caragiale întreţinea o strânsă prietenie cu cercurile ardeleneşti. In 1911 colabora cu articole la ziarul „Românul” din Arad. Intr’unul din aceste articole, publicat în numărul din 19 Martie 1911, Caragiale ridică problema înfrăţirii dintre massele muncitoare române şi maghiare, deopotrivă exploatate, din Ardeal. ,,E vorba de două neamuri de oameni — spune el — cărora nu le trebueşte — fiindcă n’au de ce—să-şi poarte vrăjmăşie, care înţeleg că disensiunile lor folosesc numai câtorva interesaţi în vrajba şi tulburarea lumii. In păturile lor cuminţi şi producătoare, aceste neamuri îşi dau seama că le trebueşte din contră, să trăiască şi să progreseze în deplină armonie socială şi politică, respectându-şi reciproc limba, datinele şi credinţele religioase şi sprijinindu-şi reciproc cultura şi prosperitatea economică — fiindcă binele şi prosperitatea unuia sunt spre binele şi prosperitatea celuilalt". In 1912 Societatea Scriitorilor Români organizează sărbătorirea a 60 de ani de viaţă a marelui seriitor. Dar Caragiale nu participă la sărbătorirea sa. Prin aceasta el refuza linguşitoarele onoruri ale clasei care l-a exploatat, l-a umilit şi l-a negat. Câteva luni mai târziu, în noaptea de 8 spre 9 iunie, se stinge din viaţă, departe de ţară. Murea, departe de poporul lui drag, cării socialiste de la noi se va resimţi din opera sa: satira va fi mult mai viguroasă. Caragiale atacă „Junimea” şi pe şeful ei Titu Maiorescu, în două conferinţe publice şi într’o serie de articole şi pamflete. Ura împotriva „Junimii”, societatea boerilor ieşeni, a căror „sensibilitate” aristocratică nu putea să nu reacţioneze la ascuţişul satirei caragialiene, este exprimată de scriitor cu tărie într’o scrisoare adresată mai târziu, in 1901, lui Petre Missir: „Voi, Junimea politică, mi-afi făcut mult rău... Dar sunt între voi alţii care deadreptul m’au deservit şi persecutat cu înverşunare şi cu cât mai mult invoacă ei ca scuză a purtării lor neomenoase defectele mele, cu atât sunt mai convins că tocmai altceva mi-a asigurat ura şi persecuţia acestor mişei. Pe aceştia nu pot decât să-i urăsc şi oricând li voi putea lovi, o voi face fără nicio cruţare” 1895 concesionează restaurantul din gara Buzău. Ce palmă pe obrazul gros al potentaţilor vremii! Cel mai mare dramaturg al nostru, e silit să vândă mezelicuri, pentru ca să nu moară de foame. Goana după existenţă nu încetează; un om onest cum era Caragiale nu putea trăi din negustorie. In 1899, lui Caragiale i se dă un post de registrator la Regia Monopolurilor, suprimat însă în 1901, în urma măsurilor luate de guvernul liberal în frunte cu Dimitrie Sturdza, — acelaș Dimitrie Sturdza, „românul verde” care îl respinsese pe scriitor de la premiile Academiei. Din nou fără slujbă, cu o casă cu trei copii, scriitorul resimte mai greu decât oricând apăsarea, mizeria. El răspunde in ,,Moftul român", directorului general al „Regiei M. S.” printr-o scăpărătoare „scrisoare” în care se simte din plin ura împotriva potentaţilor ce-şi umpleau buzunarele din sinecuri grase, şi care loveau în mărunţii oameni ai muncii.. In poezii, mai târziu, a reluat tema, demonstrând cât l-a lovit ticăloasa măsură a „beizadelei” Sturdza. Cu cât îl apăsa mai greu mizeria, cu cât îl indigna mai mult venalitatea claselor suspuse, cu atât creştea dragostea lui Caragiale pentru popor. El se gândeşte să scrie o istorie a ţării pentru bibliotecile săteşti, întitulată „Patria şi Neamul” şi în acest sens înaintează o cerere. Scrisă cu înduită căldură, sub forma unor evocări, această lucrare, neterminată, rămasă în manuscris, arată iubirea lui adâncă pentru Loria Patriei noastre, pentru