România Liberă, aprilie 1952 (Anul 10, nr. 2334-2359)
1952-04-26 / nr. 2356
PAGINA 4-a O viaţă nouă înfloreşte în regiunile carbonifere ale Poloniei populare Călătorul care traversează Silezia pentru a ajunge în oraşul Katowice îşi dă seama din primele clipe că în această regiune a Republicii Polone, pulsează inima industriei poloneze. Fumul ce se ridică din uriaşele coşuri ale uzinelor învălite oraşele şi satele. Convoaie nesfârşite de trenuri încărcate cu cărbune duc în toate colţurile ţării comoara neagră care constitue bogăţia de nepreţuit a Poloniei populare. Ir. urmă cu câţiva ani a fost neagră viaţa acestor oameni. Mulţi dintre ei nu aveau de lucru, alţii lucrau pentru o leafă de mizerie. Lăcomia şi cruzimea exploatatorilor îi sileau să muncească în asemenea condiţii încât bolile şi accidentele tăiau foarte curând firul vieţii lor chinuite. Astăzi, razele soarelui libertăţii sub care creşte şi înfloreşte o Polonie nouă au pătruns adânc în viaţa minerilor polonezi, luminându-le calea spre un viitor fericit şi îmbelşugat. Cărbunele, ca şi întreaga bogăţie a ţării lor, le aparţine. Avântul cu care îl scot din pământ şi-l dăruesc ţării lor libere izvorăşte din conştiinţa că tot ceea ce produc mâinile lor iscusite e menit să facă din ţara lor o verigă tot mai puternică a frontului mondial al păcii. Industria carboniferă este cea mai desvoltată ramură a industriei poloneze. Uriaşele zăcăminte carbonifere din Silezia, de unde se extrage un cărbune de înaltă calitate, constitue o puternică temelie pentru desvoltarea celorlalte ramuri ale industriei poloneze, în special a celei metalurgice, chimice şi electrice. Printre schelele gigantului de la Nowa Huta îşi ridică semeţ capul cuptoarele uriaşe, care vor înghiţi cu lăcomie cărbunele, spre a scoate pe gura lor de foc, la sfârşitul planului de 6 ani, cele 1.500.000 tone oţel anual. Cărbune mult cere şi fabrica coxo-chimică „Gliwice“ de pe lângă mina cu acelaş nume, una dintre întreprinderile cele mai moderne de acest fel, complect mecanizată, care în acest an va da o producţie de derivaţi carboniferi de două ori mai mare ca în 1949. Numai termocentrala de la Jaworzno, din împrejurimile Cracoviei, cea mai mare dintre centralele electrice ce se construesc în Polonia, va folosi zilnic 250 vagoane de cărbuni. De cărbune au nevoie sutele de fabrici ce se nasc pe pământul polonez, ca rod al efortului creator al milioanelor de constructori ai socialismului. Cărbunele polonez trece şi graniţa Poloniei populare servind drept materie primă şi combustibil unor serii întregi de uzine şi fabrici din ţările prietene. Combinatul siderurgic „Ost“ din Fürstenberg—R. D. Germană spre exemplu, al cărui prim cuptor a fost recent pus în funcţiune, dă oţel cu ajutorul cărbunelui livrat de R. Polonă. Planul de 6 ani a trasat ca sarcină primordială ridicarea volumului de extracţie a cărbunelui la 100 milioane tone anual, ceea ce înseamnă o creştere de 35 la sută faţă de producţia anului 1949 şi o producţie de 3 ori mai ridicată decât înainte de război. Pentru a asigura această puternică creştere a producţiei de cărbune, pe lângă contruirea a noi mine dispunând de cel mai modern utilaj tehnic, eforturile sunt îndreptate în special spre mărirea productivităţii muncii în extracţia cărbunelui, printr’o intensă mecanizare şi electrificare a întregului proces de producţie.’ Planul de 6 ani prevede construirea a 11 mine noi, cu o capacitate totală de producţie de 9 milioane tone cărbune pe an. Nouă din aceste mine sunt deja în curs de construire. In fiecare din ele se vor extrage zilnic 6000—10.000 de tone de cărbuni. Mina „Vesola II” care va fi una din cele mai importante înfăptuiri ale planului de 6 ani, se construeşte în apropierea unei mine vechi cu acelaş nume. Deschizătura principală care leagă între ele puţurile aflate la o distanţă de 2 km, unul de altul este terminată. Aproape toate galeriile principale sunt deja tăiate. Construirea instalaţiilor de suprafaţă se desfăşoară deasemenea într-un ritm rapid şi în curând minerii de la „Wesola“ vor începe exploatarea noilor straturi de cărbune. In imediata apropiere a minei se construeşte o gară modernă pentru transportul cărbunelui. Lucrările pentru construirea minei „Ziemovit“ înaintează şi ele rapid. Se taie zeci de galerii noi, tunele, puţuri. Se construeşte o linie ferată subterană, deasemeni staţiunea pentru distribuţia curentului electric. Lucrările de la deschizătura principală a minei „Gigant“, având o lungime de aproape 3 km, au fost terminate. In prezent se lucrează la zidăria care