România literară, octombrie-decembrie 1968 (Anul 1, nr. 1-12)

1968-12-12 / nr. 10

­iar I. L Caragiale îmi oferea o halbă, pe cînd era patron la berăria Gambrinus". — Mi-aţi pomenit, acum mai bine de un an, la Cîmpu­­lung, că şi lui Ion Luca Cara­­giale aţi avut privilegiul să-i aflaţi cunoştinţă personală. — „Eram student la secţia de istorie a Facultăţii de litere din Bucureşti şi pasionat de frumuseţea cursurilor profe­sorilor mei de atunci — Grigore F. Aderen Maxime şi minime De mirare că n-au fost închise în lagăr de concentrare,ca leproşii, femeile ferme­cătoare, care ilbrăvesc zilele tuturor ce­lorlalte şi răstoarnă echilibrul bărbaţilor serioşi. Parcă am furat viaţa şi n-am avut nici un drept la ea, aşa a trebuit să mi-o fe­resc. Frica , singurul simţămînt care te face pur şi transparent ca un cristal. Cînd sînt furat nu mă supără paguba, cu­ starea de inferioritate. Mi se vor ierta numeroasele mici min­ciuni care au avut menirea de a putea strecura un mare adevăr? Continuitate — geniu gratuit care stă la îndemina cl­icui şi pe care atît de puţini îl folosesc. Blocul de granit smuls unei cazemate şi preschimbat în soclul unei Venere — mai e oare acelaşi bloc ? Cine adine se smereşte se încarcă fără ştirea lui cu dinamită. Să nu fie feeria, somptuozitatea, risipa de nestemate, şi poezia voluptuoasă a Orientului compensaţia sufletească ce­rută cu frenezie de mizeria seculară, putreziciunea şi imensa moarte din jur ? Cugetări de buzunar (inedite) Cu fiecare mileniu ne trezim şi ne eli­berăm din cite o spaimă. Aceste succe­sive ieşiri din halucinaţie se numesc proogres. Calul care va merge înalt la faeton va merge înalt şi la saca. Nu e chiar atît de bine să ţi se reali­zeze idealurile. în ce situaţie te-ai găsi faţă de cele pe care nu le mai recunoşti ? O literatură e cu-adevărat mare numai atunci cînd iese din literatură. FABULA La poala copacului unde cînta o privi­ghetoare s-au adunat s-o judece porcul, măgarul şi un circoş. Porcul : — La ce bună toată zarva asta a ei? Nu e mai gustoasă o baniţă de po­rumb ? Măgarul : — Strigătul acestei păsărele e fără răsunet. Eu cînd rag odată se-aude şi-n satul celălalt. Cocoşul : — Prea multe triluri, multe și de prisos. Fac o singură dată : „Cucuri­gu !“ și adun toate găinile. Morala Privighetoarea trebuie judecată de pri­vighetori. Româna literară documente ■ mărturii La 99 de ani, profesorul D. NITZULESCU istoriseşte pentru „România literară“: „l-am cunoscut pe Eminescu şi Caragiale“ Am avut prilejul să cunosc un om deosebit: pe profesorul DUMITRU NITZULESCU, prestigioasă figură a corpului di­dactic, dascălul a patruzeci şi cinci promoţii de liceeni, autor de manuale de geografie pentru invăţămîntul secundar. — „Sînt născut în anul 1369. Dar de ce vă miraţi ? Da, acum m­ai bine de 99 de ani...“. Şi venerabilul bărbat în faţa căruia ne aflăm se răsuceşte în fotoliul capitonat cu catifea ce a fost cindva înflorată şi care parcă te face să aştepţi, de undeva, începutul unei gavote sau al unui menuet adus de cilindrul fonografului, tuşeşte sec, mai mult pentru a-şi drege glasul şi a alunga golurile din convor­birea abia începută... L-am cunoscut pe Eminescu; i-am simţit privirea, i-am susţinut braţul"... — „De mult, pe cînd eram în ultima clasă a seminarului Nifon din Bucureşti, în plim­barea de duminică după a­­miază, în faţa bisericii Sf. An­ton din fosta Piaţă de flori, am văzut lume multă adunată Am crezut că era vorba de vreo nuntă de oameni înstăriţi sau că actori dintre cei ce ju­cau în sala Hanului lui Manuc, la Dacia, prinseseră să