masele cărora le era destinată lucrarea, arată patriotismul lui Caragiale, dragostea lui pentru „popor« acesta cu mintea lui oricând limpede... viteaz ca şoimii stâncilor şi răbdător ca stâncile”... conteste valoarea omului şi a operei, care au , lovit cu atâta putere în temeliile putrede ale societăţii exploatatorilor. In amurgul vieţii sale agitate, Caragiale se instalează cu familia la Berlin. De acolo el nu încetează însă o clipă să se gândească la ţara lui, stăpânită de „o pletoră de semidocţi”, însetaţi de îmbogăţire şi parvenire. Urmăreşte cu ardoare frământările politice din ţara românească şi când, în 1907, oligarhia stăpânitoare înăbuşă în sânge răscoala ţăranilor, Caragiale scrie şi publică în ziarul vienez „Die Zeit” sub pseudonimul „Un patriot”, puternicul său rechizitoriu „1907 din primăvară până’n toamnă”, apărut apoi şi în broşură românească. Niciunul dintre scriitorii noştri n’a făcut o analiză mai adâncă a sistemului social din acea epocă, nimeni n’a demascat înainte cu atâta ardoare şi limpezime exploatarea ţărănimii, cârdăşia burgheziei cu moşierimea. Din el se desprinde patriotismul fierbinte al lui Caragiale, silit să trăiască departe de ţară, ura sa neîmpăcată împotriva asupritorilor poporului înregimentaţi în cele două pârtiile, liberal şi conservator, care-şi trec pe rând puterea, într’o monstruoasa coaliţie: „împărţită în două bande ce se numesc cu pretenţie „istorice” — liberali şi conservatori — scrie Caragiale, — bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare în trecere... această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice" acela care nu odată a afirmat că se consideră „om din popor, fără nume de naştere, fără avere, fără sprijin”... Au trecut 40 de ani de la moartea lui,dar Caragiale a rămas mereu prezent în conştiinţa poporului nostru, opera lui a continuat să biciuiască şi să demaşte ticăloşia societăţii burghezo-moşiereşti. Astăzi, când poporul a învins şi respiră în voe aerul libertăţii, păşind spre înălţimi de viaţă nouă, odată cu poporul a învins şi opera lui Caragiale. Falsificată, huiduită sau supusă conspiraţiei tăcerii în trecut de către oficialitatea exploatatoare, ea poate fi apreciată astăzi de massele largi populare la adevărata şi marea ei valoare, ca una dintre comorile literaturii noastre. Caragiale, căruia potentaţii vremii i-au refuzat nu numai premiile Academiei, dar şi condiţiile unei vieţi modeste, ■e astăzi, după victoria clasei muncitoare din ţara noastră, a fost primit post-mortem printre membrii Academiei Republicii Populare Române. Sărbătorirea a 100 de ani de la naşterea sa, caracterul larg de masă pe care l-a luat această sărbătorire este o dovadă a atenţiei pe care Partidul şi Guvernul nostru o acordă marilor creatori de cultură din ţara noastră, este mărturia cea mai vie a preţuirii pe care poporul nostru o manifestă pentru marele Caragiale, a cărui operă demască şi acuză cu tărie vremurile pentru totdeauna apuse şi care ne ajută să lichidăm toate rămăşiţele acestor vremi. C. CIUCHINDEL) ” şi D. PĂCURARU! „Sunt copii de părinţi sărmani" Ziaristul I. L. Caragiale Se nasc capodoperele teatrului românesc Debutul de dramaturg şi-l face cu comedia „O noapte furtunoasă”. Şi deşi nu pufin au fost aceia care s’au declarat entuziasmaţi la lectura piesei, totuşi reprezentarea ei la Teatrul Naţional a stârnit cea mai adâncă ură a exponenţilor lui Jupân Dumitrache, a patronilor lui Rica Venturiano. Cu adâncă durere vorbeşte scriitorul despre actele de huliganism puse la cale împotriva piesei şi autorului ei. Cu adâncă şi amară ironie înfierează pe demagogii care, în numele patriotismului”, loveau