România Liberă, aprilie 1952 (Anul 10, nr. 2334-2359)

1952-04-26 / nr. 2356

PAGINA 4-a O viaţă nouă înfloreşte în regiunile carbonifere ale Poloniei populare Călătorul care traversează Silezia pentru a ajunge în oraşul Katowice îşi dă seama din primele clipe că în această regiune a Republicii Polone, pulsează inima industriei poloneze. Fumul ce se ridică din uriaşele coşuri ale uzinelor învălite oraşele şi sa­tele. Convoaie nesfârşite de trenuri încăr­cate cu cărbune duc în toate colţurile ţării comoara neagră care constitue bogăţia de nepreţuit a Poloniei populare. Ir. urmă cu câţiva ani a fost neagră viaţa acestor oameni. Mulţi dintre ei nu aveau de lucru, alţii lucrau pentru o leafă de mizerie. Lăcomia şi cruzimea exploata­torilor îi sileau să muncească în asemenea condiţii încât bolile şi accidentele tăiau foarte curând firul vieţii lor chinuite. Astăzi, razele soarelui libertăţii sub care creşte şi­­ înfloreşte o Polonie nouă au pătruns adânc în viaţa minerilor polonezi, lumi­­nându-le calea spre un viitor fericit şi îm­belşugat. Cărbunele, ca şi întreaga bogăţie a ţării lor, le aparţine. Avântul cu care îl scot din pământ şi-l dăruesc ţării lor libere izvorăşte din conştiinţa că tot ceea ce pro­duc mâinile lor iscusite e menit să facă din ţara lor o verigă tot mai puternică a frontului mondial al păcii. Industria carboniferă este cea mai desvol­­tată ramură a industriei poloneze. Uriaşele zăcăminte carbonifere din Silezia, de unde se extrage un cărbune de înaltă calitate, constitue o puternică temelie pen­tru desvoltarea celorlalte ramuri ale in­dustriei poloneze, în special a celei meta­lurgice, chimice şi electrice. Printre schelele gigantului de la Nowa Huta îşi ridică semeţ capul cuptoarele uriaşe, care vor înghiţi cu lăcomie căr­bunele, spre a scoate pe gura lor de foc, la sfârşitul planului de 6 ani, cele 1.500.000 tone oţel anual. Cărbune mult cere şi fabrica coxo-chimică „Gli­wice“ de pe lângă mina cu acelaş nume, una dintre întreprinderile cele mai moderne de acest fel, complect meca­nizată, care în acest an va da o producţie de derivaţi carboniferi de două ori mai mare ca în 1949. Numai termocentrala de la Jaworzno, din împrejurimile Cracoviei, cea mai mare dintre centralele electrice ce se construesc în Polonia, va folosi zilnic 250 vagoane de cărbuni. De cărbune au nevoie sutele de fabrici ce se nasc pe pământul polonez, ca rod al efortului creator al mi­lioanelor de constructori ai socialismului. Cărbunele polonez trece şi graniţa Poloniei populare servind drept materie primă şi combustibil unor serii întregi de uzine şi fa­brici din ţările prietene. Combinatul siderur­gic „Ost“ din Fürstenberg—R. D. Germană spre exemplu, al cărui prim cuptor a fost re­cent pus în funcţiune, dă oţel cu ajutorul cărbunelui livrat de R. Polonă. Planul de 6 ani a trasat ca sarcină pri­mordială ridicarea volumului de extracţie a cărbunelui la 100 milioane tone anual, ceea ce înseamnă o creştere de 35 la sută faţă de producţia anului 1949 şi o producţie de 3 ori mai ridicată decât înainte de război. Pentru a asigura această puternică creş­tere a producţiei de cărbune, pe lângă con­­truirea a noi mine dispunând de cel mai modern utilaj tehnic, eforturile sunt îndrep­tate în special spre mărirea productivităţii muncii în extracţia cărbunelui, printr’o in­tensă mecanizare şi electrificare a întregu­lui proces de producţie.’ Planul de 6 ani prevede construirea a 11 mine noi, cu o capacitate totală de produc­ţie de 9 milioane tone cărbune pe an. Nouă din aceste mine sunt deja în curs de cons­truire. In fiecare din ele se vor extrage zil­nic 6000—10.000 de tone de cărbuni. Mina „Vesola II” care va fi una din cele mai importante înfăptuiri ale planului de 6 ani, se construeşte în apropierea unei mine ve­chi cu acelaş nume. Deschizătura principală care leagă între ele puţurile aflate la o dis­tanţă de 2 km, unul de altul este termi­nată. Aproape toate galeriile principale sunt deja tăiate. Construirea instalaţiilor de suprafaţă se desfăşoară deasemenea într-un ritm rapid şi în curând minerii de la „Wesola“ vor începe exploatarea noilor straturi de cărbune. In imediata apropiere a minei se construeşte o gară modernă pentru transportul cărbunelui. Lucrările pentru construirea minei „Ziemovit“ înain­tează şi ele rapid. Se taie zeci de galerii noi, tunele, puţuri. Se construeşte o linie ferată subterană, deasemeni staţiunea pen­tru distribuţia curentului electric. Lucrările de la deschizătura principală a minei „Gi­gant“, având o lungime de aproape 3 km, au fost terminate. In prezent se lucrează la zidăria care va forma