Romînia Liberă, iulie 1955 (Anul 13, nr. 3339-3365)
1955-07-03 / nr. 3341
Pag. 2-a Premiera operei „Aida“ de Verdi pe scena Teatrului de Operă şi Balet al R. P. R. înscriind „Aida“ printre marile sale spectacole care, îmbogăţind repertoriu!, aduc totodată o nouă contribuţie la propăşireavieţii artistice a ţării. Teatrul de Operă şi Balet al R.P.R. a făcut o alegere cît se poate de trebuină. In adevăr, această creaţie a marelui-^compozitor italian Verdi, întrunind cele mai de preţ însuşiri ale geniului său, îmbină caracterul de largă accesibilitate, datorită inspiraţiei melodice fermecătoare, cu mie nasul drama de şi cu veridicitatea personajelor în jurul cărora se desfăşoară acţiunea. In drumul artistic'' al lui Verdi, opera „Aida“ a însemnat un punct de răscruce. Ea reprezintă consacrarea maturităţii stilului său din ultima perioadă creatoare, pregătind în acelaşi timp cele mai desăvîrşite opere ale sale: Otello şi Falstaff. In epoca de concepere a operei „Aida“, forţei geniului muzical al lui Verdi i se adăugase şi acel simţ al discernămintului literar şi dramatic ce îi determina sa nu accepte decit cu greutate libretele care i se ofereau. Calitatea luase locul cantităţii, in timp ce chiar în perioada creatoare medie, operele apăreau cîteodată în ritmul de două sau chiar trei pe an, acum fiecare nouă lucrare era îndelung gîndită şi cizelată cu minuţiozitate. Verdi a scris „Aida“ la cererea kedivului Egiptului, Ismail Paşa, care dorea să dea o deosebită strălucire festivităţilor de inaugurare a Canalului de Suez, prin deschiderea unui nou teatru italian, de operă la Cairo. Acest fapt e foarte cunoscut, dar un altul, mai semnificativ, e trecut de obcei cu vederea. Adevărul e că Verdi, ajuns în culmea gloriei sale, nu s-a interesat de avantajele materiale ale ofertei şi a refuzat în repetate rînduri, pe emisarul regal. Imaginaţia sa creatoarea fost înflăcărată abia atunci cînd a prinţit schiţa libretului din partea vestitului arhieolog francez Auguste Edouard Mariette,adine cunoscător al istoriei şi monumentelor antice egiptene. Ceea ce l-a atras pe Verdi a fost faptul că i se deschidea posibilitatea de a crea o dramă muzicală puternică, în care personajele, evadînd din cadrul strimt al convenţionalismului multor subiecte romantice, să fie animate nu numai de pasiuni individuale ci să reprezinte în acelaşi timp forţe sociale opuse. Sentimentul dragostei, în sufletul eroilor principali, Aida, Radames, Amneris se intîlneşte ori se ciocneşte cu simţul datoriei faţă de patrie. Una din cele mai impresionante figuri ale operei, aceea a regelui etiopian Amonasro e animată exclusiv de flacăra patriotismului. Astfel se dezvăluie adevăratul miez al creaţiei lui Verdi, care leagă „Aida“ de operele eroice din tinereţea compozitorului, scrise sub inmurirea ideilor mişcării revoluţionare „Risorgimento“. Astăzi, „Aida“ ne apare ca cea mai convingătoare exprimare a dragoistei compozitorului pentru propria sa patrie, a cărei atît de îndelung aşteptată unire se desăvîrşea chiar în anul compunerii acestei opere. Exaltînd patriotismul, Verdi se ridică în acelaşi timp împotriva urei intre popoarele de naţionalităţi şi rase diferite şi a războiului nimicitor. In finalul operei, însăşi Amneris, fiica faraonului, aplecată deasupra mormîntului Aidei şi a lui Radames intonează rugăciunea pentru pace. Aceeaşi idee este puternic reliefată în tabloul „triumfului“ din actul al doilea, unde tema „iertării prizonierilor*“, evitată* mai întîi de regele captiv, Amonasro, e reluată de întreg corul ce întruchipează masa poporului egiptean. De altfel, forţele întunecate, ce se opun împăcării între popoarele aruncate fără vrerea lor unul împotriva celuilalt, sunt caracterizate cu deosebită limpezime. Preoţii egipteni sunt aceia care cer pieirea prizonierilor şi tot ei îl trimit la moarte pe Radames. Faptul că adevăratul conflict al operei este cel social e dezvăluit de compozitor însuşi, prin limbaj muzical, în preludiul operei, pagină simfonică de adincă expresivitate; aci, tema caracteristică a Aidei se înfruntă nu cu cea a rivalei sale în dragoste, Amneris, ci cu tema preoţilor egipteni, exponenţi ai fanatismului mistic, necruţător. Dînd viaţă personajelor sale, într-o acţiune dramatică ce îşi menţine, în pofida trecerii anilor, interesul, Verdi a respectat in acelaşi timp cadrul istoric real. De cea mai mare însemnătate în stilul matur al lui Verdi, astfel cum se manifestă el