în această puternică satiră a antipatrioticei orânduiri burghezo-moşiereşti. , Mi-aduc bine aminte de când s’a jucat pentru prima oară „O noapte furtunoasă” la teatrul din Bucureşti. Ce indignare din partea patrioţilor! Un ziar patriotic, a doua zi, mă denunţă tuturor bunilor români ca pe un trădător care denunţă străinilor micile noastre mizerii. La a doua reprezentaţie am fost fluerat, huiduit şi ameninţat de o droaie de patrioţi din garda civică, cu bătaie în piaţa teatrului”. Exploatatorii, văzându-se ridiculizaţi, biciuiţi, porneau atacul împotriva scriitorului. Mai mult, la a doua reprezentaţie a piesei, Ion Chica, directorul general al teatrului face unele modificări in text fără să consulte pe autor. După reprezentaţie, Caragiale, revoltat cere reconstituirea textului original, Ion Chica refuză şi-l invită să iasă. I. L. Caragiale nu avea să uite niciodată aceste infamii. După „O noapte furtunoasă”, scriitorul dă I.Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, care iniţial satiriza boerimea. In urma lecturii la Junimea", comedia a fost modificată, boerul reacţionar şi consoarta lui fiind transformaţi în „republicanul" Leonida şi coana Efimiţa sa. Recunoaşterea lui Caragiale ca unul din cei mai autentici dramaturgi ai literaturii române nu i-a adus însă şi rezolvarea problemelor materiale, cu care se lupta din greu. De aceea, scriitorul este nevoit să intre mărunt funcţionar la Regie.’ In toamna anului 1884 Caragiale dă literaturii române comedia nepieritoare „O scrisoare pierdută". Prin sublinierea dublului aspect al societăţii burghezo-moşiereşti, aceea de a fi nu numai ridicolă ci şi odioasă, I. L. Caragiale se manifestă ca cel ,mai puternic demascator al feţei hidoase a regimului burghezo-moşieresc şi cel mai autentic şi mai viguros dramaturg realist critic al nostru. Nae Caţavencu, Zaharia Trahanache, Farfuridi, Agamiţă Dandanache, Chiriac, Rică Venturiano, Ziţa, Zoe, apar demascaţi în faţa poporului, cu adevărata lor faţă de lupi flămânzi. Continuându-şi activitatea de autor dramatic, Caragiale scrie o nouă comedie: „D’ale carnavalului". Câştigând uri renume unanim recunoscut în teatru şi bucurându-se de o mare popularitate, el ajunge, cu toată rezistenţa lui Maiorescu, Negruzzi şi a altora, să fie numit director general al teatrelor. Născut şi crescut în teatru, iubind teatrul aşa cum numai el ştia să-l iubească, nu putea să fie uri altul mai indicat decât Caragiale la con Viaţa lui Ion Luca Caragiale împotriva „moftangiilor" O pagină din manuscrisul piesei „Titiică Sotirescu et Compania“. După cum se știe marele scriitor procea să scrie aceasta piesă (din nefericire moartea l-a împiedicat s’o termine) ca o continuare, a celebrei comedii „O noapte furtunoasă“. Aici personagiile din „O noapte furtunoasă” erau urmărite în evoluţia lor. Aşa cum se vede şi din facsimilul pe care-l prezentăm, conţinând caracteristicile personagiilor, jupân Titrcă Inimă Rea, bunăoară, din cherestegiu devine ,mare proprietar, mare agricultor, senator”; Chiriac, din vănzător de cherestegerie, devine „mare proprietar, mare agricultor, deputat”. Nae Ipingescu, poliţaiul din ,,, noapte furtunoasă” trebuia să fie aici „prefectul judeţului" şi aşa mai departe... Se vede limpede concepţia lui Caragiale privitoare la „desvoltarea” tipurilor din burghezia măruntă, clientelă politică a marii burghezii, aspirând să facă parte ea însăşi din protipendada conducătoare In epoca de tristă amintire a coaliţiei burghezo-moşiereşti. fi I Revolta — geneza operei lui Caragiale „Momente" — monumente ale literaturii noastre Marele biciuitor al orânduirii burghezo-moșiereşti Jl ... ....JPG