Romînia Liberă, decembrie 1964 (Anul 22, nr. 6260-6286)

1964-12-12 / nr. 6270

MRomânia liber­â“ nr. 6270 — 12 xu — im — pag. a 2-a OMAGIU MARELUI SCRIITOR O OPERĂ TRADUSĂ IN PESTE 30 DE LIMBI La 75 de ani de la moartea sa, opera lui Ion Creangă şi-a făcut drum larg în lume, împlinind dimensiunile editoriale cu numeroase traduceri în limbi străine. Deşi s-a spus că scrisul său într-o limbă limpede şi frumoasă, cu expresii intraductibile, este greu de înfăţişat în alt grai, amintirile din copilărie şi po­vestirile lui au început să fie traduse încă de mult. Prima traducere a apărut în 1882 la Leipzig şi este efectuată de Mite Krem­­nitz — deci via Maiorescu — Convor­­biri literare. In 1910 apare în editura Johan Am­brosius Barth în traducerea lui Gustav Weigaud „Harap Alb“, într-o ediţie bi­lingvă destinată studenţilor care vroiau să studieze limba romînă. Intre cele două războaie mondiale, pînă în 1944, traducerile din Creangă sporesc, ajungînd a fi tipărite în zece limbi: germană, franceză, bulgară, en­gleză, italiană, polonă, ucraineană, idiş, albaneză, cehă. Dintre ele merită a fi a­­mintite cîteva. In 1921 editura London and New York (editură londoneză cu sucursală la New York şi cu circulaţie a publica­ţiilor ei pe ambele continente) scoate cartea „Moş Nichifor Coţcanul“ cuprin­­zînd cîteva povestiri şi poveşti. „Amin­tiri din copilărie“ apar traduse integral în 1930 în limba engleză de către Lucy Byng în editura London and Toronto, cu sucursală la New York şi tot cu cir­culaţie bicontinentală. In 1931 apare prima traducere integrală a Amintirilor, în limba italiană şi ea se datoreşte lui A. Silvestri-Giorgi, fiind prefaţată de R. Corso. Traducerile continuă. Intr-un vo­lum intitulat „Contes populaires de Roum­anie“ apar în limba franceză nu­meroase din povestirile lui Creangă ca Harap Alb, Povestea porcului, Soacra cu trei n­on­ şi altele, în anul 1933. Traducerea şi notele aparţin lui Ode de Chateauvieux Lehel şi prof. Stanciu Stoian, fiind prefaţată de N. Iorga. A­­cesta îl compară pe Creangă cu Rabe- Octav Livezeanu lais arătînd că „duce anecdota pînă la epopeea rurală“. Tot în 1933 apare in limba polonă volumul „Povestiri“ tradus de Konstanc­­ja Mayzlówna în editura „Nakladin Ksegani Hoeshcka" din Varşovia. In sfîrșit ultima traducere din peri­oada dinaintea eliberării, este aceea în limba albaneză, care cuprinde un volum de poveşti şi povestiri traduse de Mi­­trush Kuteli în editura „Luarsi" d­in 1944. Revoluţia culturală din ţara noastră a redat şi operei lui Ion Creangă în­treaga valoare de circulaţie, în ţară şi peste hotare. Astăzi opera marelui scriitor clasic român este tradusă în peste 30 de limbi ale globului. In 1947, apare la Paris, în editura Didier, volumul de Amintiri din copi­lărie, traduse şi prefaţate de Yves Au­ger iar în portugheză, acelaşi volum în traducerea lui A. R. Mousinho cu o pre­faţă de Jean Boutiére. Apar apoi succesiv, intr-un ritm care se accelerează treptat, mai multe ediţii în limba maghiară în editurile Athenen şi Europa, altele — foarte numeroase — în limbile rusă, sîrbă, cehă, slovacă, bulgară. In 1955, apare în limba italiană, la Torino, volumul „Novelle“, tradus şi prefaţat de Anna Colombo. Anul 1956 cunoaşte, de asemenea, o masivă traducere din Creangă, în spe­cial, pentru prima oară în unele limbi şi pe un teren cu totul nou. „Capra cu trei iezi" se tipăreşte în India în opt limbi locale, printre care hindi, telugu, bengali, gujarati, tamil, marathi şi al­tele, în