în cadrul ope-rei „Aida“, este tendinţa compoziorului spre adevărul dramatic, spre ocolirea efectelor exterioare ori a situaţiilor „şablon“, care întunecaseră adesea unele din creaţiile sale interioare. E nu numai instructivă, dar chiar pasionantă lectura corespondenţei lui Verdi cu Antonio Ghislanzoni, care e autorul versificării libretului operei; fiecare vers, fiecare idee erau îndelung analizate de compozitor, care a reuşit să obţină din partea colaboratorului realizarea literară exactă a concepţiei sale, cristalizată pînă în cele mai mici amănunte. Adesea Verdi preferă să se adreseze recitativului melodic, care îi permite să redea mai fidel acţiunea scenică. In scrisorile sale întîlnim pasaje ca acestea: „Iţi cer să găseşti cuvîntul scenic (parola scenica); prin aceasta înţeleg cuvîntul care defineşte situaţia şi o face cît se poate de limpede... Mă vei întreba ce părere am despre vers, rimă şi strofă. Ei bine, cînd acţiunea o cere voi abandona ritmul, rima şi strofa împreună, şi voi întrebuinţa versul alb ca să spun exact şi răspicat ceea ce exprimă acţiunea. Există momente în operă cînd poeţii şi compozitorii trebuie să aibe talentul să nu scrie nici «poezie», nici «muzic㻓. Acestei concepţii artistice evoluate şi de un accentuat realism ii corespunde complexitatea mijloacelor muzicale folosite de compozitor. Melodicitatea curgătoare a părţii vocale se îmbină de astădată cu ridicarea la nivelul corespunzător a expresivităţii orchestrei, ale cărei resurse de timbre şi culori variate sunt valorificate cu o măiestrie necunoscută în creaţiile anterioare ale lui Verdi. împletirea contrapunctică a vocilor e desăvîrşită şi respectă întotdeauna stările sufleteşti ale diferitelor personaje, iar armonia subtilă subliniază adesea cu fineţe cele mai mici fluctuaţii ale sentimentului. Sistemul leit-motivelor caracteristice (de exemplu al Aidei, al preoţilor, etc) apare în strînsă legătură cu desfăşurarea scenică, pe care adesea o comentează, ori o completează în orchestră. Această determinare a concepţiei lui Verdi, precum şi a trăsăturilor noi şi superioare care apar în „Aida“, ne dă posibilitatea să apreciem cum se cuvine realizarea colectivului Teatrului de Operă şi Balet al R.P.R., care ne prezintă un spectacol într-adevăr impunător, obţinut la capătul unor eforturi îndelungate şi rodnice. Prin unele laturi ale sale, spectacolul reprezintă chiar punctul cel mai înaintat atins în munca artistică de pînă acum. In primul rînd, montarea ! Nu există spectator care, după ce s-a lăsat cortina asupra ultimului tablou al operei, să nu fi rămas cu impresia puternică a măreţiei realizării scenice. Se cuvine însă analizată această impresie, deoarece ea nu rezultă nici din dimensiunile, decorurilor, nici din a-------glomerarea figuranţi-A. Hoffman lol‘ pri din folosirea s „mucurilor regizorale cu care nu arareori publicul e intimidat în mod nu tocmai artistic.’ Valoarea montării „Aidei“ constă în faptul că îţi dă intr-adevăr impresia realităţii şi te transportă în epoca istorică, în lumea în care se petrece acţiunea, în care iubesc, suferă şi se jertfesc eroii operei. In ce priveşte, desfăşurarea scenică, amploarea ei, ca şi în concepţia lui Verdi, corespunde necesităţii de a înfăţişa în întreaga lor însemnătate şi semnificaţie forţele care acţionează asupra eroilor, care le determină acţiunile. Astfel, decorul din Templul lui Fra (tabloul III actul I) sau din subterana acestuia (tabloul I actul IV), arată spectatorului caracterul monumental şi înfricoşător al edificiilor religioase egiptene, dominate de statuile zeităţilor şi deci şi înmurirea pe care o aveau asupra conştiinţei credincioşilor. Fermecătorul decor nocturn al „tabloului Nilului“, creînd cadrul de mister ce învăluie intilnirea secretă a Aidei cu tatăl ei, dezvăluie în acelaşi timp frumuseţile acelui „fluviu sfint“ care a avut o atît de mare însemnătate în viaţa şi civilizaţia Egiptului antic. Minunat realizat este de asemenea tabloul „triumfului lui Radames“ din actul al doilea. Strălucirea decorului, proiectat pe fondul vast de culoarea nisipului deşertului, îmbinată cu mişcarea scenică bine condusă, creează imaginea aceior serbări ale victoriei pe cît de fastuoase pe atît de crude, care ir antichitate constituiau visul mult dorit al căpeteniilor de oşti (ca Radames) şi ie dezvoltau înclinaţia către faptelerăzboinice răsunătoare. Luxul rafinat din palatele faraonilor ne este înfăţişat de asemenea