România literară, octombrie-decembrie 1968 (Anul 1, nr. 1-12)
1968-12-12 / nr. 10
iar I. L Caragiale îmi oferea o halbă, pe cînd era patron la berăria Gambrinus". — Mi-aţi pomenit, acum mai bine de un an, la Cîmpulung, că şi lui Ion Luca Caragiale aţi avut privilegiul să-i aflaţi cunoştinţă personală. — „Eram student la secţia de istorie a Facultăţii de litere din Bucureşti şi pasionat de frumuseţea cursurilor profesorilor mei de atunci — Grigore F. Aderen Maxime şi minime De mirare că n-au fost închise în lagăr de concentrare,ca leproşii, femeile fermecătoare, care ilbrăvesc zilele tuturor celorlalte şi răstoarnă echilibrul bărbaţilor serioşi. Parcă am furat viaţa şi n-am avut nici un drept la ea, aşa a trebuit să mi-o feresc. Frica , singurul simţămînt care te face pur şi transparent ca un cristal. Cînd sînt furat nu mă supără paguba, cu starea de inferioritate. Mi se vor ierta numeroasele mici minciuni care au avut menirea de a putea strecura un mare adevăr? Continuitate — geniu gratuit care stă la îndemina clicui şi pe care atît de puţini îl folosesc. Blocul de granit smuls unei cazemate şi preschimbat în soclul unei Venere — mai e oare acelaşi bloc ? Cine adine se smereşte se încarcă fără ştirea lui cu dinamită. Să nu fie feeria, somptuozitatea, risipa de nestemate, şi poezia voluptuoasă a Orientului compensaţia sufletească cerută cu frenezie de mizeria seculară, putreziciunea şi imensa moarte din jur ? Cugetări de buzunar (inedite) Cu fiecare mileniu ne trezim şi ne eliberăm din cite o spaimă. Aceste succesive ieşiri din halucinaţie se numesc proogres. Calul care va merge înalt la faeton va merge înalt şi la saca. Nu e chiar atît de bine să ţi se realizeze idealurile. în ce situaţie te-ai găsi faţă de cele pe care nu le mai recunoşti ? O literatură e cu-adevărat mare numai atunci cînd iese din literatură. FABULA La poala copacului unde cînta o privighetoare s-au adunat s-o judece porcul, măgarul şi un circoş. Porcul : — La ce bună toată zarva asta a ei? Nu e mai gustoasă o baniţă de porumb ? Măgarul : — Strigătul acestei păsărele e fără răsunet. Eu cînd rag odată se-aude şi-n satul celălalt. Cocoşul : — Prea multe triluri, multe și de prisos. Fac o singură dată : „Cucurigu !“ și adun toate găinile. Morala Privighetoarea trebuie judecată de privighetori. Româna literară documente ■ mărturii La 99 de ani, profesorul D. NITZULESCU istoriseşte pentru „România literară“: „l-am cunoscut pe Eminescu şi Caragiale“ Am avut prilejul să cunosc un om deosebit: pe profesorul DUMITRU NITZULESCU, prestigioasă figură a corpului didactic, dascălul a patruzeci şi cinci promoţii de liceeni, autor de manuale de geografie pentru invăţămîntul secundar. — „Sînt născut în anul 1369. Dar de ce vă miraţi ? Da, acum mai bine de 99 de ani...