va forma pereţii şi tavanul deschizăturii. A fost instalată staţiunea de distribuţie a energiei electrice de la care va porni curentul până la fiecare maşină ce lucrează în interiorul minei. Această staţiune este automată şi va fi deservită de un singur om. Staţia liniei ferate electrice subterane a fost deasemenea construită. Nu există mină în R. Polonă unde să nu se desfăşoare cu cea mai mare intensitate bătălia pentru obţinerea unei cât mai înalte productivităţi a muncii. Datorită mecanizării procesului de producţie munca minerului devine pe zi ce trece mai uşoară şi odată cu creşterea cantităţii cărbunelui ce-l dă ţării sale, sporeşte şi câştigul său şi buna sa stare. Ajutorul acordat de Uniunea Sovietică pentru mecanizarea minelor din R. Polonă este deosebit de important. In afară de cornhainele carbonifere sovietice de tipul „Donbas” şi alte maşini venite din U.R.S.S., in minele poloneze au început să lucreze combaine şi maşini produse în R. Polonă, fabricate pe baza documentării tehnice sovietice. Zilnic creşte numărul escavatoarelor şi al încărcătoarelor automate, al combainelor care extrag, taie şi încarcă apoi cărbunele pe benzile transporterului mecanizat. Se înmulţeşte deasemeni numărul trenurilor electrice subterane care transportă cărbunele în galeria principală. In cursul acestui an vor fi puse în funcţiune 60 de noi combaine de cărbuni în minele poloneze, iar încărcarea mecanizată a cărbunelui va creşte aproape de 5 ori. In acelaş timp cu mecanizarea lucrărilor de extracţie, încărcare şi transport subteran, se procedează intens la electrificarea minelor. Energia electrică pune în mişcare maşini, aprinde mii de lămpi speciale, pune în funcţiune aparate moderne de ventilaţie, pompe de apă şi trenurile subterane. In afară de mecanizarea procesului de producţie şi electrificarea minelor un rol important în mărirea productivităţii muncii îl deţin organizarea muncii şi îmbunătăţirea procesului de producţie. Aplicarea pe o scară din ce în ce mai largă a înaintatelor metode de muncă ale stahanoviştilor sovietici se extinde tot mai mult în cadrul întrecerilor socialiste care au devenit o metodă permanentă de muncă a minerilor polonezi, conştienţi că muncesc pentru ei înşişi, pentru ţara ce le aparţine, pentru orânduirea socialistă pe care o construesc. Nu există miner polonez care să nu-şi amintească de desele accidente în mină care aveau loc înainte vreme — adesea catastrofe de mari proporţii — şi care puneau capăt vieţii a zeci de tovarăşi ai săi. Capitaliştii polonezi, stăpânii de altă dată ai minelor din Polonia burghezo-moşierească nu investeau nimic pentru securitatea muncii în mine, nu făceau nimic pentru prevenirea accidentelor şi a bolilor profesionale ale muncitorilor subterani. Astăzi munca grea şi de răspundere a minerilor constitue obiectul grijii permanente a puterii populare. Statul pune la dispoziţie sume importante pentru securitatea muncii iar în zeci de laboratoare ale Institutului Central al Industriei Carbonifere oamenii de ştiinţă lucrează la elaborarea unor metode de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă din mine. Prin aplicarea experienţei bogate a industriei miniere sovietice s-a ajuns la o simţitoare îmbunătăţire a condiţiilor de muncă în minele din R. Polonă. Aceasta se datoreşte atât perfecţionării tehnologiei procesului de extracţie a cărbunelui, care uşurează munca minerilor, cât şi înzestrării minelor cu utilaj şi instalaţiuni speciale pentru securitatea muncii. Regimul democratic popular al R. Polone a adus minerilor nu numai o simţitoare îmbunătăţire a condiţiilor de muncă, ci şi o continuă creştere a nivelului lor de trai. Planul de 6 ani prevede pe lângă Investiţii pentru desvoltarea industriei miniere, însemnate Investiţii pentru construirea de noi locuinţe în regiunile miniere. încă în 1950 primul an al planului de 6 ani au fost construite 6700 locuinţe noi pentru mineri. In centrul bazinului carbonifer din Silezia, la numai 18 km. de Katowice se construeşte un nou oraş al minerilor — Nowi Tychy — pe locul vechiului orăşel Tychy. La elaborarea concepţiilor arhitectonice fundamentale ale oraşului, la a cărui construire va fi folosită experienţa constructorilor minunatelor oraşe socialiste din Uniunea Sovietică, au colaborat o serie de instituţii ştiinţifice şi economice din R. Polonă. Primul oraş socialist din Silezia — expresie a grijii permanente a Partidului Muncitoresc Unit Polonez şi a guvernului popular pentru crearea unor condiţii cât mai bune de trai pentru minerit se construeşte în apropierea unui