cu o mare artă in decorul apartamentului lui Amneris In genere, ceea ce caracterizează decorurile şi costumele piciorului decorator ■ sovietic E. Cemodurov, căruia îi revine locul de frunte în reuşita spectacolului, este respectarea fidelă a stilului arhitectonic şi grafic egiptean, perfectul gust artistic şi o rară ştiinţă a combinaţiilor de culori. Şi de astădată, ajutorul pe care Teatrul nostru de Opera îl primeşte din partea oamenilor de artă sovietici, a fost hotărîtor. Regizorul Jean Rinzescu, asistat de tinere elemente talentate ca Dumitru Tăbăcaru, Anghel Ionescu-Arbore şi Lidia Mihail a reuşit să dea o linie ascendentă tensiunii dramatice a spectacolului şi să asigure, chiar de la premieră, o continuitate şi o claritate în mişcare anevoie de realizat, dată fiind complexitatea neobişnuită a decorului. In tablourile de masă, regia a minuit cu abilitate grupurile, în strînsă legătură cu relaţiile lor dramatice. Perfecţionările, pe măsura cîştigării unei experienţe sporite în spectacolele viitoare, vor trebui să meargă îndeosebi spre dezvăluirea mai completă şi mai sinceră a sentimentelor principalilor protagonişti. In ce priveşte realizarea muzicală, trebuie spus că, în pofida meritelor ei, nu s-a putut încă ridica la valoarea celei scenice. Aducerea celor două laturi ale spectacolului la acelaşi nivel trebuie să constituie preocuparea permanentă a colectivului Teatrului de Operă şi Balet şi a conducerii sale. . De altfel, pericolul acestei disproporţii a fost sezisat de Verdi însuşi, chiar în procesul de creaţie. Iată, de pildă, ce scria compozitorul libretistului Ghislanzoni, în legătură cu partea muzicală a scenei finale : „în mîini neexperimentate, ea ar putea să fie gîtuită sau să devină monotona. Trebuie să nu se întimple astfel, pentru că, daca nu e bine dezvoltată, faţă cu un aparat scenic atît de amplu, ea ar putea face efectul, unui şoarece lîngă un munte“. Comparaţia ar apărea desigur mult exagerată referitor la spectacolul „Aida“, dar ea poate da în orice caz de gîndit. Dirijorul Jean Bobescu, muzician de mare talent şi cu o îndelungată experienţă, imprimă interpretării un ritm viu şi mult elan. Poate însă că o grijă mai mare acordată detaliilor ar îmbunătăţi calitatea execuţiei. Intre ansamblul vocal şi orchestră au fost adesea decalaje supărătoare, iar citeodată expunerea instrumentală a diferitelor teme nu a fost reliefată îndeajuns de expresiv. Dintre interpreţii rolurilor principale s-au evidenţiat în primul rind Zenaida Pali şi Şerban Tassian. Personajul Amneris a fost redat de Zenaida Pali cu o puternică forţă de convingere, mîndria şi orgoliul fiicei faraonului imbinîndu-se cu pasiunea dragostei mistuitoare. Vocea cintăreţei a sunat amplu şi profund, accentele nedepăşind însă niciodată limitele stilului autentic. Fără să obosească de-a lungul spectacolului, ea a reuşit să creeze în primul tablou al artului al patrulea momente de un zguduitor tragism, exprimînd tot zbuciumul sufletesc al eroinei. Această creaţie marchează drumul artistic ascendent al valoroasei noastre cîntăreţe, ce munceşte fără preget pentru desăvârşirea măiestriei ei scenice şi muzicale. Şerban Tassian, integrîndu-se nu poate cel mai frumos rol de bariton creat de Verdi, a dat viaţă unui Amonasto plin de demnitate şi bărbăţie, dominind ansamblul prin măreţia şi nobleţea sentimentului ce îl animă. Apariţia sa, ca prizonier, in scena „triumfului“ are un puternic efect dramatic care nu face decit să crească prin participarea la următorul tablou, de pe malul Nilului. Gestul concordă totdeauna cu frazarea muzicală, ceea ce dă interpretării artistului o organicitate demnă de relevat. Ana Tălmăceanu-Dinescu a interpretat complexul şi dificilul rol al Aidei, dind dovadă de simţ dramatic. Credem că o mai chibzuită dozare a mijloacelor teatrale şi vocale ar avea pe viitor o bună înrîurire asupra redării adecvate a acestui personaj. Vocea lui Dinu Bădescu a avut strălucirea şi căldura caracteristică, in interpretarea rolului Radames. Popularul nostru tenor s-a bucurat de mult succes din partea unuipublic ce îi urmăreşte întotdeauna cu dragoste apariţia pe scenă operei. Dinu Bădescu e un cîntăreţ ce gîndeşte asupra artei sale, cît de mult ar sălta ei în ochii celor care îl preţuiesc, dacă ar înlătura unele manierisme in centat ori unele gesturi încă necontrolate în atitudinea scenică, care îi mai umbresc încă realizările! Viorel Ban în rolul regelui, vădind