pereţii ş­i tavanul des­chizăturii. A fost instalată staţiunea de dis­tribuţie a energiei electrice de la care va porni curentul până la fiecare maşină ce lucrează în interiorul minei. Această staţiune este automată şi va fi deservită de un sin­gur om. Staţia liniei ferate electrice sub­terane a fost deasemenea construită. Nu există mină în R. Polonă unde să nu se desfăşoare cu cea mai mare intensitate bătălia pentru obţinerea unei cât mai înalte productivităţi a muncii. Datorită mecaniză­rii procesului de producţie munca minerului devine pe zi ce trece mai uşoară şi odată cu creşterea cantităţii cărbunelui ce-l dă ţării sale, sporeşte şi câştigul său şi buna sa sta­re. Ajutorul acordat de Uniunea Sovietică pentru mecanizarea minelor din R. Polonă este deosebit de important. In afară de corn­­hainele carbonifere sovietice de tipul „Don­bas” ş­i alte maşini venite din U.R.S.S., in minele poloneze au început să lucreze com­­baine şi maşini produse în R. Polonă, fabri­cate pe baza documentării tehnice sovietice. Zilnic creşte numărul escavatoarelor şi al încărcătoarelor automate, al combainelor care extrag, taie şi încarcă apoi cărbunele pe benzile transporterului mecanizat. Se în­mulţeşte deasemeni numărul trenurilor elec­trice subterane care transportă cărbunele în galeria principală. In cursul acestui an vor fi puse în funcţiune 60 de noi combaine de cărbuni în minele poloneze, iar încărcarea mecanizată a cărbunelui va creşte aproape de 5 ori. In acelaş timp cu mecanizarea lucrărilor de extracţie, încărcare şi transport subteran, se procedează intens la electrificarea mine­lor. Energia electrică pune în mişcare ma­şini, aprinde mii de lămpi speciale, pune în funcţiune aparate moderne de ventilaţie, pompe de apă şi trenurile subterane. In afară de mecanizarea procesului de producţie şi electrificarea minelor un rol important în mărirea productivităţii muncii îl deţin organizarea muncii şi îmbunătăţirea procesului de producţie. Aplicarea pe o sca­ră din ce în ce mai largă a înaintatelor metode de muncă ale stahanoviştilor sovie­tici se extinde tot mai mult în cadrul între­cerilor socialiste care au devenit o metodă permanentă de muncă a minerilor polonezi, conştienţi că muncesc pentru ei înşişi, pen­tru ţara ce le aparţine, pentru orânduirea socialistă pe care o construesc. Nu există miner polonez care să nu-şi a­­mintească de desele accidente în mină care aveau loc înainte vreme — adesea catastrofe de mari proporţii — şi care puneau capăt vieţii a zeci de tovarăşi ai săi. Capitaliştii polonezi, stăpânii de altă dată ai minelor din Polonia burghezo-moşierească nu investeau nimic pentru securitatea muncii în mine, nu făceau nimic pentru prevenirea accidentelor şi a bolilor profesionale ale muncitorilor sub­terani. Astăzi munca grea şi de răspundere a minerilor constitue obiectul grijii perma­­nente a puterii populare. Statul pune la dis­poziţie sume importante pentru securitatea muncii iar în zeci de laboratoare ale Insti­tutului Central al Industriei Carbonifere oa­menii de ştiinţă lucrează la elaborarea unor metode de îmbunătăţire a condiţiilor de mun­că din mine. Prin aplicarea experienţei bo­gate a industriei miniere sovietice s-a ajuns la o simţitoare îmbunătăţire a condiţiilor de muncă în minele din R. Polonă. Aceasta se datoreşte atât perfecţionării tehnologiei pro­cesului de extracţie a cărbunelui, care uşu­rează munca minerilor, cât şi înzestrării mi­nelor cu utilaj şi instalaţiuni speciale pentru securitatea muncii. Regimul democratic popular al R. Polone a adus minerilor nu numai o simţitoare îm­bunătăţire a condiţiilor de muncă, ci şi o continuă creştere a nivelului lor de trai. Pla­nul de 6 ani prevede pe lângă Investiţii pen­tru desvoltarea industriei miniere, însemnate Investiţii pentru construirea de noi locuinţe în regiunile miniere. încă în 1950 primul an al planului de 6 ani au fost construite 6700 locuinţe noi pentru mineri. In centrul bazi­nului carbonifer din Silezia, la numai 18 km. de Katowice se construeşte un nou oraş al minerilor — Nowi Tychy — pe locul vechiu­lui orăşel Tychy. La elaborarea concepţiilor arhitectonice fundamentale ale oraşului, la a cărui construire va fi folosită experienţa constructorilor minunatelor oraşe socialiste din Uniunea Sovietică, au colaborat o se­rie de instituţii ştiinţifice şi economice din R. Polonă. Primul oraş socialist din Silezia — expresie a grijii permanente a Partidului Muncitoresc Unit Polonez şi a guvernului popular pentru crearea unor condiţii cât mai bune de trai pentru mineri­t se construeşte în apropierea unui lac pitoresc, în vecinăta­tea