lac pitoresc, în vecinătatea unei păduri. In cursul planului de 6 ani populaţia oraşului Nowi Tychy va ajunge la 30.000 locuitori, apoi va creşte până la 100.000 Acum se lucrează la construcţia a 27 de blocuri mari pentru locuinţe. In decursul acestui an vor fi date în folosinţă 1.600 locuinţe dispunând de tot confortul modern. Se construesc în acelaş timp două şcoli, creşe, instituţii pentru ocrotirea mamei şi a copilului, case de cultură, etc. Şi în apropierea minei „Vesela îl” una din cele nouă mine noi în construcţie, se ridică deasemenea o nouă aşezare muncitorească. In prezent se lucrează la construirea a 11 blocuri de locuinţe şi a unei case de cultură. In urma îndeplinirii angajamentelor luate în cinstea celei de a 60-a aniversări a naşterii tovarăşului Boleslaw Bierut şi în cinstea zilei de 1 Mai a fost terminată construirea a noi case de locuit, creşe, grădiniţe, dispensare şi spitale în regiunile miniere din R. Polonă, îmbunătăţirea continuă a asistentei medicale pentru mineri a dus la o simţitoare micşorare a cazurilor de boală. Industria minieră în deplină desvoltare în R. Polonă cere tot mai multe cadre calificate. Zeci de mii de tineri polonezi învaţă astăzi în şcolile speciale, pentru a deveni mâine muncitori iscusiţi. In comparaţie cu anul 1949 numărul şcolilor menite să pregătească muncitorii din industria carboniferă cu o calificare profesională de gradul I a crescut cu 100 la sută, acela al şcolilor care pregătesc mineri de diferite specialităţi cu o calificare superioară a crescut cu 131 la sută, iar cel al şcolilor pentru tehnicieni mineri a crescut de două ori. Pentru munca executată în mină în timpul practicii, salariul elevilor din şcolile miniere a fost sporit de 2 ori , aceştia bucurându-se de excelente condiţii de trai în tot cursul perioadei de studiu. Intre zecile de clădiri pentru şcolile miniere de toate gradele şi internatele ce se construesc în cadrul planului de a afii în R. Polonă, un loc de frunte îl ocupă centrul de învăţământ profesional din localitatea Chorzow din Silezia Superioară, care se întinde pe o suprafaţă de 15 hectare şi unde vor putea studia 2000 de elevi. Acest „orăşel al elevilor” va fi înzestrat cu laboratoare moderne, săli de cursuri spaţioase, cabinete medicale, arene sportive, ateliere speciale de croitorie şi cismărie pentru deservirea elevilor Centrul va dispune de o casă de cultură, numeroase cămine culturale şi biblioteci. Minerii polonezi au fost timp de zeci de ani un detaşament de frunte al clasei muncitoare din Polonia. Ei au înscris pagini eroice în istoria luptelor revoluţionare ale proletariatului polonez. Recunoscători regimului de democraţie populară care le făureşte zi de zi o nouă viaţă, minerii polonezi păşesc şi astăzi în primele rânduri ale constructorilor Poloniei democrat-populare Conştienţi de uriaşa contribuţie a muncii lor la lupta pentru făurirea noii vieţi, ei păşesc înainte spre victorii tot mai măreţe, sub steagul de luptă al Partidului Muncitoresc Unit Polonez. A. SOLOMON l I II Mihail Sadoveanu : „Opere“-volumul VI Continuator al unei vechi şi glorioase tradiţii literare, Mihail Sadoveanu a păşit chiar de la lucrările sale din tinereţe pe drumul marilor săi înaintaşi, într’o vreme când vechea şi sănătoasa tradiţie a literaturii noastre părea că se stinge, primele opere literare ale tânărului Sadoveanu vesteau apariţia unui minunat artist care deasupra miasmelor decadentismului avea să păstreze neatinsă făclia realismului, a artei legată de viaţă şi de sufletul poporului. Cel de-al şaselea volum de „Opere” apărut în Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, cuprinzând câteva din lucrările de tinereţe ale marelui nostru prozator: Povestiri din război (1905). Amintirile căprarului Gheorghiţă (1906), la care se adaugă culegerea Foi de toamnă (1916), este grăitor în acest sens. In timp ce în literatura începutului de secol, ideologia reacţionară promova intimismul meschin şi retrograd, psihologismul romanelor senzaţionale, povestirile lui Sadoveanu aduceau suflul puternic al creaţiei rupte din realitatea „umilitelor sate ale Ţării". Eroii povestirilor sale erau recrutaţi dintre „bordeeni", dintre soldaţii cazărmilor, ori scoşi la iveală din întunecimea ocnelor. Scriitorul s-a simţit atras spre lumea aceea imensă şi necunoscută în care sălăşluiau mizeria şi suferinţa, în care zăceau „dureri înăbuşite”. Cunoaşterea acestei lumi i-a dat posibilitatea să înţeleagă mai clar pricinile răului social: „Şi mă gândeam că cea mai mare parte a vinei nu trebue s’o caut acolo, in osândă, in întuneric, in nenorocire...