cunoscuta sa muzicalitate şi dicţiunea de o mare claritate, precum şi Mircea Buciu în rolul marelui preot Ramfis au adus o contribuţie pozitivă la reuşită spectacolului. O menţiune specială se cuvine corului, pregătit de Gheorghe Kulibin, care s-a integrat în desfăşurarea muzicală cu o participare artistică îmbucurătoare. Episoadele de balet, studiate sub îndrumarea lui Oleg Danovski au creat atmosfera necesară şi ne-au amintit adesea, prin mişcările reţinute, pline de graţie, desenele de pe vestitele vase egiptene. Dintre soliştii baletului îndeosebi Valentina Massini a dovedit mult temperament şi siguranţă tehnică. Nu putem încheia fără a sublinia munca devotată a realizatorilor tehnici ai spectacolului, în frunte cu Gheorghe Moroianu, care au făcut faţă unor sarcini neobişnuit de grele şi de multiple. Lichidînd treptat unele lipsuri, după această premieră atît de călduros primită de public, spectacolul „Aida“ se va înscrie printre realizările de seamă ale artei noastre interpretative. Scena triumfului din actul ii % f ! O literatură mare pentru cei mici! Făurari de frumuseţe, De imagini şi minuni! Lumea are atitea feţe La cinci ani şi două luni. Păsări, pajişti, bob de rouă, Intre flori un mic popas, Orice pas e-o vrajă nouă, E-o uimire, orice pas. Aceste versuri ale lui Cicerone Theodorescu puse in fruntea culegerii sale de poezii „Faurari de frumuseţe“ dezvăluie adinca însemnătate a literaturii pentru copii. Primii paşi făcuţi în viaţă înseamnă pentru cei mici descoperirea a tot mai multe minunăţii care le incintă ochiul, le bucură inima şi le luminează mintea. Sunt povestiri pe care copiii ie ascultă pe cind nici nu cunosc buchile, sau cărţi pe care le citesc în primii ani ai şcolii şi pe care nu le mai uită toată viaţa. Mulţi dintre micii cititori lucesc cărţile cu pasiune, stau serile tîrziu, înghiţind filă după filă şi nu se îndură să, se culce pînă nu află ce s-a întîmplat cu eroii din poveste. Cîţi copii nu au prins curaj şi îndemn pentru lupta neistovită împotriva nedreptelor orînduiri din trecut, citind despre faptele vitejeşti ale unor luptători ca Robin Hood, Stenka Razin, Tudor Vladimirescu" Multor copii cartea le-a întărit dragostea de viaţă şi încrederea în oameni. — „Ehei, cît de timpuriu aş fi pierdut încrederea în tot ce are omul mai bun şi curat, să nu fi nădăjduit că pe lumea asta mai sunt încă eroi de măsura lui Athos, Portos, D'Artagnan şi alţii asemenea lor“ — mărturiseşte Maxim Gorki în paginile sale autobiografice. Lacrimile a zeci de generaţii de copii şi tineri au scăldat paginile cărţii „Coliba lui Moş Toma“ atunci cînd eroul principal era ucis de neguţătorii de sclavi; rîsul lor sănătos a însoţit fiecare peripeţie a lui Tom şi Huck, minunaţii copii din povestirile lui Mark Twain, o întristare apăsătoare îi cuprindea moartea lui Moş Arhip şi a nepotului său Leonka, atît de viu prezentaţi de Maxim Gorki; simţeau o caldă prietenie pentru Nică al lui Ştefan al Petrei Ciubotarul, eroul „Amintirilor“ lui Creangă, sau pentru Lizuca din „Dumbrava minunată“ a lui Mihail Sadoveanu. Conf. univ. Iîie Stanciu Cheltuirea generoasă a acestei pasiuni, sentimentele înălţătoare care stăpînesc pe micul cititor, dorinţa lui fierbinte de a fi asemenea cu eroii iubiţi sunt stropi de ploaie binefăcătoare care fac să rodească ogorul încă nelucrat al viitorului caracter. Cartea este unul dintre mijloacele cele mai însemnate ale educaţiei, căci ea deschide calea către sufletul omului. In ţara noastră, grija pentru copii este una dintre condiţiile de baza ale politicii de stat. Dacă socialismul înseamnă primăvara omenirii, copiii sînt viitorii ei făurari. Nicicînd omenirea, în cele mai îndrăznețe visuri, n-a putut întrevedea o copilărie mai fericită decit aceea pe care o creează socialismul. Fiecare copil al nostru este o părticică din fondul de aur al socialismului, fiecare copil este un viitor creator, un viitor constructor. Dacă înainte vreme visurile generoase ale copiilor şi tineretului se loveau de împotrivirea orinduirilor nedrepte, astăzi visul copiilor se împleteşte cu visul întregului nostru popor muncitor. In aceste condiţii s-a născut şi s-a dezvoltat noua noastră literatură pentru copii. La fundamentul ei găsim piatra preţioasă a operelor clasicilor literaturii noastre: Anton Pann, Alecsandri, Creangă, Eminescu, Caragiale, Slavici, Vlahuţa, Delavrancea, Sadoveanu şi ale altor scriitori valoroşi, precum şi exemplul strălucit al