unei păduri. In cursul planului de 6 ani populaţia oraşului Nowi Tychy va ajunge la 30.000 locuitori, apoi va creşte până la 100.000 Acum se lucrează la construcţia a 27 de blocuri mari pentru locuinţe. In de­cursul acestui an vor fi date în folosinţă 1.600 locuinţe dispunând de tot confortul modern. Se construesc în acelaş timp două şcoli, creşe, instituţii pentru ocrotirea mam­ei şi a copilului, case de cultură, etc. Şi în apropierea minei „Vesela îl” una din cele nouă mine noi în construcţie, se ridică de­asemenea o nouă aşezare muncitorească. In prezent se lucrează la construirea a 11 blocuri de locuinţe şi a unei case de cultură. In urma îndeplinirii angajamentelor luate în cinstea celei de a 60-a aniversări a naşterii tovarăşului Boleslaw Bierut şi în cinstea zilei de 1 Mai a fost terminată construirea a noi case de locuit, creşe, grădiniţe, dis­pensare şi spitale în regiunile miniere din R. Polonă, îmbunătăţirea continuă a asis­tentei medicale pentru mineri a dus la o simţitoare micşorare a cazurilor de boală. Industria minieră în deplină desvoltare în R. Polonă cere tot mai multe cadre calificate. Zeci de mii de tineri polonezi învaţă astăzi în şcolile speciale, pentru a deveni mâine muncitori iscusiţi. In comparaţie cu anul 1949 numărul şcolilor menite să pregătească muncitorii din industria carboniferă cu o ca­lificare profesională de gradul I a crescut cu 100 la sută, acela al şcolilor care pre­gătesc mineri de diferite specialităţi cu o calificare superioară a crescut cu 131 la sută, iar cel al şcolilor pentru tehnicieni mi­neri a crescut de două ori. Pentru munca executată în mină în timpul practicii, sala­riul elevilor din şcolile miniere a fost sporit de 2 ori , aceştia bucurându-se de exce­lente condiţii de trai în tot cursul perioadei de studiu. Intre zecile de clădiri pentru şcolile minie­re de toate gradele şi internatele ce se con­­struesc în cadrul planului de a afii în R. Po­lonă, un loc de frunte îl ocupă centrul de în­văţământ profesional din localitatea Chor­­zow din Silezia Superioară, care se întinde pe o suprafaţă de 15 hectare şi unde vor putea studia 2000 de elevi. Acest „orăşel al elevilor” va fi înzestrat cu laboratoare mo­derne, săli de cursuri spaţioase, cabinete medicale, arene sportive, ateliere speciale de croitorie şi cismărie pentru deservirea ele­vilor Centrul va dispune de o casă de cul­tură, numeroase cămine culturale şi biblio­teci. Minerii polonezi au fost timp de zeci de ani un detaşament de frunte al clasei mun­citoare din Polonia. Ei au înscris pagini e­­roice în istoria luptelor revoluţionare ale proletariatului polonez. Recunoscători regi­mului de democraţie populară care le fău­reşte zi de zi o nouă viaţă, minerii polonezi păşesc şi astăzi în primele rânduri ale constructorilor Poloniei democrat-populare Conştienţi de uriaşa contribuţie a muncii lor la lupta pentru făurirea noii vieţi, ei pă­şesc înainte spre victorii tot mai măreţe, sub steagul de luptă al Partidului Munci­toresc Unit Polonez. A. SOLOMON l I­­­ I­I Mihail Sadoveanu : „Opere“-volumul VI Continuator al unei vechi şi glorioase tradiţii literare, Mihail Sadoveanu a păşit chiar de la lucrările sale din tinereţe pe dru­mul marilor săi înaintaşi, într’o vreme când vechea şi sănătoasa tra­diţie a literaturii noastre părea că se stin­ge, primele opere literare ale tânărului Sa­doveanu vesteau apariţia unui minunat ar­tist care deasupra miasmelor decadentismu­lui avea să păstreze neatinsă făclia realis­mului, a artei legată de viaţă şi d­e sufletul poporului. Cel de-al şaselea volum de „Ope­­re” apărut în Editura de Stat pentru Lite­ratură şi Artă, cuprinzând câteva din lucră­rile de tinereţe ale marelui nostru prozator: Povestiri din război (1905). Amintirile că­prarului Gheorghiţă (1906), la care se adau­gă culegerea Foi de toamnă (1916), este grăitor în acest sens. In timp ce în literatura începutului de se­col, ideologia reacţionară promova intimis­­mul meschin şi retrograd, psihologismul ro­manelor senzaţionale, povestirile lui Sado­veanu aduceau suflul puternic al creaţiei rupte din realitatea „umilitelor sate ale Ţării". Eroii povestirilor sale erau recrutaţi dintre „bordeeni", dintre soldaţii cazărmi­lor, ori scoşi la iveală din întunecimea oc­nelor. Scriitorul s-a simţit atras spre lumea a­­ceea imensă şi necunoscută în care sălăş­­luiau mizeria şi suferinţa, în care zăceau „dureri înăbuşite”. Cunoaşterea acestei lumi i-a dat posibilitatea să înţeleagă mai clar pricinile răului social: „Şi mă gândeam că cea mai mare parte a vinei nu trebue s’o caut acolo, in osândă, in întuneric, in ne­norocire...