“ Sub titlul ..Povestiri din război” Mihail Sadoveanu reunea o serie de schiţe evocând eroismul popular, puterea de jertfă, patriotismul poporului în războiul just din 1877. Povestirile lui Sadoveanu sunt în acelaş timp adânc pătrunse de sentimentul de revoltă împotriva nedreptăţii şi asupririi. Sub raniţa şi sub mantaua ostăşească el descoperă pe ţăranul necăjit şi obidit, care acasă îndură amarul împilării, iar în război duce greul luptelor. Pe câmpul de Editura de Stat pentru Literatură şi Artă bătae a căzut — printre alţii — şi Vasile al lui Tudor. El va rămâne călăraşul necunoscut de care nu va pomeni oficialitatea. Numai oamenii cu sufletele curate îşi vor aminti de el în nopţile de iarnă „ca de un stejar mândru pe care l-a prăvălit furtuna” („Călăraşul“). Cele mai multe dintre aceste schiţe vorbesc despre jugul moşieresc care apasă existenţa nevoiaşă a săpătorilor de pământ în primele linii de bătaie, în faţa duşmanului şi a morţii, în sufletele soldaţilor, amintirea nedreptăţilor de acasă, a dureroasei realităţi care-i aşteaptă la vetrele lor, renaşte cu o forţă nouă, într-o clipă de răgaz, între două lupte, îşi împărtăşesc unii altora gândurile şi necazurile care-i frământă. Unuia, boierul din sat a vrut să-i necinstească nevasta şi fiindcă s’a împotrivit i-a ucis vitele, i-a pârjolit ogorul: „Mare pacoste a fost el pentru satul nostru. N’a rămas gospodar neîncolţit de vrăjmăşia lui". Altul îşi aduce aminte de întâmplări asemănătoare: „Şi la noi s‘a întâmplat de mult aşa ceva. Au răbdat oamenii zece ani, zece ani încheiaţi, pe urmă l-au prins pe boier şi l-au rupt in bucăţi”. („Două dureri"). In locul ţăranului brutal, stăpânit de instincte primate pe care căuta să-l popularizeze literatura naturalistă, Sadoveanu înfăţişează chipul adevărat, conţinutul sufletesc bogat, rezervele morale nesfârşite ale omului din popor. Panciuc „un suflet bun cum nu-i găseai păreche în toată ţara românească". În pragul cununiei află că logodnica lui îl iubeşte pe prietenul său: „Ţi-i dragă, măi Dumitre? — Mi-i dragă! — Atunci ia-o, măi frate, şi să fie cu noroc!” Iar fetei i-a spus: „Ia pe cel ce ţi-i drag, şi să-i fii cu credinţă, că mi-i frate de cruce" („Panciuc") Şi nu numai atât. Când tovarăşul său de arme Dumitru cade rănit în apropierea liniilor turceşti, când nimeni nu îndrăznea să-l mai caute prin întuneric pe cel primejduit de iataganele otomane, Panciuc, singur, cutează să-l salveze şi moare, străpuns de patru gloanţe. O dragoste adâncă, nesfârşită, pentru om, străbate aceste povestiri din tinereţe ale marelui nostru prozator, dragoste niciodată desminţită în cursul lungii şi fructuoasei sale activităţi literare. Ea i-a îmbogăţit sufletul şi i-a însufleţit condeiul: „Şi mă gândii la poporul cel necăjit şi nebăgat în seamă, în care fierbea puterea nemărginită, şi iar mi se umple sufletul de mângâiere". Cel de al doilea grup de povestiri cuprinse în volumul al şaselea de „Opere“, grup reunit sub titlul „Amintirile căprarului Gheorghiţă” desvălue realităţile cazărmii în timpul regimurilor burghezo-moşiereşti în care, de când intra pe poartă, recrutul făcea cunoştinţă cu bătaia şi înjurătura, cu „adevăratul simţ militar" (prin care se înţelegeau pumnul, palma, ghiontul şi răcnetul), cu mizeria şi foamea. Cazărmile de atunci sunt, înfăţişate, aşa cum erau în realitate, instituţii de abrutizare a omului, de distrugere a oricărui simţ al demnităţii, de transformare a omului într’o unealtă oarbă de reprimare a poporului. Atât instrucţia cât şi ,,tioria", „conferinţele păsăreşti" din care soldaţii nu înţelegeau şi nu reţineau nimic, urmăreau acelaş scop. Sadoveanu aminteşte însă că în regimentele burgheziei şi moşierimii, în sânul massei soldăţeşti, exista — paralel cu ura împotriva asupritorilor — şi un alt simţământ de oştean: o adevărată dragoste de patrie. „Conferinţele păsăreşti erau nişte comedii care îngrozeau pe bieţii flăcăi, ca şi teoriile fără înţeles. Totuşi era un căprar, ori un sergent, care murmura deasupra unei cărţi, care citea sala la lumina săracă, camarazilor, ba despre Mihai, ba despre Ştefan, — şi despre alte lucruri mari, pe care nimeni nu le înţelegea bine, dar care răscoleau multe gânduri şi turburau multe suflete". Viaţa de cazarmă, cu inspecţii „inopinate“ pregătite, cu manevre la care căpitanul îi îndeamnă pe gradaţi: „Fiţi aspri, fiţi pătrunşi de adevăratul simţ militar. Trage-i!", este complectată de mizerie şi foame. La masa de dimineaţă toată mâncarea încăpea pe podul palmei stângi, iar la prânz „căprarii