literaturii sovietice pentru copii şi al literaturii universale. In cei şase ani de la înfiinţarea Editurii Tineretului au apărut 1.165 de cărţi diferite cu un tiraj total de 22.211.615 volume, dintre care 9.OOO.OOO se adresează preşcolarilor, şcolarilor mici şi pionierilor. Aceste cifre nu mai au nevoie de nici un comentariu. începuturi promiţătoare au fost înregistrate in domeniul literaturii scrise pentru preşcolari. Poetul Tudor Arghezi le-a povestit acestor copii despre munca laolaltă a harnicelor albine din „Prisaca“, Otilia Cazimir, A. Toma, Barbu Lăzăreanu au scris pentru copii versuri minunate şi pline de tilc. Copiii îl cunosc pe Sfredeluş cel îndrăzneţ din poeziile lui Demostene Botez; au urmărit plini de emoţie lupta poporului de gîngănii împotriva cotropitorilor în „intîmplarea din grădină“ a lui Cicerone Theodorescu, au aflat despre aventurile lui „Moţ gălbui“, marinarul trufaş din povestirea în versuri a lui Ana Tudoraş, au facut cunoştinţa cu viaţa dintr-o colectivă din culegerea de poezii „La noi în gospodărie“ de Mioara Cremene. Basmul şi-a recîştigat locul pe care o scurtă vreme i-l contestau unii nepricepuţi. Odată cu retipărirea basmelor vechi şi valoroase, au apărut noi povestiri în care începem să recunoaştem basmul epocii noastre. Înaltul conţinut de idei, îmbinat cu o măiestrie artistică deosebită din basmul „Nică fără frică“ al Ninei Cassian, sau din culegerea de basme a lui Vladimir Colin a fost răsplătit prin acordarea Premiului de Stat. Copiii mai mari, şcolarii şi pionierii îl cunosc şi-l iubesc pe curajosul Ciortan, eroul povestirii lui Petre Luscaiov, „Nufărul roşu“ sau pe Ştefanel Vertea şi pe Iorgu Hurduc „inimoşii“ eroi ai povestirii Gicăi Iureş, pe „amiralul“ Sandu Danu şi pe toţi copiii vioi şi întreprinzători din romanul „Marea bătălie de la Iazul Mic“ al lui Octav Panculaşi. începuturile povestirii de aventuri au fost făcute de Radu Tudoran în pasionanta descriere a peripeţiilor goeletei romîneşti „Speranţa“ şi a echipajului ei care cu „Toate pînzele sus“ au plecat cutezători din portul Galaţilor şi au cutreierat mările şi oceanele pînă au ajuns în Ţara de Foc. Am amintit doar numai cîteva din lucrările care au fost primite cu bucurie de micii cititori. Cărţile pentru copii, deşi sînt tipărite în tiraje de zeci de mii de exemplare, se epuizează în cîteva zile de la apariţie. Aceasta este o dovadă a setei nepotolite a micilor cititori pentru operele literare. Copiii formează masa cea mai largă de cititori din ţara noastră, asupra lor cartea are o influenţă uriaşă, cu mult mai mare decit asupra omului adult. Din aceste milioane de copii vrem să creăm oameni întregi şi sănătoşi, atenţi pentru muncă şi luptă. Iată cîte argumente serioase pledează pentru atenţia deosebită care trebuie acordată problemelor legate de literatura pentru copii, iată de ce avem nevoie de cît mai multe cărţi valoroase pentru cei mici. Critica noastră literară nu a înţeles multă vreme marea importanţă a acestei ramuri de creaţie. De abia în ultimul timp s-a început să se analizeze mai adine şi mai sistematic cărţile scrise pentru copii. Din discuţiile apărute în presă şi din dezbaterile care au avut loc recent la Uniunea Scriitorilor s-a putut constata că deşi s-au făcut paşi însemnaţi în acest domeniu, în faţa scriitorilor şi criticilor literari se ridică mereu noi probleme de creaţie. Una dintre problemele care a stîrnit cele mai multe discuţii este aceasta: cum trebuie să fie copilul, eroul povestirilor noastre? Ideal, fără pete, fară umbre, pentru a putea servi de exemplu celorlalţi copii, spun unii. Astfel de copii nu există, răspund pe bună dreptate alţii; dacă ne-am lua după această teorie am crea în locul unor copii adevăraţi nişte păpuşi, nişte fantoşe pe care cititorii le-ar respinge cu dezgust. Copilul trebuie să fie viu, liber în mişcări, să acţioneze în mod natural. Dar din dorinţa de a-l prezenta pe copil cît mai viu, unii scriitori alunecă spre un exces de „şmecherie“ şi „zburdălnicie“. Copiii din unele povestiri sunt obligaţi să spargă geamurile, să-şi rupă în fiecare zi o pereche de pantaloni, să fugă de spălatul pe dinţi şi să răspundă obraznic bunicii. Problema, după cum se vede este interesantă, dar rezolvarea ei va veni numai printr-o observare atentă şi îndelungată a copilului în viaţa lui de toate zilele, prin sezisarea elementelor specifice care-i deosebesc pe copii de adulţi şi care-i diferenţiază între ei. Nu