“ Sub titlul ..Povestiri din război” Mihail Sadoveanu reunea o serie de schiţe evocând eroismul popular, puterea de jertfă, patrio­tismul poporului în războiul just din 1877. Povestirile lui Sadoveanu sunt în acelaş timp adânc pătrunse de sentimentul de re­voltă împotriva nedreptăţii şi asupririi. Sub raniţa şi sub mantaua ostăşească el descoperă pe ţăranul necăjit şi obidit, care acasă îndură­­ amarul împilării, iar în război duce greul luptelor. Pe câmpul de Editura de Stat pentru Literatură şi Artă bătae a căzut — printre alţii — şi Vasile al lui Tudor. El va rămâne călăraşul necunos­cut de care nu va pomeni oficialitatea. Nu­mai oamenii cu sufletele curate îşi vor a­­minti de el în nopţile de iarnă „ca de un stejar mândru pe care l-a prăvălit furtuna”­ („Călăraşul“). Cele mai multe dintre aceste schiţe vor­besc despre jugul moşieresc care apasă exis­tenţa nevoiaşă a săpătorilor de pământ în primele linii de bătaie, în faţa duşmanului şi a morţii, în sufletele soldaţilor, amintirea nedreptăţilor de acasă, a dureroasei realităţi care-i aşteaptă la vetrele lor, renaşte cu o forţă nouă, într-o clipă de răgaz, între două lupte, îşi împărtăşesc unii altora gândurile şi necazurile care-i frământă. Unuia, boierul din sat a vrut să-i necinstească nevasta şi fiindcă s’a împotrivit i-a ucis vitele, i-a pâr­jolit ogorul: „Mare pacoste a fost el pentru satul nostru. N’a rămas gospodar neîncolţit de vrăjmăşia lui". Altul îşi aduce aminte de întâmplări asemănătoare: „Şi la noi s‘a în­tâmplat de mult aşa ceva. Au răbdat oame­nii zece ani, zece ani încheiaţi, pe urmă l-au prins pe boier şi l-au rupt in bucăţi”. („Două dureri"). In locul ţăranului brutal, stăpânit de ins­tincte primate pe care căuta să-l populari­zeze literatura naturalistă, Sadoveanu înfă­ţişează chipul adevărat, conţinutul sufletesc bogat, rezervele morale nesfârşite ale omu­lui din popor. Panciuc „un suflet bun cum nu-i găseai păreche în toată ţara românească". În pra­gul cununiei află că logodnica lui îl iubeşte pe prietenul său: „Ţi-i dragă, măi Dumitre? — Mi-i dragă! — Atunci ia-o, măi frate, şi să fie cu noroc!” Iar fetei i-a spus: „Ia pe cel ce ţi-i drag, şi să-i fii cu credinţă, că mi-i frate de cruce" („Panciuc") Şi nu numai atât. Când tovarăşul său de arme Dumitru cade rănit în apropierea liniilor turceşti, când nimeni nu îndrăznea să-l mai caute prin întuneric pe cel primejduit de ia­taganele otomane, Panciuc, singur, cutează să-l salveze şi moare, străpuns de patru gloanţe. O dragoste adâncă, nesfârşită, pentru om, străbate aceste povestiri din tinereţe ale ma­relui nostru prozator, dragoste niciodată des­­minţită în cursul lungii şi fructuoasei sale activităţi literare. Ea i-a îmbogăţit sufletul şi i-a însufleţit condeiul: „Şi mă gândii la poporul cel necăjit şi nebăgat în seamă, în care fierbea puterea nemărginită, şi iar mi se umple sufletul de mângâiere". Cel de al doilea grup de povestiri cuprin­se în volumul al şaselea de „Opere“, grup reunit sub titlul „Amintirile căprarului Gheorghiţă” desvălue realităţile cazărmii în timpul regimurilor burghezo-moşiereşti în care, de când intra pe poartă, recrutul făcea cunoştinţă cu bătaia şi înjurătura, cu „adevăratul simţ militar" (prin care se în­ţelegeau pumnul, palma, ghiontul şi răcne­tul), cu mizeria şi foamea. Cazărmile de atunci sunt, înfăţişate, aşa cum erau în realitate, instituţii de abrutizare a omului, de distrugere a oricărui simţ al demnităţii, de transformare a omului într’o unealtă oar­bă de reprimare a poporului. Atât instrucţia cât şi ,,tioria", „conferinţele păsăreşti" din care soldaţii nu înţelegeau şi nu reţineau nimic, urmăreau acelaş scop. Sadoveanu aminteşte însă că în regimentele burgheziei şi moşierimii, în sânul massei soldăţeşti, exista — paralel cu ura împotriva asupritorilor —­ şi un alt simţământ de oştean: o adevărată dragoste de patrie. „Conferinţele păsăreşti e­­rau nişte comedii care îngrozeau pe bieţii flăcăi, ca şi teoriile fără înţeles. Totuşi era un căprar, ori un sergent, care murmura deasupra unei cărţi, care citea sala la lumi­na săracă, camarazilor, ba despre Mihai, ba despre Ştefan, — şi despre alte lucruri mari, pe care nimeni nu le înţelegea bine, dar care răscoleau multe gânduri şi turburau multe suflete". Viaţa de cazarmă, cu inspecţii „inopinate“ pregătite, cu manevre la care căpitanul îi îndeamnă pe gradaţi: „Fiţi aspri, fiţi pă­trunşi de adevăratul simţ militar. Trage-i!",­ este complectată de mizerie şi foame. La masa de dimineaţă toată mâncarea încăpea pe podul palmei stângi, iar la prânz „căpra­rii mâncau carnea şi dorobanţii