tiraje care depăşesc cifra de 600 000 exemplare. „Amintiri din copilărie“, „Moş Ion Roată şi Unirea„Capra cu trei iezi“ “ se tipăresc în limba vietnameză, iar A­­­­mintirile, traduse şi prefaţate de A. L. Lloyd apar încă o dată în limba en­gleză la Londra. Lloyd îl compară pe Creangă cu Mark Twain. Tot în tiraje masive apare, în 1958, volumul „Poveşti“, cuprinzînd un nu­măr de şase poveşti şi povestiri în edi­tura populară din Pekin. Fără a enumera cronologic toate tra­ducerile efectuate în cele peste 30 de limbi în care este tălmăcit astăzi Crean­gă, vom mai aminti volumul „Cuentos y relatos escogidos", apărut în Argenti­na în 1961 in traducerea lui Federico Fiel şi publicat în editura Losada şi cele cîteva povestiri apărute în vo­lumul tipărit în 1962 sub auspiciile U.N.E.S.C.O. „Nouvelles roumaines — Anthologie des prosateurs roumains“, la editura Seghers, cu un cuvînt înainte de Jean Boutiére şi o prefaţă de Tudor Vianu iată-l pe marele nostru povestitor, cu­noscut — cu excepţia continentului a­­frican — în toată lumea. Valorile culturale naţionale şi-au gă­sit — datorită regimului nostru şi con­diţiilor create de partid — locul cuve­nit în tezaurul culturii universale. Eminescu, Creangă, Caragiale, Sado­­veanu, Arghezi sunt creatori de frumos cunoscuţi şi apreciaţi nu numai la noi în ţară. Operele lor sunt cunoscute, ci­tite şi preţuite în toată lumea, prin­­tr-un contact direct, datorită transpu­nerii lor în limbile respective ale po­poarelor. Incluşi în patrimoniul universal, pre­zenţi prin operele lor cu circulaţie mon­dială, ei atestă prestigiul nostru în străinătate. In ultimii 20 de ani au apărut în ţara noastră 144 de titluri din operele lui Ion Creangă, însumînd un tiraj de 4 246 300 exemplare Amintiri din copilărie — ilustraţie de Eugen Tanu Păsărilă — ilustraţie de Val Munteanu Dănilă Prepeleac — ilustraţie de Circ Camadian Specificul artei lui Fără a constitui vreun subiect complex, opera lui Creangă a in­citat numeroase ipoteze cu pri­vire la structura şi sensurile ei. Creaţie „poporală“ pentru cei mai mulţi, scrisul său a sugerat al­tora rafinamente şi voluptăţi, a­­proape surprinzătoare. Cu o şti­inţă de nivel elementar pentru unii, scriitorul devenea — pentru alţii — un „erudit“ al satului, după cum părea unora un sim­plu povestitor, în timp ce altora un adevărat spirit dramatic com­parabil cu Caragiale. Astfel de judecăţi contradictorii se ivesc, de obicei, atunci cînd — sub aparenţa celei mai limpezi simplicităţi — se ascund nebă­nuite complicaţii. De fapt, opera lui Creangă a fost tălmăcită şi răstălmăcită, după opinia noas­tră, prin exegeze mult prea în­­tortochiate şi nefireşti, şi cheia pe care ne-o oferă spiritul ei popular însuşi, ne deschide por­ţile spre o caracterizare simplă şi adecvată, aproape necesară. Opera lui Creangă, („Poveştile“ şi „Amintirile“, deopotrivă, mai puţin „Povestirile“) alcătuieşte un adevărat fragment al realită­ţii promovat la nivel artistic, fără nici un fel de afectări artificiale. S-a vorbit, cu drept cuvînt, în­­cepînd cu Ibrăileanu, de aspectul dramatic al „Amintirilor“ sau „Poveştilor“, de vioiciunea figu­rilor zugrăvite, de agitaţia dia­logului şi monologului, de con­centrarea şi sobrietatea prezen­tării. Dar, trebuie adăugat de îndată, că, în fond, nu lipseşte nici curgerea povestirii, liniştea tipică a genului epic şi nici mo­mentul liricii duioase sau umo­ristice. Scrierile lui Creangă au, parcă, fuzionate în ele, toate mo­durile şi genurile