credem că Dickens şi-a pus o problemă asemănătoare cînd a început să scrie viaţa lui David Copperfield. El nu s-a întrebat ce are şi ce n-are dreptul să facă eroul său, ci l-a lăsat să acţioneze liber, să trăiască în voie, prezentîndu-l astfel în opera sa, fără a-l turna în nici o schemă dinainte pregătită. La fel credem că au procedat toţi marii scriitori cînd au creat figurile de neuitat ale atîtor copii, eroi ai povestirilor lor. Un alt aspect al discuţiei pune problema existenţei copilului ca personaj negativ în literatură. Mulţi înclină să creadă că un astfel de personaj nu poate exista, deoarece copilul este un produs al educaţiei, că iniţial fondul lui este bun şi, prin urmare, nu copilul poate fi făcut vinovat de acţiunile sale, ci cei care îl educă. Se poate însă ca întreaga discuţie să pornească de la înţelegerea diferită a noţiunii de personaj negativ în literatura pentru copii. Cu toţii suntem de acord că un copil încă neformat, fără o concepţie proprie asupra vieţii nu poate fi considerat drept un element negativ, categoric recalcitrant oricărei influenţe educative. Ar fi greşit şi chiar caraghios ca un copil să fie înfăţişat ca un înrăit duşman de clasă, ca un criminal care acţionează in mod conştient împotriva oamenilor cinstiţi. Dar personajul negativ în opera literară apare în lumina în care este prezentat de scriitor şi identificarea lui ca atare se face de către cititor pe cale afectivă. Personajul negativ este creat de scriitor din adînca şi veridica reflectare a realităţii. Scriitorul ia atitudine faţă de personajele sale. Pe unele se iubeşte şi le încălzeşte cu toată căldura sufletului său de artist; aceste personaje devin dragi şi cititorului care recunoaşte în ele propriile sale pasiuni, trăieşte cu ele aceleaşi emoţii şi visează să ajungă cîndva ca aceşti eroi de la care învaţă şi cu ajutorul cărora iese întărit. Alte personaje, antipatice scriitorului, apar ca atare şi cititorului, pe acestea el le dispreţuieşte, le urăşte uneori, se bucură cînd sînt înfrînte şi se întristează cînd ele reuşesc. Acestea sînt personajele negative care există în realitate şi pe care nu le putem desfiinţa printr-o „hotărîre“. Astfel de personaje se găsesc şi printre copii. Sid, fratele lui Tom Sawyer este profund antipatic cititorului, datorită caracterului lui perfid, la fel ca şi Nicu Oşlobanu din „Amintirile“ lui Creangă, sau ca intrigantul Chivu din povestirea „Nufărul roşu“. Astfel de copii reprezintă personaje negative, şi tocmai prin confruntarea lor cu figurile luminoase ale lui Tom, Huck, Nică al lui Ştefan al Petrei, Ciprian şi Sanda, cititorul ia atitudine şi începe să iubească pe unii şi să-i dispreţuiască pe ceilalţi. In orice caz, discuţiile care se vor mai purta vor duce la lămurirea acestei probleme, ca şi a altora de care nu ne-am ocupat aci. Dar indiferent de poziţia pe care se situează participanţii la discuţii, s-a ajuns la o concluzie care a fost acceptată fără rezerve de către cei care se ocupă de problemele literaturii pentru copii : necesitatea ca şi literatura pentru copii să reflecte veridic realitatea. Cum trebuie să fie personajul-copil în literatură ? Aşa cum este în viaţa de toate zilele, cu bucuriile şi amărăciunile sale, cu micile sale izbînzi şi eşecuri, cu vioiciunea, hazul, căldura şi optimismul care sînt proprii copilăriei, cu visele lui îndrăzneţe care-1 poartă spre depărtările viitorului. In măsura în care o carte reflectă artistic imaginea unor astfel de copii, ea devine o operă de valoare. Discuţiile sînt rodnice, lupta de opinii trebuie stimulată, critica trebuie să acţioneze din plin, dar în toate trebuie să se reflecte dragostea şi atenţia deosebită pentru această ramură a literaturii noastre. Discuţiile şi dezbaterile purtate recent au adus în atenţia tuturor problemele literaturii pentru copii, ceea ce este foarte bine. Ar fi păcat însă ca odată cu încheierea dezbaterilor de la Uniunea Scriitorilor să se aştearnă din nou tăcerea peste munca harnică şi creatoare a scriitorilor ,pentru copii. Uniunea Scriitorilor şi Editura Tineretului vor trebui să răspundă apelului lansat de scriitori şi să înfiinţeze „Casa de creaţie a literaturii pentru copii“ unde să se dezbată mereu şi pe larg aceste probleme şi unde scriitorii vechi şi noi să poată primi îndrumarea şi încurajarea atît de preţioasă în munca de creaţie artistică. Discutarea acestor probleme, popularizarea cărţilor şi scriitorilor vor ajuta