zama — când era de frupt, iar când era de sec, atunci do­robanţii mâncau zama şi căprarii fasolea". Corupţia şi venalitatea ofiţerilor şi subolde­­rilor desăvârşesc tabloul întunecat al mi­zeriei şi suferinţelor ce le îndurau soldaţii. Căprarul împarte o pâine la douăzeci de oa­meni când de fapt ea trebue împărţită nu­mai la nouă. Ofiţerii, cu cât gradele sunt mai înalte, cu atât se arată mai rar prin ca­zarmă şi atunci numai ca să învioreze „sim­ţul militar" cumva slăbit al gradaţilor. Că­pitanul „voinic şi gros ca un taur, cu cap mare, tuns scurt, cu bărbia rasă, revărsată peste guler, cu mustăţi stufoase", ia parte uneori la instrucţie unde-şi desfăşoară fero­citatea ; colonelul se arată cu mult mai rar şi numai cu ocazia inspecţiilor „inopinate", ţine discursuri şi dispare din nou pentru un timp îndelungat. Desgustul cu care autorul priveşte ofiţeri­­mea acelor întunecate vremi se împleteşte cu ironia şi dispreţul autorului pentru „grada­ţii“ care se transformă în ■'mătafi ai claselor exploatatoare, se rup de popor şi îşi stâlcesc limba aşa cum şi-au stâlcit şi sufletul. „Ş’aşa viaţa îşi petrece Cavaler cu sânge rece", răcneşte căprarul Florescu în timp ce cazar­ma răsună de cântecele de jale ale soldaţi­lor, de armonia­ versului popular. In rândul soldaţilor, Sadoveanu distinge o "categorie din care fac parte fiul de chiabur Elisei, îngâmfat, egoist şi rău, şi domnul Pantelimon, orăşan înstărit, pentru care in­sulta cea mai gravă este vorba : „Ţărane!" „Amintirile căprarului Gheorghiţă" denun­ţând realitatea odioasă a căzărmilor de o­­dinioară, scopul adevărat pentru care era pregătită armata asupritorilor, pun în mod deosebit accentul pe împotrivirea şi dispre­ţul soldaţilor faţă de metodele de automa­tizare de care se folosea vechea armată pen­tru a distruge în ostaş orice simţământ o­­menesc, faţă de ferocitatea ofiţerilor şi sub­ofiţerilor. Bunul simţ, inteligenţa naturală, sensibilitatea,, desvoltatul simţ al humorului, capacitatea poetică a soldaţilor se află pe primul plan al „Amintirilor". Ultimul ciclu „Foi de toamnă", reuneşti­ o seamă de articole, însemnări şi note lite­rare, desbătând problemele variate care se puneau cu deosebită ascuţime în societatea burgheză şi care îl frământau pe scriitor. O caracteristică generală leagă însă într’im tot unitar şi închegat aceste fragmente lite­rare : fiecare, într’o formă sau alta, este un imn închinat vieţii, muncii, năzuinţei omului simplu de a înlătura împilarea. ,,Privighe­toarea"’ şi „Ciocârlia", primele fragmente care deschid seria culegerii, sunt două pre­texte literare prilejuind autorului un minu­nat elogiu adus vieţii şi muncii creatoare. Cântecul ciocârliei şi trilurile privighetorii sunt un simbol al biruinţei şi al descătuşă­rii omului: „Ştiam — spune scriitorul — că ciocârlia nu cântă numai priveliştea înşelă­toare. Tremurul sunetelor ei se revarsă peste suferinţa muncitorului care e necontenită, mohorâtă, dungată cu puţină lumină, peste picături de sudoare, peste oftări şi la­crimi". Deosebit de caracteristică este povestirea „In satul unui prieten", demascare necruţă­toare a chiaburimii satelor care îşi sporeşte averea exploatând munca familiilor sărace, a nevestelor „negre de amărăciune". Neculai Avram, chiaburul satului, „se înălţase spe­culând fără milă şi fără conştiinţă, pe fraţii lui". „Meşterul Blănciu", la rândul său, e po­vestea unui ţăran sărac şi infirm, dar un a­­devărat inventator în mecanică. Atelierul lui e plin de felurite născociri ingenioase. Da­torită condiţiilor regimului burghezo-moşie­­resc, ele au rămas însă înmormântate şi ne­cunoscute, iar meşterul ce Ie-a dat viaţă s’a stins în mizerie şi suferinţă. Critica regimului burghezo-moşieresc se manifestă sub diferite chipuri în toate a­­ceste însemnări. Impresionanta schiţă „In ziua aceea de Mart 1907" denunţă înrobi­toarele condiţii de trai pe care moşierimea le impunea ţăranilor. Răscoala ţărănimii îşi găseşte în scriitor un înflăcărat susţinător care pune în relief cauzele ei şi demască fără cruţare pe vinovaţi. Aparatul poliţienesc burghezo-moşieresc este cu tărie demascat în schiţa­ „Panica” tot astfel cum despre „grija” primarilor pen­tru interesul public vorbeşte atât de conclu­dent schiţa „Lacrimile unui cetăţean": „...tro­tuarele in târgul nostru au fost făcute prin bunăvoinţa şi râvna primarilor şi ajutoarelor, din trecut, fiecare şi-a legat domiciliul cu primăria, fiecare deci a contribuit cu ceva la binele obştesc”. Străzile dela periferie — continuă scriitorul — care n’au avut însă norocul să-l găzduiască pe vreunul din e­­dilii oraşului au rămas