artei literare, dar — din nou — nu prin arti­ficii de şcoală, ci răsărind din propria lor bază. Căci scriitorul nostru nu evocă viaţa prin ceaţa depărtării, ci o vede şi o aude aievea, o pipăie efectiv, o simte cu toate senzaţiile şi percepţiile ei organice ca un dat ce i se im­pune de la sine. E, încă o dată, şi sub acest aspect, o artă cres­cută din adîncurile simple şi ime­diate ale realităţii morale şi so­ciale. Numeroase faţete ale formei ilustrează, la rindul lor, caracte- Ar. Dima membru corespondent al Academiei R.P.R. rul natural şi organic al acestei arte. Iată, mai intii, structura însăşi a „Poveştilor“ şi „Amintirilor“. Cu excepţia parţială a lui „Harap Alb“, aglomerat de epi­soade, felul de a compune, de a aduna părţile intr-un tot e la Creangă simplu, firesc, durînd cu­ o lungă respiraţie, am spune. Po­vestitorul nu gîfîie, nu se opreşte spre a-şi aduna puterile şi a o porni mai departe. Povestea se încheagă de la sine, curge nor­mal şi poposeşte la hotarul nece­sar al propriei ei epuizări. As­cultătorul simte că, dincolo de ultima frază, nu se mai poate spune nimic, fiindcă naraţiunea s-a cristalizat în forma ei defi­nitivă Economia compunerilor lui Creangă e cea a naturii în­săşi, fără o intervenţie dirijată explicit spre anume efecte. Orga­nizarea subiectului nu pare cal­culată, săvîrşită cu luciditate, ci se impune dinlăuntru. S-a vorbit, de asemenea, mult despre limba şi stilul lui Creangă, susţinîndu-se uneori valoarea lor artistică intrinsecă, în sine. S-a aplicat, cu alte cuvinte, o formulă estetizantă celui mai natural din­tre scriitori, ceea ce constituie de­sigur o absurditate vădită. Limba şi stilul lui Creangă nu pot trăi ca simple suplimente artistice peste conţinutul lor de idei şi sentimente. Ele nu-l exprimă nu­mai, aşa cum se crede îndeobşte, ci îl şi pătrund, şi i se înserează în profunzime. Căci şi stilul şi limba lui Creangă freamătă de aceeaşi vibraţie a întregii sale opere, care e vibraţia vieţii în­săşi. Apariţia, din loc în loc, în momentele cele mai potrivite, a proverbelor şi zicătorilor, adică a expresiilor concentrate ale străvechii experienţe populare, întăreşte parcă, în noduri, pu­ternica impresie de autenticitate ţărănească ce-l caracterizează pe scriitor. Ni se pare deci că întreaga artă a lui Creangă se încorporează în formula organică a vieţii reale, regionale şi naţionale, cu expre­sive implicaţii universale. Arta lui Creangă nu imită şi Creangă nici nu transfigurează fenomene­le, ci le prelungeşte valabilitatea din efemerul cotidian spre eter­nul artistic. Farmecul ei e aproa­pe indescriptibil şi specificul, strict şi unic, nu poate fi com­parat nici cu cel al lui Rabelais, nici cu cel al lui Perrault, al Fra­ţilor Grimm sau al lui Andersen. De fiecare din aceştia îl leagă o calitate, de Rabelais umorul şi ironia, de Perrault duioşia şi ten­dinţa artistică, de Fraţii Grimm naivitatea şi gingăşia, de Ander­sen zborul imaginaţiei, dar tot­deodată, de fiecare din aceştia îl depărtează o trăsătură a sa pro­prie : de Rabelais contactul di­rect cu realitatea, de Perrault arta perfect consecventă a na­­turaleţii fără artificiile salonarde ale povestitorului francez, de Fraţii Grimm il desparte o ma­turitate care nu leagă basmele numai de vîrsta copilăriei, de An­dersen o vigoare realistă care nu are nimic comun cu sensibilitatea romantică a scriitorului danez. Izbutind o originalitate despre care trebuie să spunem din nou că e sugerată de chiar legile rea­lităţii, Creangă