la cunoaşterea literaturii pentru copii de către aceia care se ocupă nemijlocit cu munca educativă. Din statistica întocmită de către Ministerul Culturii constatăm cu surprindere că numai un număr foarte mic de învăţători şi profesori citesc cărţile scrise pentru copii. In acest caz este greu de înţeles cum pot ei să îndrume lectura elevilor de pregătirea cărora răspund. Deşi librăriile sînt pline cu cărţi pentru copii, deşi acestea se pot găsi în bibliotecile şcolare şi în cele publice, totuşi se mai găsesc învăţători ca cei de la o şcoală elementară din Bucureşti care au dat elevelor din clasa I elementară drept premiu cărţi valoroase ca „Lumina de la ulmi“ de Horia Lovinescu şi „Cetatea de foc“ a lui Mihail Davidoglu, dar care nu sînt potrivite pentru copii. De aceea nu este de mirare că chiar unii lucrători din învăţămînt mai declară şi astăzi cu amărăciune : „Păcat că nu avem şi noi cărţi bune pentru copii !“ Aceasta ne aduce aminte de păţania aceluia care îşi căuta ochelarii şi nu ştia că-i poartă pe nas. Pentru cunoaşterea şi valorificarea literaturii noastre pentru copii, Ministerul Invăţămîntului ar trebui sa elaboreze cataloage de recomandare care să facă cunoscute învăţătorilor şi profesorilor cele mai bune opere din acest domeniu. Priviţi la copiii noştri de azi şi încercaţi să vi-i închipuiţi aşa cum vor arăta peste zece, cincisprezece ani. Vulturi îndrăzneţi, dîr şi curajoşi, generoşi şi îndrăgostiţi de viaţă, înarmaţi cu cunoştinţe înalte şi capabili să supună natura şi să transforme pămîntul într-un rai al omenirii întregi. Viitorii savanţi şi strungari, poeţi şi mineri, marinari şi tractorişti, bărbaţii şi femeile care vor cunoaşte comunismul sînt astăzi copii şi noi sîntem chemaţi să-i creştem, să-i pregătim. O cinste mai mare nu poate exista. De aceea trebuie unite toate forţele pentru a crea o literatură mare pentru cei mici. facminia Vihara „Eminescu între S-au împlinit 66 de ani de când s-a stins din viaţă autorul „Luceafărului" şi „Scrisorilor“. Cu acest prilej s-a deschis la Casa Scriitorilor o expoziţie comemorativă : „Eiminescu între contemporani". E o expoziţie modestă ca aspect, dar valoroasă ca un tezaur. Manuscrisele, cărţile, scrisorile, facsimilele şi fotografiile nii-a numai o ilustrare a vieţii şi operei poetului; ele sînt în acelaşi timp documente despre lumea contemporană lui. Epoca atît de fecundă in oameni luminaţi, cu rol uriaş în progresul culturii patriei noastre, dar şi în reformatori de cafenele, pseudoliteraţi, compilatori şi misiţi de idei şi idealuri, e reprezentată, prin ceea ce am avut intr-adevăr mare. Aci găseşti figurile oamenilor ale căror opere au zugrăvit racilele acelei epoci, stigmatizînd pe farsori, şi înconjurînd cu dragoste ceea ce era futuos şi nobil: Creangă, Caragiale, Slavici, Vlahuţă.Aceştia au fost contemporanii marelui Eminescu. Contemporani care i-au fost totodată tovarăşi de idealuri şi nu arareori, de suferinţa. Expoziţia începe cu o colecţie de fotografii: părinţii, fraţii, surorile şi casa de la Ipoteşti, dărîmată în 1929 din ordinul vreunui „slujitor“ al culturii româneşti. Eminescu personal apare rar în fotografii. Rătăcitorul veşnic flămînd, al cărui singur bagaj erau manuscrisele, n-avea nici cu ce, nici pentru ce să-şi eternizeze mizeria. Alături de rarele lui portrete, găseşti pe-ale prietenilor săi, cu care a împărţit pâinea amară a sărăciei, durerile, nepăsarea potentaţilor dar şi dragostea poporului. Printre aceste portrete se află, înrămate, fragmente de manuscrise, facsimile, mărturii de-ale postului şi de-ale contemporanilor săi. In vitrine sunt aşezate exemplare din puţinele ediţii apărute în timpul vieţii autorului. Numeroase sunt însă ediţiile tipărite azi, în vremea de preţuire deosebită a operei lui ce n-a putut oferi la vreme creatorului ei nici linişte nici bucurii, nici măcar plinea de toate zilele. Adevărul care răzbate din mijlocul atîtor mărturii este prietenia care a unit pe Eminescu cu Creangă, Caragiale, Slavici, Vlahuţă şi alţi oameni ce l-au înţeles, i-au apreciat şi, l-au apărat. Emoţionantă e prietenia dintre meşterul rimelor şi cîntăreţul înţelepciunii poporului, Creangă ţăranul. Cel pe care junimiştii l-au numit astfel cu oarecare îngăduinţă boierească, garnisită cu destul dispreţ, a fost pentru Eminescu nu numai dovada talentului şi nobleţii omului din popor, dar şi un sprijin moral. Aci, în vitrine,sînt operele humuleşteanului : „Harap-Alb“, „Soacra