nepavate, pline de băltoace şi fără lumină, cu toate plângerile locatarilor. Burghezia şi moşierimea cultivau cu deo­sebită grijă odiosul şovinism şi reversul său, cosmopolitismul, Sadoveanu luptă împotriva acestor curente antipatriotide. „Pe marginea lui «Manasse» bunăoară constitue un pu­ternic act de acuzare împotriva rasismului şi şovinismului. Deasemeni, un puternic pro­test împotriva cosmopolitismului îl repre­zintă schiţa „Citind «Viespile» lui Alphonse Karl" în care Sadoveanu înfierează atitu­dinea dispreţuitoare şi arogantă a burghe­ziei şi a moşierimii faţă de valorile po­porului nostru. Printre însemnările „Foilor de toamnă" câteva minunate pagini exprimând dragostea şi admiraţia autorului pentru Eminescu, Creangă, Caragiale, pentru marele realist rus Lev Tolstoi, indică pilda pe care a ur­mat-o scriitorul — pilda marilor creatori de artă realistă în care Sadoveanu recunoaşte pe iluştrii săi dascăli. Iată câteva cuvinte despre Tolstoi: „...scriitorul acesta care nu avea în opera lui nici oameni­ buni, nici răi, ci oameni adevăraţi, aşa cum sunt ei în­ re­alitate, parcă n’a făcut literatură, parcă a secretat viaţă". Astfel volumul al VI-lea din „Operele” ma­relui maestru al literaturii româneşti aduce o preţioasă contribuţie la cunoaşterea dru­mului străbătut de scriitor. Schiţele şi însemnările cuprinse în acest volum dovedesc că dragostea nestrămutată şi adâncă pentru popor, pentru limba şi lite­ratura lui, a alimentat încă de la primele ma­nifestări forţa creatoare a marelui nostru clasic,­forţa generatoare a unei opere de u­­riaşă întindere, de excepţională valoare, iar bucuria cu care cititorul nostru de astăzi primeşte noul volum, şi interesul cu care aşteaptă pe cele viitoare din seria „Opere­lor“ vădesc dragostea şi înalta preţuire a­ poporului nostru pentru cel ce î l-a dăruit pe „Mitrea Curor“. GEORGETA HORODINCĂ ROMANIA LiM­­RA Adenauer pregăteşte carne de tun germană p® dolari americani Ziarul „Daily Compass“ din New York a întreprins o anchetă întrebându-şi cititorii ce cred despre moartea lui Hitler. Unul dintre ei a răspuns: „cred că Hitler e­ mort pentru că dacă ar trăi, el s’ar afla astăzi în fruntea Germaniei Occidentale, ar fi primit cu alai la Casa Albă, la Departamentul de Stat şi la Pentagon şi ar da interview-uri marilor ziare“. Ocupându-se de aceeaşi problemă a Germaniei Occidentale, revista americană „United States News and World Report“ scrie la rândul ei: „Vom începe un război adevărat în cursul căruia vor muri mulţi oameni, dar noi nu-l putem duce fără nemţi“. Actualul proces de remilitarizare prezintă o mulţime de aspecte comune cu procesul de remilitarizare care a avut loc pe vremea lui Hitler. Ca şi atunci principalii stâlpi ai re­­militarizării sunt: marea industrie germană, cadrele superioare ale ofiţerimii prusace re­vanşarde, cadrele naziste şi un „guvern fe­deral“ adus la viaţă de reacţiunea germană şi imperialiştii străini. In statul major al industriei germane, con­dus de faimosul Krupp von Bohlen und Halbach, se află aceiaşi rechini care l-au a­­dus şi pe Hitler la putere. Abraham Froh­wein, fost conducător al Consiliului Industrial al Reichului hitlerist, este şeful grupului uniu­nilor industriale din partea britanică a Ger­maniei Occidentale. Robert Pferdmenges şi Wolf Witzleben, mari industriaşi şi bancheri nazişti sunt consilierii intimi ai lui Adenauer, Alfred Hugenberg, fost ministru In prim­ul cabinet al lui Hitler este preşedintele Trus­tului „Oţelăriile reunite” şi Heinrich Din­kelbach, membru al partidului nazist din 1933, unul dintre principalii organizatori ai economiei de război naziste, conduce indus­tria siderurgică a Ruhrului. O serie întreagă de organizaţii naziste ac­ţionează legal în Germania Occidentală. Aşa sunt partidul socialist al Reichului (SRP) condus de generalii hitlerişti Remer şi Fritz Doris, ajutaţi de contele hitlerist Wolf von Westarp; Uniunea foştilor militari con­dusă de amiralul hitlerist Hansen; Organi­zaţia foştilor paraşutişti (,,Diavolii verzi”); Liga foştilor combatanţi germani în Africa (Afrika Korps) condusă de generalul Kra­­wel, succesorul lui Rommel. Organizaţia foş­tilor ofiţeri şi soldaţi din corpul „Germania Mare“ (Gro­ss Deutschland) având în frun­te pe generalul hitlerist Manteuffel. Printre conducătorii noului Wehrmacht se află: Guderian, fos­t comandant al blindate­lor hitleriste, generalii Gill, Manteuffel şi Hauser, consilieri militari ai statului ma­jor al „armatei europene”; generalul Eber­­hardt von Mackensen, nazist cunoscut pen­tru crimele comise în Uniunea Sovietică; Wilhelm Ritter von Loeb care a condus