“. Şi venerabilul bărbat în faţa căruia ne aflăm se răsuceşte în fotoliul capitonat cu catifea ce a fost cindva înflorată şi care parcă te face să aştepţi, de undeva, începutul unei gavote sau al unui menuet adus de cilindrul fonografului, tuşeşte sec, mai mult pentru a-şi drege glasul şi a alunga golurile din convorbirea abia începută... L-am cunoscut pe Eminescu; i-am simţit privirea, i-am susţinut braţul"... — „De mult, pe cînd eram în ultima clasă a seminarului Nifon din Bucureşti, în plimbarea de duminică după amiază, în faţa bisericii Sf. Anton din fosta Piaţă de flori, am văzut lume multă adunată Am crezut că era vorba de vreo nuntă de oameni înstăriţi sau că actori dintre cei ce jucau în sala Hanului lui Manuc, la Dacia, prinseseră să fie încercuiţi de curioşi, iscodiţi de întrebări, dacă nu-s chiar obişnuiţii care ascultă pitpalacul şi cîntecele păsărelelor din coliviile negustorilor de păsări, din Piaţa apropiată, şi care a dăinuit pînă mai acum vreo zece ani. Dar nu. Apropiindu-mă, şi răzbind pînă în primele rînduri, văzui un bărbat voinic, bine legat, cu părul mare, pieptănat în valuri, peste cap, cu o mustaţă îmbelşugată ce făcea gurii streaşină stufoasă, îndemnat să urce într-o birjă. Privirea îi era febrilă, dar trupul părea istovit, fără împotrivire, într-o totală renunţare. Un civil — căruia vardistul însoţitor i se adresa deferent, cu titulatura ,domnule doctor“ — stăruia, cu menajamente, chiar cu înţelegere duioasă, pe lingă omul voinic, aflat numai în cămaşă albă şi în pantaloni, fără de surtuc şi fără bretele sau brăcinar, să se urce în trăsură. Mulţimea, curioasă să afle şi să vadă ce se petrece, să se lămurească, a tot închis cercul în care mă aflam şi m-am pomenit, fără de vrere, atît de aproape de personajul principal, încît şi astăzi, după mai bine de optzeci de ani, îi simt gîfîitul şi-i păstrez vie privirea. Nu erau ochii unui agitat, ci, mai curînd, ai unui resemnat, domolit de efortul care-l mocinase, îl obosise, ochi blînzi totuşi, calzi, uşor umeziţi — nu de lacrimi, ci mai curînd de însăşi rouă sufletului, de seva vieţii, ochi de căprioară rănită . — E poetul Mihai Eminescu, oameni buni, ni s-a adresat medicul, e marele Eminescu al nostru, care, bolnav fiind, a plecat din spital, de la doctorul Şuţu, şi-acum ne facem datoria să-l readucem la patul lui, în îngrijirea noastră, pentru binele lui. A plecat, zice să asculte ciripitul păsărelelor şi pitpalacul, aşa după cum făcea şi înainte de a se îmbolnăvi şi de a ajunge la noi, zăbovind în Piaţa de flori, în preajma căreia erau şi păsărele de vînzare, păsărele de tot felul, pe care le cumpăra şi le elibera din coliviile în care le păstrau vînzătorii . Am rămas pironit locului. Nu ştiam ce se cuvine să fac. La vîrsta aceea cunoscusem deja poeziile lui Eminescu şi trăisem înfiorarea lor. Am dat şi eu ajutor să fie urcat în birjă. I-am atins şi eu braţul cu mîneca sumecată, încercînd să-l ajut să urce în vehicul şi i-am simţit pielea cu tulcele de pe braţ. Şi multă vreme după ce trupul cailor nu se mai auzea pe caldarîmul Pieţii de flori, şi se pierdeau în iureşul iarmarocului, dinspre coama de deal ce urca spre Calea Călăraşilor de azi, mulţimea ce fusese martoră întîmplării din Piaţa de flori, se păstra încă pe locul amintit. Dar nu sporovăind, nu comentînd, aşa după cum era în obiceiul oamenilor şi al vremi — ci într-o contemplare mută, eliptică de afirmaţii dar mărturisindu-şi parcă compasiunea pentru El, pentru marele Mihai Eminescu, prin însăşi tăcerea care domnea, iară în asemenea împrejurări cu norod mult şi pentru lumea