saltă spre univer­sal cu o fermitate pe care, în li­teratura noastră din secolul tre­cut, o posedau doar Eminescu şi Caragiale, în istoria basmului romînesc — care purcede de la culegerea din 1867 a lui I. C. Fundescu şi trecînd prin cea a lui Atanasie Marienescu sau T. M. Arsenie o­­prindu-se apoi la scriitori ca Pe­tre Ispirescu, N. D. Popescu sau Alexandru Odobescu — locul lui Creangă e surprinzător de sin­gular. Nici unul din precursorii amintiţi nu-l anunţă, nici Odo­bescu care şi-a încărcat incursi­unile folclorice cu prea multe or­namente artificiale. Creangă se înalţă, pe neaşteptate, din cîmpia aproape plată, a culegerilor de poveşti anterioare, după cum şi „Amintirile" sale nu cunosc în istoria noastră literară nici un precursor de talia lui. Scriitorul pe care-l comemorăm astăzi şi care va trăi în amin­tirea oamenilor cit va dăinui graiul poporului, a intuit esenţa marei arte care adună, concentrat şi expresiv, ca într-o scoică, vuietul perpetuu al valurilor vie­ţii simple şi vrednice a mulţimi­lor veşnice. Azi, pe Valea în undele ei zglobii, se oglindesc de veacuri, cu aceeaşi­­ statornicie rînduite, dar mindre prin trecutul lor, ruinele vestitei cetăţi a Neam­ţului. Aceeaşi apă „limpede ca cris­talul“ desparte şi azi Tg. Neamţ de Humuleşti, leagănul copilăriei lui Ion Creangă. Dar dacă locurile sunt aceleaşi, oamenii, înfăptuirile lor sunt altele. Este de-ajuns să treci podul de be­ton, pentru ca în locul chiliei strim­te şi întunecate în care zburdalni­cul Nică a lui Ştefan a Petrei a în­văţat de la bădiţa Vasile primele buchii, să te-ntîmpine noua clădire a şcolii de 8 ani cu cele 10 săli de clasă spaţioase şi luminoase, în care învaţă azi aproape 500 de copii din Humuleşti. Cît de departe pare timpul cînd ceasloavele cu filele mari, „Calul bălan“ şi „sfîntul Ni­­colae“ adus de moş Fotea, cojocarul satului, constituiau mijloace „sigu­re“ de educare şi instruire a tinere­lor vlăstare, cînd procurarea celor „trei husăşi pe lună" pentru a-i da dascălului Fosa din Ţuţuieni, con­stituia o problemă chiar şi pentru cel mai cuprins gospodar. Urm­aşii de azi ai marelui prozator au la dis­poziţie şcoli noi (în afară de şcoala din Humuleşti, în Tg. Neamţ s-au mai construit recent două localuri noi, dintre care unul cu două etaje pentru şcoala medie, iar un altul în construcţie la Condreni­, manuale gratuite, muzee şi laboratoare bine înzestrate, cadre didactice cu o înal­tă pregătire. Numai şcoala din Humuleşti are azi 20 de învăţători şi profesori. Humuleştenii sunt şi azi „gospodari tot unul şi unul", aşa cum i-a cunoscut Ion Creangă, nu­mai că viaţa lor este alta, mai lumi­noasă. Ei nu mai torc şi ţes sumane, nu mai bejenesc spre moşiile de la şes ca odinioară, ci lucrează în gos­podăria colectivă, sunt muncitori în întreprinderile industriale care au luat fiinţă pe Valea Ozanei. Cele peste 2 000 de hectare cultivate după regulile agrotehnice înaintate, sec­torul zootehnic cu cele aproape 600 de bovine şi 1 100 de oi aduc în casele colectiviştilor din Humuleşti belşug şi bunăstare. Aflu de la Ni­­colae Bugiu, contabilul gospodăriei celerttive, că averea obştească a humuleştenilor se ridică la aproape 4 milioane lei. Pupăza din Tei, despre care mătu­şa Măriuca spunea că-i trezea pe humuleşteni la lucru de atîţia ani, a încetat de a mai fi deşteptătorul satului. Cartea, lumina electrică, ra­dioul, cinematograful au devenit atribute aproape indispensabile ale vieţii de zi cu zi. Linia de înaltă