in­vadarea Cehoslovaciei, Alsaciei şi Lorenei; Frantz Haider, cel care a condus timp de 5 ani cartierul general hitlerist; Herd von Rundstedt, călăul Poloniei şi al ţărilor balca­nice, vinovat de distrugerea Varşoviei şi a multor oraşe sovietice. Alţi nazişti deţin posturi cheie in apara­­tul de stat al Germaniei Occidentale. Acestea sunt în linii mari „cadrele“ apara­tului multilateral de­ război care se reconsti­tuie în Germania Occidentală din ordinul Wall­ Streetului. Sub comanda acestor vechi specialişti ai agresiunii, imperialiştii ameri­cani vor să atragă tineretul german, să-l transforme în carne de tun. Presa cercurilor de la Bonn urmăreşte ace­laşi scop. La Bonn apare ziarul „Deutsche opposition” urmaşul lui „Reichs Zeitung”, la Hamburg se tipăreşte „Deutscher Beo­­bachter“, care nu este altceva decât vechiul „Völkischer Beobachter”, iar în Ruhr apa­re „Mitteilung“ al cărui redactor politic este Otto Dietrich, fostul şef de presă al lui Goebbels. In timp ce se repune pe picioare maşina de război hitlerista, guvernele S.U.A., Marii Britanii şi Franţei s-au grăbit să anunţe „în­cetarea stării de război cu Germania Occi­dentală“. Planul de reînarmare a Germa­niei Occidentale este acum discutat deschis iar guvernele S U.A., Marii Britanii şi Fran­ţei zoresc îndeplinirea lui. Adenauerii pun cu bucurie în practică intenţiile­­ ban­diteşti ale conducătorilor lor americani. Ofi­­ţerimea nazistă nu trebue îndemnată­­ de două ori pentru a pregăti o nouă crimă Îm­potriva omenirii. Sub­ denumirea de „Bru­derschaft” („Frăţia”) ea depune o activitate intensă ţinând mereu legătura cu imperia­liştii americani şi cu bancherii germani Pferdmenges, Weigeld, Lersner, etc. care au sprijinit şi „ascensiunea” lui Hitler. Printre treburile ce au fost încredinţate „Bruderschaftului” un loc de prim plan 1­ ocupă aţâţarea spiritului de revanşă în rân­durile cadrelor hitleriste. In acest scop generalii Manteuffel, Halder, Guderian, R­undstedt, Mannstein, Student, von Schwerin şi Stumpf, care conduc „Bru­­derschaftul” desfăşoară paralel cu activitatea militară şi una „scriitoricească“. Generalii şi ofiţerii superiori hitlerişti au elaborat sub conducerea lui Halder, fostul şef al marelui stat major al lui Hitler, pla­nurile unui nou război. Acum ei participă la punerea la punct a dispozitivului german­ele agresiune. Cu multă grabă sunt refăcute unităţile fostei ,,Luft­waffe” în fruntea căreia să găseşte un fost colaborator apropiat al lui Goring, generalul Kreippe. Fostele for­maţiuni hitleriste S.A. au devenit grupele de şoc ale partidului de tip nazist „Sozialisti­sche Reichspartei”. Au fost reconstituite „Căştile de oţel“, mişcare revanşardă, şo­­vinistă întemeiată după primul război mon­dial care apoi a fost încorporată în S.S. constituind grupul de şoc al partidului na­zist. Paralel cu reconstituirea formaţiunilor naziste paramilitare are loc şi desvoltarea diferitelor formaţiuni ale aşa zisei poliţii, alcătuită de la bun început ca un nucleu al viitoarei armate de tip Wehrmacht. Odată cu activitatea militară, „Bruder­schaftul“ îşi desfăşoară şi acţiunea propa­gandistică. Guderian a scris o carte inti­tulată „Europa Occidentală poate fi apăra­tă?“. In această carte de aţâţare la război, se reia pur şi simplu teza „spaţiului vital“ şi se cere cotropirea Cehoslovaciei şi Poloniei. Iar autorul are cinismul să se adreseze în termenii următori foştilor săi complici na­zişti: „Ţineţi-vă bine, camarazi, cu capul sus, ca altădată la paradă. Nu trebue să vă fie ruşine1". Nu este de mirare că generalul nazist a putut scrie aceste cuvinte fără ca autorităţile de ocupaţie din Germania Occidentală să schiţeze măcar un protest: barbariile, crimele de azi ale agresorilor americani au izbu­tit să depăşească atrocităţile naziste. încă înainte ca agresorii americani să înceapă a folosi în Coreea arma bacteriologică, pre­şedintele organizaţiei naziste „partidul Reichului germ­an“ a declarat: „nimeni nu are dreptul să ne acuze de crime îm­potriva umanităţii, după ce am văzut ce fac trupele americane în Coreea. Trebue să li se restitue S.S.