mâncau carnea şi dorobanţii zama — când era de frupt, iar când era de sec, atunci dorobanţii mâncau zama şi căprarii fasolea". Corupţia şi venalitatea ofiţerilor şi subolderilor desăvârşesc tabloul întunecat al mizeriei şi suferinţelor ce le îndurau soldaţii. Căprarul împarte o pâine la douăzeci de oameni când de fapt ea trebue împărţită numai la nouă. Ofiţerii, cu cât gradele sunt mai înalte, cu atât se arată mai rar prin cazarmă şi atunci numai ca să învioreze „simţul militar" cumva slăbit al gradaţilor. Căpitanul „voinic şi gros ca un taur, cu cap mare, tuns scurt, cu bărbia rasă, revărsată peste guler, cu mustăţi stufoase", ia parte uneori la instrucţie unde-şi desfăşoară ferocitatea ; colonelul se arată cu mult mai rar şi numai cu ocazia inspecţiilor „inopinate", ţine discursuri şi dispare din nou pentru un timp îndelungat. Desgustul cu care autorul priveşte ofiţerimea acelor întunecate vremi se împleteşte cu ironia şi dispreţul autorului pentru „gradaţii“ care se transformă în ■'mătafi ai claselor exploatatoare, se rup de popor şi îşi stâlcesc limba aşa cum şi-au stâlcit şi sufletul. „Ş’aşa viaţa îşi petrece Cavaler cu sânge rece", răcneşte căprarul Florescu în timp ce cazarma răsună de cântecele de jale ale soldaţilor, de armonia versului popular. In rândul soldaţilor, Sadoveanu distinge o "categorie din care fac parte fiul de chiabur Elisei, îngâmfat, egoist şi rău, şi domnul Pantelimon, orăşan înstărit, pentru care insulta cea mai gravă este vorba : „Ţărane!" „Amintirile căprarului Gheorghiţă" denunţând realitatea odioasă a căzărmilor de odinioară, scopul adevărat pentru care era pregătită armata asupritorilor, pun în mod deosebit accentul pe împotrivirea şi dispreţul soldaţilor faţă de metodele de automatizare de care se folosea vechea armată pentru a distruge în ostaş orice simţământ omenesc, faţă de ferocitatea ofiţerilor şi subofiţerilor. Bunul simţ, inteligenţa naturală, sensibilitatea,, desvoltatul simţ al humorului, capacitatea poetică a soldaţilor se află pe primul plan al „Amintirilor". Ultimul ciclu „Foi de toamnă", reuneşti o seamă de articole, însemnări şi note literare, desbătând problemele variate care se puneau cu deosebită ascuţime în societatea burgheză şi care îl frământau pe scriitor. O caracteristică generală leagă însă într’im tot unitar şi închegat aceste fragmente literare : fiecare, într’o formă sau alta, este un imn închinat vieţii, muncii, năzuinţei omului simplu de a înlătura împilarea. ,,Privighetoarea"’ şi „Ciocârlia", primele fragmente care deschid seria culegerii, sunt două pretexte literare prilejuind autorului un minunat elogiu adus vieţii şi muncii creatoare. Cântecul ciocârliei şi trilurile privighetorii sunt un simbol al biruinţei şi al descătuşării omului: „Ştiam — spune scriitorul — că ciocârlia nu cântă numai priveliştea înşelătoare. Tremurul sunetelor ei se revarsă peste suferinţa muncitorului care e necontenită, mohorâtă, dungată cu puţină lumină, peste picături de sudoare, peste oftări şi lacrimi". Deosebit de caracteristică este povestirea „In satul unui prieten", demascare necruţătoare a chiaburimii satelor care îşi sporeşte averea exploatând munca familiilor sărace, a nevestelor „negre de amărăciune". Neculai Avram, chiaburul satului, „se înălţase speculând fără milă şi fără conştiinţă, pe fraţii lui". „Meşterul Blănciu", la rândul său, e povestea unui ţăran sărac şi infirm, dar un adevărat inventator în mecanică. Atelierul lui e plin de felurite născociri ingenioase. Datorită condiţiilor regimului burghezo-moşieresc, ele au rămas însă înmormântate şi necunoscute, iar meşterul ce Ie-a dat viaţă s’a stins în mizerie şi suferinţă. Critica regimului burghezo-moşieresc se manifestă sub diferite chipuri în toate aceste însemnări. Impresionanta schiţă „In ziua aceea de Mart 1907" denunţă înrobitoarele condiţii de trai pe care moşierimea le impunea ţăranilor. Răscoala ţărănimii îşi găseşte în scriitor un înflăcărat susţinător care pune în relief cauzele ei şi demască fără cruţare pe vinovaţi. Aparatul poliţienesc burghezo-moşieresc este cu tărie demascat în schiţa „Panica” tot astfel cum despre „grija” primarilor pentru interesul public vorbeşte atât de concludent schiţa „Lacrimile unui cetăţean": „...trotuarele in târgul nostru au fost făcute prin bunăvoinţa şi râvna primarilor şi ajutoarelor, din trecut, fiecare şi-a legat domiciliul cu primăria, fiecare deci a contribuit cu ceva la binele obştesc”. Străzile dela periferie — continuă scriitorul — care n’au avut însă norocul să-l găzduiască pe vreunul din edilii