tensiune, ce trece chiar prin mijlocul Ozanei, aduce curentul electric toc­mai de la Borzeşti. La Humuleşti, la Vînători, la Pipirig, ca şi pe întreg cuprinsul raionului, pulsează azi o vie activitate culturală. La festiva­lul Ion Creangă, închinat memoriei marelui scriitor, participă peste 150 de formaţii artistice de amatori. In raion nu a rămas nici o comună în care să nu existe cel puţin un cine­matograf sătesc. Ca şi cu aproape un veac în urmă, humuleştenii au şi azi fericirea „de a vedea lume de toată mîna“ perindîndu-se prin sa­tul lor. Pe şoseaua asfaltată ce stră­bate satul, trec zilnic numeroşi turişti din toate colţurile ţării şi chiar de peste hotare. Ei vin atraşi de frumuseţile Văratecului, de co­morile de artă de la Agapia, de re­­numele Bălţăteştilor, care au deve­nit în zilele noastre o importantă staţiune balneară. Alţii se-ndreaptă spre vestita cetate a Neamţului dea­supra Condrenilor. Pe cei mai mulţi vizitatori îi atra­ge însuşi Humuleştiul, cu casa şi meleagurile unde şi-a petrecut co­pilăria Creangă. Spre aceste locuri îşi îndreaptă azi paşii mii şi mii de vizitatori, veniţi să-şi aducă oma­giul memoriei marelui prozator. CONST.­AZUIŢII corespondentul „Romîniei libere" DOCUMENTE La Editura pentru literatură se află sub tipar un volum de „Docu­mente“ privind viaţa şi opera lui Ion Creangă. Reproducem din acest volum actul de naştere al scriitorului, înregistrat la primăria din Humuleşti sub numele de Ioan Ciobotaru (Creangă era numele de familie al mamei sale), o cerere făcută de I. Creangă, V. Raceanu şi C. Grigorescu către Societatea învăţăturei poporului român, pentru finanţarea de către această societate, a editării unei cărţi de citire, alcătuită de cei trei semnatari pentru „usul claselor primare“, precum şi un raport al învăţătorului Ion Creangă referitor la activitatea sa didac­tică. Actul de naştere Mitrică, partea I, pentru cei născuţi în anul 1839 în satul Humu­leşti, moşia sf. Monastiri Neamţului, din ocolul de Sus, ţinutul Neamţu­lui. Nr. Numele născuţilor, a părinţi­lor, a naşului, împreună cu vîrsta, meseria lor şi ziua botezului. I. Luna iunie. La 10 a lunii aceştia din pravoslavnicii părinţi Ştefan sîn Petre Ciobotaru, vîrsta lui 30 ani, soţia sa, Smaranda, fiica lui David Creangă, vîrsta ei 28 ani, s-au născut un ficior primind sf. botez la 20 a lunii aceştia în biserica cu hra­mul sf. ierarh Nicolai, s-au numit loan, naş fiindu-i loan Cojocaru din satul Humulești. „ i V—'.' , Iu,i*,i„ Xi I vancy»w«y' S-­ Autor de manuale Copie Se primeşte: Nr. 5 Poni Raport asupra cărţii de cetit întitulată „Invăţătorind copiilor“ compusă de I. Crenga, C. Grigorescu şi V. Ra­ceanu. In cartea aceasta sunt 120 de bu­căţi de cetit în proză şi în versuri, parte împrumutate de la diverşi autori romăni, parte compuse de unii sus numiţi. Subiectele tratate în aceste bucăţi sunt foarte bine alese, având de scop a înobili sentimentele copiilor şi a-i înavuţi cu felurite cunoştinţe folo­­sitoare. Ortografia este simplă, cuvintele populare şi stilul uşor şi plin de simţire. Propun deci a se recomenda ca o carte bună pentru trebuința școlelor primare. Secretar S. BODNARESCU a. . «H t/l s. Ai »V ■$■-' / ../»,«. ..D. j, sz/fyy/ /*a. -jsfb 'ÍÍM'íÁo«v v 4Í>.4,v *..*•; Á /A- • J.­\ «v ...........■ ilili *kĂf*' Jt: r^r; «.Ti, ■ .***. A i..'•* • *y**.ZL **'«**{?*.'>-v. .rj, /.„Ăi JZ.:.,. -----­- «. vs>---­/ . y yw v»*V »., << /„ ^ 'y ' > "/•* Zer***'! Á i.. " ' M- ...... .... i> y. 4--Ş. > . Ş-iv f A — >*"• ' VI y * ■;*<■>?