cu trei nurori“ şi ves contemporani“ titele lui „Amintiri din copilărie". In bojdeuca de pe coasta Ţîcăului, marele Eminescu nu găsea numai un loc larimăsuţa scundă cu trei picioare, dar şi fărîma de bucurie — singura de altel — ce i-o prilejuia optimistul lui prieten, c-o snoavă, basm. Caragiale, Slavici, tovărăşii de redacţie, de nopţi nedormite, staul alături de el. Ceea ce fusese pentru Eminescu, Creangă la Iaşi, a fost Caragiale la Bucureşti. Caragiale cu marfurizii, caţavejicii şi venturianii lui, mai uşura năduful şi amarul marelui poet. Căci pe toate aceste personaje Eminescu le cunoştea şi le înfiera cu versul şi uneori cu proza. .Găseşti înexpoziţie unpasaj, dintr-un articol publicat în „Timpul", unde îşî precizează atitudinea : „Nu sîntem continuatorii boierilor (asta intr-un ziar conservator*- n.n.) şi chiarde-aia voi, n am putea să fim, cari? de-am putea n-ara voi“. Doar aceştia i-au amurit chiar şi ultimele zile. Sărac, bolnav, scria lui Vlahuţă: ....nu te pot încredinţa cît de osoasă e pentru mine această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de subscripţie publică, recompensă naţională, etc“. Creangă, Caragiale, Slavici, Vlahuţă, au fost printre cei puţini care i-au iubit şi ajutat în viaţă. Şi după moarte tot ei au fost cei ce i-au apărat. Ei au spus contemporaneităţii şi posterităţii adevărul despre „nenorocitul şi marele poet“, acum l-a numit în anunţul mortuar ziarul „Lupta“. Iată ce spune Vlahuţă: „A adormit în sfîrşit, această jertfă glorioasă a unei societăţi frivole şi nepăsătoare. Intr-o ţară cu atîtea nulităţi triumfătoare, un poet atît de mare şi de cinstit nu putea să moară decît într-un spital de nebuni...“ Iar Slavici striga cu indignare în ţaţa acelor nulităţi care sugrumau totul în ţara noastră: „Eminescu? Noi, care am trăit cu dînsul, nu putem să ni-i aducem aminte fără să-l vedem stînd de azi pînă poimiine, nemîncat şi nedormit“. Şi ca desăvîrşire a operei ei, burtă-verzimea cocoţată în capul tuturor dregătoriilor, i-a nesocotit pînă şi memoria. * Expoziţia „Eminescu între contemporani“ înfăţişează înalta preţuire de care se bucură azi Eminescu şi opera lui. A fost redat poporului prin nenumărate ediţii ale operelor, studii, colecţii. Nu numai el, ci şi toţi acei ce au luptat şi creat valori pentru popor, însăşi această expoziţie exemplifică preţuirea şi dragostea poporului faţă de marele nostru poet. OLGA ILIEŞ Duminică 3 iulie 1955 — Kr. 3341 Expoziţi de artă populară a cadrelor didactice şi a elevilor In cinstea celui de-al IV-lea Congres al Sindicatului muncitorilor din invăţămlnt, s-a luat iniţiativa de a se organiza la clubul Sindicatului muncitorilor din îrvăţămînt din Capitală o expoziţie cu obiecte de artă populară confecţionate de cadrele didactice, şi de elevii şcolilor elementare şi medii din ţară. Expoziţia are ca scop dezvoltarea dragostei faţă de cele mai bune tradiţii ale poporului nostru în domeniul artei populare. Ea va ilustra rolul pe care-l au cadrele didactice în păstrarea tradiţiilor artistice ale poporului nostru, în dezvoltarea gustului pentru frumos al tineretului. In cadrul expoziţiei vor fi expuse ţesături şi cusături, sculpturi în lemn şi in os, împletituri din rafie, răchită, piele, papură, pipirig şi paie, obiecte de ceramică şi picturi. In cadrul acestei prime expoziţii, se vor mai prezenta diferite fotografii cu aspecte din activitatea învăţătorilor şi profesorilor fruntaşi în ceea ce priveşte munca de sprijinire a dezvoltării artei populare. Comisiile care au luat fiinţă în vederea organizării expoziţiei vor culege şi selecţiona, din diferite, raioane şi regiuni," pină la 20 iulie a.c., cele mai reprezentative obiecte. Comitetele sindicale regionale care vor prezenta la expoziţie cele mai valoroase , obiecte vor fi premiate cu aparate de radio, aparate de fotografiat, biciclete.. Pentru membrii de sindicat care vor prezenta cele mai reprezentative obiectese vor acorda cîte trei premii pentru fiecare gen de artă. Expoziţia de artă populară se va deschide la 1 septembrie a.c. care vor apare IN EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ POLITICA K. MARX — Capitalul, Voi. III partea a II-a V. I. LENIN — Opere, Voi. 28 MAO TZE-DIN — Opere alese, Voi. 3 GH. GHEORGHIU-DEJ — Pentru întărirea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţ& răni mea muncitoare ' A. GRAMSCI — Scrisori din închisoare ---------------------- CĂRȚI NOI -______________