oraşului au rămas nepavate, pline de băltoace şi fără lumină, cu toate plângerile locatarilor. Burghezia şi moşierimea cultivau cu deosebită grijă odiosul şovinism şi reversul său, cosmopolitismul, Sadoveanu luptă împotriva acestor curente antipatriotide. „Pe marginea lui «Manasse» bunăoară constitue un puternic act de acuzare împotriva rasismului şi şovinismului. Deasemeni, un puternic protest împotriva cosmopolitismului îl reprezintă schiţa „Citind «Viespile» lui Alphonse Karl" în care Sadoveanu înfierează atitudinea dispreţuitoare şi arogantă a burgheziei şi a moşierimii faţă de valorile poporului nostru. Printre însemnările „Foilor de toamnă" câteva minunate pagini exprimând dragostea şi admiraţia autorului pentru Eminescu, Creangă, Caragiale, pentru marele realist rus Lev Tolstoi, indică pilda pe care a urmat-o scriitorul — pilda marilor creatori de artă realistă în care Sadoveanu recunoaşte pe iluştrii săi dascăli. Iată câteva cuvinte despre Tolstoi: „...scriitorul acesta care nu avea în opera lui nici oameni buni, nici răi, ci oameni adevăraţi, aşa cum sunt ei în realitate, parcă n’a făcut literatură, parcă a secretat viaţă". Astfel volumul al VI-lea din „Operele” marelui maestru al literaturii româneşti aduce o preţioasă contribuţie la cunoaşterea drumului străbătut de scriitor. Schiţele şi însemnările cuprinse în acest volum dovedesc că dragostea nestrămutată şi adâncă pentru popor, pentru limba şi literatura lui, a alimentat încă de la primele manifestări forţa creatoare a marelui nostru clasic,forţa generatoare a unei opere de uriaşă întindere, de excepţională valoare, iar bucuria cu care cititorul nostru de astăzi primeşte noul volum, şi interesul cu care aşteaptă pe cele viitoare din seria „Operelor“ vădesc dragostea şi înalta preţuire a poporului nostru pentru cel ce î l-a dăruit pe „Mitrea Curor“. GEORGETA HORODINCĂ ROMANIA LiMRA Adenauer pregăteşte carne de tun germană p® dolari americani Ziarul „Daily Compass“ din New York a întreprins o anchetă întrebându-şi cititorii ce cred despre moartea lui Hitler. Unul dintre ei a răspuns: „cred că Hitler e mort pentru că dacă ar trăi, el s’ar afla astăzi în fruntea Germaniei Occidentale, ar fi primit cu alai la Casa Albă, la Departamentul de Stat şi la Pentagon şi ar da interview-uri marilor ziare“. Ocupându-se de aceeaşi problemă a Germaniei Occidentale, revista americană „United States News and World Report“ scrie la rândul ei: „Vom începe un război adevărat în cursul căruia vor muri mulţi oameni, dar noi nu-l putem duce fără nemţi“. Actualul proces de remilitarizare prezintă o mulţime de aspecte comune cu procesul de remilitarizare care a avut loc pe vremea lui Hitler. Ca şi atunci principalii stâlpi ai remilitarizării sunt: marea industrie germană, cadrele superioare ale ofiţerimii prusace revanşarde, cadrele naziste şi un „guvern federal“ adus la viaţă de reacţiunea germană şi imperialiştii străini. In statul major al industriei germane, condus de faimosul Krupp von Bohlen und Halbach, se află aceiaşi rechini care l-au adus şi pe Hitler la putere. Abraham Frohwein, fost conducător al Consiliului Industrial al Reichului hitlerist, este şeful grupului uniunilor industriale din partea britanică a Germaniei Occidentale. Robert Pferdmenges şi Wolf Witzleben, mari industriaşi şi bancheri nazişti sunt consilierii intimi ai lui Adenauer, Alfred Hugenberg, fost ministru In primul cabinet al lui Hitler este preşedintele Trustului „Oţelăriile reunite” şi Heinrich Dinkelbach, membru al partidului nazist din 1933, unul dintre principalii organizatori ai economiei de război naziste, conduce industria siderurgică a Ruhrului. O serie întreagă de organizaţii naziste acţionează legal în Germania Occidentală. Aşa sunt partidul socialist al Reichului (SRP) condus de generalii hitlerişti Remer şi Fritz Doris, ajutaţi de contele hitlerist Wolf von Westarp; Uniunea foştilor militari condusă de amiralul hitlerist Hansen; Organizaţia foştilor paraşutişti (,,Diavolii verzi”); Liga foştilor combatanţi germani în Africa (Afrika Korps) condusă de generalul Krawel, succesorul lui Rommel. Organizaţia foştilor ofiţeri şi soldaţi din corpul „Germania Mare“ (Gross Deutschland) având în frunte pe generalul hitlerist Manteuffel. Printre conducătorii noului Wehrmacht se află: Guderian, fost comandant al blindatelor hitleriste, generalii Gill, Manteuffel şi Hauser, consilieri militari ai statului major al „armatei europene”; generalul Eberhardt von Mackensen, nazist cunoscut pentru crimele comise în Uniunea Sovietică; Wilhelm Ritter von