-iştilor onoarea“. Eisenhower s-a grăbit dealtfel să răspundă­ acestui apel. Cu prilejul unei vizite în Germa­nia Occidentală, el a declarat că „soldatul german nu şi-a pierdut onoarea”. La adăpos­­tul unei asemenea aprecieri neruşinate, îşi desfăşoară şi mai nestingherit activitatea or­ganizaţii ca „Blocul exilaţilor şi spoliaţilor” care se îndeletniceşte cu chemarea la acţi­uni unite a tuturor celor care au fost „vic­time ale denazificării“. „Victimele” acestea editează o serie de ziare revanșarde printre care „Deutsche Mi­­litarzeischrift” al cărui redactor șef, Som­merfeld, a fost conducătorul serviciilor de presă din străinătate ale Statului-Major al armatei naziste. Ziarul publică articole des­pre „Studiul problemelor economice legate de reînarmare", „Studiul problemelor de strategie și tactică modernă”, etc. In acest ziar a salutat „cancelarul” Adenauer ideia formării unei armate europene. Această etapă a remilitarizării Germaniei, perfectată la Lisabona, înseamnă un nou pas în refacerea maşinii de război americane. Pe străzile oraşelor din Germania Occiden­tală răsună din ce în ce mai mult, ca pe vremea lui Hitler , paşii călăilor din Wehr­macht. Cu ajutorul acestor bandiţi, mono­polurile americane vor să se repeadă asu­pra lumii întregi pentru a o transforma într-o mare de sânge. Nu întâmplător specialişti nazişti sunt fo­losiţi de aţâţătorii la război americani în domeniul producerii bombei atomice şi a celorlalte arme­ de exterminare în massă.­­Un grup de criminali de război germani in frunte cu generalul Schreiber sunt astfel uti­lizaţi la fabricarea armei bacteriologice ală­­turi de faimoşii ucigaşi japonezi Isii Siro, Vacamatu Dzira şi Kitana Masadzo). Nu întâmplător hitleriştii sunt întrebuinţaţi pe scară largă de agresorii imperialişti împo­triva popoarelor din colonii. Vorbind despre prezenţa naziştilor în rândurile armatei franceze din Vietnam de exemplu, revista americană „The Nation” arată că numărul lor trece de 15.000. Dar poporul german, alături de toate po­poarele lumii, nu vrea un nou război. El nu vrea să se repete experienţa sângeroasă a celui de al doilea război mondial, în care poporul german a fost nu numai instrument al agresiunii, dar şi victimă a ei. El ştie că reconstituirea diviziilor naziste constitue şi pentru pacea lumii şi pentru existenţa paş­nică la care el însuşi aspiră o­ extrem de gravă primejdie. Repetatele iniţiative ale Guvernului şi Ca­­merei Populare a R. D. Germane în vederea unificării Germaniei şi a grăbirii încheierii tratatului de pace s’au bucurat de adeziunea deplină a întregului popor german, con­ştient că astfel s’ar face un pas de istorică însemnătate pentru făurirea unei Germanii unite, independente, democratice şi paşnice. In Germania Occidentală, împotrivirea po­porului german faţă de planurile războinice ale clicii Adenauer creşte necontenit. Muncitorii din Germania Occidentală nu se lasă intimidaţi de nenumăratele provocări poliţieneşti puse la cale de „guvernul“ de la Bonn împotriva partidului lor comunist şi o luptă cu îndârjire împotriva renazificării şi a remilitarizării Germaniei Occidentale. Tineretul german îşi exprimă tot mai ho­­tărît refuzul său de a face parte din armata noilor nazişti. Tinerii muncitori din Bremen au declarat: „vom arde cu toţii ordinele de chemare“. Tinerii de la uzina Hagen Haspe, una dintre cele mai mari uzine din Ruhr, l-au avertizat în scris pe Adenauer că vor face acelaşi lucru. Uniunea tinerilor din Schleswig-Holstein ca şi cei 437 studenţi ai universităţii din Stuttgart s-au pronunţat împreună cu majoritatea tineretului german împotriva remilitarizării. împotrivirea poporului german faţă de po­litica agresivă a bandei lui Adenauer a de­venit atât de mare încât chiar şi politi­­cienii burghezi sunt nevoiţi să o recunoască. Astfel, într’o şedinţă a „parlamentului“ de la Bonn, Dr. Etzel, deputat al Partidului Ba­varez, i s-a adresat în termenii următori lui Adenauer: „între d-voastră şi opinia pu­blică, între politica d-voastră externă şi poporul german se sapă, domnule cancelar, o prăpastie adâncă“. Intr’adevăr, tot mai largi mase populare se alătură luptei împotriva criminalei poli­tici americane a lui Adenauer. „Asociaţia politică economică”, organizar­­ie a micilor producători din Germania Oc­­cidentală scria încă anul trecut, într’una din publicaţiile sale: „ceea ce va veni fără îndo­ială este o înrăutăţire a nivelului de trai al populaţiei, în legătură cu restrângerea producţiei paşnice. Pe măsură ce statul va cheltui veniturile pentru înarmare, cumpă­rare de arme, oamenii vor fi din ce în ce mai săraci şi aprovizionarea din ce în ce mai proastă“. Puternicul ecou al notei guvernului sovietic adresată guvernelor Statelor Unite, Angliei şi Franţei cu privire la încheierea tratatului de pace cu Germania, arată că poporul ger­man se pronunţă pentru unitate, împotriva remilitarizării Germaniei Occidentale. Luptând pentru o Germanie unită, inde­pendentă, democratică şi paşnică, poporul german arată că e hotărât să împiedice folo­sirea fiilor lui drept carne de tun plătită cu­ dolari americani. R. HATOS

Next