*+'+' ■ ■ d. ..,4c Á v'y «Hv S* yy>\vr« 'W ----­.*£.â, A U - — A*, ~ •î ' vVVÎMĂyy/ vi«*«***'/ /bit învăţător In arhive se păstrează pînă astăzi nenumărate rapoarte ale învăţăto­rului Ion Creangă despre activitatea Sa didactică. Unul dintre acestea, datînd din decembrie 1870, este şi cel din care publicăm alăturat un fragment şi în care Creangă pre­zintă un „prescriptu verbalu“ asupra activităţii clasei întîia de la şcoala de băieţi nr. 1 din Iaşi în primul semestru al anului şcolar 1870— 1871. El menţionează că s-au ţinut 97 de prelegeri, că au fost 24 de şco­lari şi ce materii s-au predat. Ion Creangă la... teatru Acum cîte zeci de ani ?... Hîtrul profesor doctor ieşan I. Mironescu dramatizase amintirile lui Creangă : „Catiheţii de la Humuleşti“... Un spectacol, izolat, uitat apoi ca şi bojdeuca din Ţicău... Citesc azi pe hîrtiile statistice date record cu „spectacole Creangă“. Aceasta în ul­timii 15 ani. S-a început cu „Capra cu trei iezi”. Ca nimeni altul, Mihail Sadoveanu citea şi apoi tălmăcea povestea, ase­­mănînd-o cu întîmplările dramatice ale unei vădane de pe valea repede a Bistriţei... Teatrele de păpuşi din Iaşi (firesc), Galaţi, Cluj au ţinut stagiuni întregi cu spectacolul acesta. „Punguţa cu doi bani“ a dat pu­tinţa unor montări deosebit de spec­taculoase pe linia specificului păpu­­şeresc. Cavalcadele cocoşului în ur­mărirea caleştii boiereşti, isprăvile nemaipomenite ale pintenatului, au stîrnit ropote de aplauze şi chiar premii ce încununau strădania artis­tică a cîte unui colectiv (Teatrul de păpuşi din Iaşi). Intr-o izbutită versiune scenică, Teatrul Ţăndărică a recompus cu înţelegere contemporană duhul po­vestirii humuleştene. Sol peste gra­niţe, teatrul bucureştean a dus peste meridianele lumii celebrul refren „Cucurigu boieri mari, daţi punguţa cu doi bani“... Transpus pe peliculă cinematogra­fică, basmul a intrat şi în circuitul celei mai moderne arte... Dănilă Prepeleac (teatrele de pă­puşi din Iaşi şi Cluj) şi în ultimii ani Harap Alb şi Povestea porcului (spectacole ale Teatrului Ţăndărică) au pornit de la izvoarele nesecate de farmec şi duh ale lui Creangă. Invi­­tînd, cel mai ades pe artiştii păpu­şari către folclor, spre hazul simplu, mustos, necontrafăcut al snoavei populare, cele mai multe din aceste spectacole au cunoscut — aşa cum spuneam şi la început — record de spectacole şi spectatori. Dar nici în teatrele de proză n-au lipsit inspiraţiile după Creangă. Harnicul dramaturg ieşean G. Vasi­­lescu a adoptat cu mult succes pen­tru scenă „Ochiul babei“ (Soacra cu trei nurori), Harap Alb — piese compuse în versuri cu dulci sonori­tăţi moldoveneşti. Ion Dămian a dramatizat Pupăza din Tei (fragmen­te din Amintiri), iar regizorul Dan Nasta pe acelaşi Harap Alb. Regre­tatul scriitor Sandu Teleajen e au­torul unei interesante dramatizări — Ivan Turbincă — ce ar trebui poate să vadă lumina rampei. Ne lipseşte încă marea operă dramatică izvorî­­tă din basm sau Amintiri şi de ce nu o nouă operă muzicală (în afară de aceea a lui Alexandru Zirra) în­chinată copiilor. Dramaturgul Mircea Ştefănescu e autorul unei ample piese-monogra­­fie Ion Creangă, inspirată din viaţa bogată în hazuri şi necazuri a ma­relui narator. Şi nu numai atît. Prin operă, dar şi prin scenă, marele humuleştean intră în circuitul valorilor univer­sale . Un program de teatru anunţă Punguţa cu doi bani, pe scena tea­trului pentru copii din Bruxelles, în versiunea scenică a lui Jose Geal. AL. POPOVICI

Next