Loeb care a condus invadarea Cehoslovaciei, Alsaciei şi Lorenei; Frantz Haider, cel care a condus timp de 5 ani cartierul general hitlerist; Herd von Rundstedt, călăul Poloniei şi al ţărilor balcanice, vinovat de distrugerea Varşoviei şi a multor oraşe sovietice. Alţi nazişti deţin posturi cheie in aparatul de stat al Germaniei Occidentale. Acestea sunt în linii mari „cadrele“ aparatului multilateral de război care se reconstituie în Germania Occidentală din ordinul Wall Streetului. Sub comanda acestor vechi specialişti ai agresiunii, imperialiştii americani vor să atragă tineretul german, să-l transforme în carne de tun. Presa cercurilor de la Bonn urmăreşte acelaşi scop. La Bonn apare ziarul „Deutsche opposition” urmaşul lui „Reichs Zeitung”, la Hamburg se tipăreşte „Deutscher Beobachter“, care nu este altceva decât vechiul „Völkischer Beobachter”, iar în Ruhr apare „Mitteilung“ al cărui redactor politic este Otto Dietrich, fostul şef de presă al lui Goebbels. In timp ce se repune pe picioare maşina de război hitlerista, guvernele S.U.A., Marii Britanii şi Franţei s-au grăbit să anunţe „încetarea stării de război cu Germania Occidentală“. Planul de reînarmare a Germaniei Occidentale este acum discutat deschis iar guvernele S U.A., Marii Britanii şi Franţei zoresc îndeplinirea lui. Adenauerii pun cu bucurie în practică intenţiile banditeşti ale conducătorilor lor americani. Ofiţerimea nazistă nu trebue îndemnată de două ori pentru a pregăti o nouă crimă Împotriva omenirii. Sub denumirea de „Bruderschaft” („Frăţia”) ea depune o activitate intensă ţinând mereu legătura cu imperialiştii americani şi cu bancherii germani Pferdmenges, Weigeld, Lersner, etc. care au sprijinit şi „ascensiunea” lui Hitler. Printre treburile ce au fost încredinţate „Bruderschaftului” un loc de prim plan 1 ocupă aţâţarea spiritului de revanşă în rândurile cadrelor hitleriste. In acest scop generalii Manteuffel, Halder, Guderian, Rundstedt, Mannstein, Student, von Schwerin şi Stumpf, care conduc „Bruderschaftul” desfăşoară paralel cu activitatea militară şi una „scriitoricească“. Generalii şi ofiţerii superiori hitlerişti au elaborat sub conducerea lui Halder, fostul şef al marelui stat major al lui Hitler, planurile unui nou război. Acum ei participă la punerea la punct a dispozitivului germanele agresiune. Cu multă grabă sunt refăcute unităţile fostei ,,Luftwaffe” în fruntea căreia să găseşte un fost colaborator apropiat al lui Goring, generalul Kreippe. Fostele formaţiuni hitleriste S.A. au devenit grupele de şoc ale partidului de tip nazist „Sozialistische Reichspartei”. Au fost reconstituite „Căştile de oţel“, mişcare revanşardă, şovinistă întemeiată după primul război mondial care apoi a fost încorporată în S.S. constituind grupul de şoc al partidului nazist. Paralel cu reconstituirea formaţiunilor naziste paramilitare are loc şi desvoltarea diferitelor formaţiuni ale aşa zisei poliţii, alcătuită de la bun început ca un nucleu al viitoarei armate de tip Wehrmacht. Odată cu activitatea militară, „Bruderschaftul“ îşi desfăşoară şi acţiunea propagandistică. Guderian a scris o carte intitulată „Europa Occidentală poate fi apărată?“. In această carte de aţâţare la război, se reia pur şi simplu teza „spaţiului vital“ şi se cere cotropirea Cehoslovaciei şi Poloniei. Iar autorul are cinismul să se adreseze în termenii următori foştilor săi complici nazişti: „Ţineţi-vă bine, camarazi, cu capul sus, ca altădată la paradă. Nu trebue să vă fie ruşine1". Nu este de mirare că generalul nazist a putut scrie aceste cuvinte fără ca autorităţile de ocupaţie din Germania Occidentală să schiţeze măcar un protest: barbariile, crimele de azi ale agresorilor americani au izbutit să depăşească atrocităţile naziste. încă înainte ca agresorii americani să înceapă a folosi în Coreea arma bacteriologică, preşedintele organizaţiei naziste „partidul Reichului german“ a declarat: „nimeni nu are dreptul să ne acuze de crime împotriva umanităţii, după ce am văzut ce fac trupele americane în Coreea. Trebue să li se restitue S.S.