pestriţă, de toate felurile gîndirii şi de toate vîrstele, dar deopotrivă de pătrunsă de fiorul unei simţiri adinei. Astfel l-am cunoscut eu pe Eminescu, şi astfel l-am păstrat pînă azi, vreme de optzeci de ani, mai precis , optzeci şi unu de ani“. Tocilescu, la epigrafie şi istorie veche, Quintescu, la latină, Francudi, la greacă, V.A. Ureche, la istoria românilor, Al. Odobescu, la arheologie, Titu Maiorescu, la filozofie, Coco Dumitrescu, care redacta „Revista pedagogică“ — mă devotasem studiilor şi nu aveam şi o viaţă în afara lor, astfel că nu frecventam nici cafenelele şi nici berăriile, fiind, să spun aşa, un „student model“. Astfel se face că numai întîmplător am intrat într-o berărie, unde-mi dăduse întilnire un coleg. Şi ca un făcut, sfios şi fără bani la mine, am venit la berărie, înaintea colegului aşteptat. Am intrat în local — era berăria GAMBRINUS, pe strada Sf. Nicolae Şelari — şi, aşezîndu-mâ la o masă, îmi adăstam colegul, cu privirea de uliu îndreptată spre uşa de la intrare. Ca un făcut, cel aşteptat intîrzia. Un ospătar mi-a adus o halbă şi a aşezat-o, cu bunăvoinţă, de fel ironic, în faţa mea, deşi eu nu o comandasem. N-am cutezat să-i sorb nici măcar gulerul, care da să se reverse peste buza groasă a paharului mătăhălos, ştiind că n-am leţcaie la mine ; dar nici să restitui halba nu mă înduram şi mă temeam chiar, totodată, ca refuzul meu să nu fie interpretat drept o ofensă. Eram descumpănit şi suportam greu situaţia, cînd de cealaltă parte a mesei, un domn trecut de patruzeci de ani, cu mustăţi care-i subliniau vîrsta şi cu o vestă de culoarea oului de raţă, cu ochelari tiviţi de rame aurii, prinşi de-a dreptul de rădăcina nasului pe care o încălecau, s-a aşezat cu familiaritate, dar de fel ostentativ, la masa la care mă aflam, in faţa mea. — Nu vă place berea ? — mi s-a adresat noul venit — Da, îmi place. Dar ştiţi, eu n-am venit să beau bere ci numai să mă întîlnesc cu un coleg de la facultate. Şi cînd va veni el, poate că vom bea şi o bere. Dar atunci, numai atunci, căci ştiţi, colegul meu hotărăşte. — Ia, serveşte halba, tinere studente, bea-o de pe acum. Eşti invitatul meu, nu se cuvine s-o plăteşti, că doar eu sînt patron aici, la Gambrinus. Şi de aici a pornit cunoştinţa mea cu Ion Luca Caragiale, căruia i l-am prezentat şi pe colegul meu, ce între timp venise şi căruia, de asemenea, îi oferise şi lui o halbă. S-a întreţinut cu noi despre felurite subiecte şi ne-a întrebat de mergem la teatru, ce ne place mai mult — repertoriu şi interpreţi — invitîndune să revenim. Şi am revenit. Ba, vreme de vreun an, am tot fost oaspeţii lui şi partenerii lui de convorbiri în subiecte variate. Nu berea pe care ne-o oferea gratuit, de cum intram în berărie, ci plăcerea şi mîndria noastră de a convorbi cu „maestrul“ care ne lua părtaşi la taifasuri ne-a adus, apoi, la „Gambrinus“, unde de fiecare dată, Ion Luca Caragiale se aşeza la masa noastră, la care, din curiozitate de a-l cunoaşte ne însoţeau mereu mai mulţi colegi. Astfel l-am cunoscut şi pe marele nostru Ion Luca Caragiale, şi-i păstrez amintirea unui om blajin, cu gesturi febrile, retezate, dar delicat şi cu adîncă înţelegere omenească“. V. FIROIU