-iştilor onoarea“. Eisenhower s-a grăbit dealtfel să răspundă acestui apel. Cu prilejul unei vizite în Germania Occidentală, el a declarat că „soldatul german nu şi-a pierdut onoarea”. La adăpostul unei asemenea aprecieri neruşinate, îşi desfăşoară şi mai nestingherit activitatea organizaţii ca „Blocul exilaţilor şi spoliaţilor” care se îndeletniceşte cu chemarea la acţiuni unite a tuturor celor care au fost „victime ale denazificării“. „Victimele” acestea editează o serie de ziare revanșarde printre care „Deutsche Militarzeischrift” al cărui redactor șef, Sommerfeld, a fost conducătorul serviciilor de presă din străinătate ale Statului-Major al armatei naziste. Ziarul publică articole despre „Studiul problemelor economice legate de reînarmare", „Studiul problemelor de strategie și tactică modernă”, etc. In acest ziar a salutat „cancelarul” Adenauer ideia formării unei armate europene. Această etapă a remilitarizării Germaniei, perfectată la Lisabona, înseamnă un nou pas în refacerea maşinii de război americane. Pe străzile oraşelor din Germania Occidentală răsună din ce în ce mai mult, ca pe vremea lui Hitler , paşii călăilor din Wehrmacht. Cu ajutorul acestor bandiţi, monopolurile americane vor să se repeadă asupra lumii întregi pentru a o transforma într-o mare de sânge. Nu întâmplător specialişti nazişti sunt folosiţi de aţâţătorii la război americani în domeniul producerii bombei atomice şi a celorlalte arme de exterminare în massă.Un grup de criminali de război germani in frunte cu generalul Schreiber sunt astfel utilizaţi la fabricarea armei bacteriologice alături de faimoşii ucigaşi japonezi Isii Siro, Vacamatu Dzira şi Kitana Masadzo). Nu întâmplător hitleriştii sunt întrebuinţaţi pe scară largă de agresorii imperialişti împotriva popoarelor din colonii. Vorbind despre prezenţa naziştilor în rândurile armatei franceze din Vietnam de exemplu, revista americană „The Nation” arată că numărul lor trece de 15.000. Dar poporul german, alături de toate popoarele lumii, nu vrea un nou război. El nu vrea să se repete experienţa sângeroasă a celui de al doilea război mondial, în care poporul german a fost nu numai instrument al agresiunii, dar şi victimă a ei. El ştie că reconstituirea diviziilor naziste constitue şi pentru pacea lumii şi pentru existenţa paşnică la care el însuşi aspiră o extrem de gravă primejdie. Repetatele iniţiative ale Guvernului şi Camerei Populare a R. D. Germane în vederea unificării Germaniei şi a grăbirii încheierii tratatului de pace s’au bucurat de adeziunea deplină a întregului popor german, conştient că astfel s’ar face un pas de istorică însemnătate pentru făurirea unei Germanii unite, independente, democratice şi paşnice. In Germania Occidentală, împotrivirea poporului german faţă de planurile războinice ale clicii Adenauer creşte necontenit. Muncitorii din Germania Occidentală nu se lasă intimidaţi de nenumăratele provocări poliţieneşti puse la cale de „guvernul“ de la Bonn împotriva partidului lor comunist şi o luptă cu îndârjire împotriva renazificării şi a remilitarizării Germaniei Occidentale. Tineretul german îşi exprimă tot mai hotărît refuzul său de a face parte din armata noilor nazişti. Tinerii muncitori din Bremen au declarat: „vom arde cu toţii ordinele de chemare“. Tinerii de la uzina Hagen Haspe, una dintre cele mai mari uzine din Ruhr, l-au avertizat în scris pe Adenauer că vor face acelaşi lucru. Uniunea tinerilor din Schleswig-Holstein ca şi cei 437 studenţi ai universităţii din Stuttgart s-au pronunţat împreună cu majoritatea tineretului german împotriva remilitarizării. împotrivirea poporului german faţă de politica agresivă a bandei lui Adenauer a devenit atât de mare încât chiar şi politicienii burghezi sunt nevoiţi să o recunoască. Astfel, într’o şedinţă a „parlamentului“ de la Bonn, Dr. Etzel, deputat al Partidului Bavarez, i s-a adresat în termenii următori lui Adenauer: „între d-voastră şi opinia publică, între politica d-voastră externă şi poporul german se sapă, domnule cancelar, o prăpastie adâncă“. Intr’adevăr, tot mai largi mase populare se alătură luptei împotriva criminalei politici americane a lui Adenauer. „Asociaţia politică economică”, organizarie a micilor producători din Germania Occidentală scria încă anul trecut, într’una din publicaţiile sale: „ceea ce va veni fără îndoială este o înrăutăţire a nivelului de trai al populaţiei, în legătură cu restrângerea producţiei paşnice. Pe măsură ce statul va cheltui veniturile pentru înarmare, cumpărare de arme, oamenii vor fi din ce în ce mai săraci şi aprovizionarea din ce în ce mai proastă“. Puternicul ecou al notei guvernului sovietic adresată guvernelor Statelor Unite, Angliei şi Franţei cu privire la încheierea tratatului de pace cu Germania, arată că poporul german se pronunţă pentru unitate, împotriva remilitarizării Germaniei Occidentale. Luptând pentru o Germanie unită, independentă, democratică şi paşnică, poporul german arată că e hotărât să împiedice folosirea fiilor lui drept carne de tun plătită cu dolari americani. R. HATOS