fie în­cercuiţi de curioşi, iscodiţi de întrebări, dacă nu-s chiar obişnuiţii care ascultă pitpala­cul şi cîntecele păsărelelor din coliviile negustorilor de păsări, din Piaţa apropiată, şi care a dăinuit pînă mai acum vreo zece ani. Dar nu. Apropiindu-mă, şi răzbind pînă în primele rîn­­duri, văzui un bărbat voinic, bine legat, cu părul mare, piep­tănat în valuri, peste cap, cu o mustaţă îmbelşugată ce făcea gurii streaşină stufoasă, în­demnat să urce într-o birjă. Privirea îi era febrilă, dar trupul părea istovit, fără îm­potrivire, într-o totală renun­ţare. Un civil — căruia vardistul însoţitor i se adresa deferent, cu titulatura ,­domnule doc­tor“ — stăruia, cu menaja­mente, chiar cu înţelegere du­ioasă, pe lingă omul voinic, aflat numai în cămaşă albă şi în pantaloni, fără de surtuc şi fără bretele sau brăcinar, să se urce în trăsură. Mulţimea, curioasă să afle şi să vadă ce se petrece, să se lămurească, a tot închis cercul în care mă aflam şi m-am po­menit, fără de vrere, atît de aproape de personajul princi­pal, încît şi astăzi, după mai bine de optzeci de ani, îi simt gîfîitul şi-i păstrez vie privi­rea. Nu erau ochii unui agitat, ci, mai curînd, ai unui resem­nat, domolit de efortul care-l mocinase, îl obosise, ochi blînzi totuşi, calzi, uşor ume­ziţi — nu de lacrimi, ci mai curînd de însăşi rouă sufletu­lui, de seva vieţii, ochi de că­prioară rănită . — E poetul Mihai Emi­­nescu, oameni buni, ni s-a adresat medicul, e marele Eminescu al nostru, care, bol­nav fiind, a plecat din spital, de la doctorul Şuţu, şi-acum ne facem datoria să-l readu­cem la patul lui, în îngrijirea noastră, pentru binele lui. A plecat, zice să asculte ci­ripitul păsărelelor şi pitpala­cul, aşa după cum făcea şi înainte de a se îmbolnăvi şi de a ajunge la noi, zăbovind în Piaţa de flori, în preajma căreia erau şi păsărele de vîn­­zare, păsărele de tot felul, pe care le cumpăra şi le eli­bera din coliviile în care le păstrau vînzătorii . Am rămas pironit locului. Nu ştiam ce se cuvine să fac. La vîrsta aceea cunoscusem deja poeziile lui Eminescu şi trăisem înfiorarea lor. Am dat şi eu ajutor să fie urcat în birjă. I-am atins şi eu braţul cu mîneca sumecată, încercînd să-l ajut să urce în vehicul şi i-am simţit pielea cu tulcele de pe braţ. Şi multă vreme după ce trupul cailor nu se mai auzea pe caldarîmul Pieţii de flori, şi se pierdeau în iureşul iar­marocului, dinspre coama de deal ce urca spre Calea Călă­raşilor de azi, mulţimea ce fusese martoră întîmplării din Piaţa de flori, se păstra încă pe locul amintit. Dar nu sporovăind, nu co­­mentînd, aşa după cum era în obiceiul oamenilor şi al vremi — ci într-o contem­plare mută, eliptică de afir­maţii dar mărturisindu-şi parcă compasiunea pentru El, pentru marele Mihai Eminescu, prin însăşi tăcerea care dom­nea, iară în asemenea împre­jurări cu norod mult şi pen­tru lumea pestriţă, de toate felurile gîndirii şi de toate vîrstele, dar deopotrivă de pătrunsă de fiorul unei sim­ţiri adinei. Astfel l-am cunoscut eu pe Eminescu, şi astfel l-am pă­strat pînă azi, vreme de opt­zeci de ani, mai precis , opt­zeci şi unu de ani“. Tocilescu, la epigrafie şi istorie veche, Quintescu, la latină, Francudi, la greacă, V.A. Ure­che, la istoria românilor, Al. Odobescu, la arheologie, Titu Maiorescu, la filozofie, Coco Dumitrescu, care redacta „Re­vista pedagogică“ — mă devo­tasem studiilor şi nu aveam şi o viaţă în afara lor, astfel că nu frecventam nici cafenelele şi nici berăriile, fiind, să spun aşa, un „student model“. Astfel se face că numai în­­tîmplător am intrat într-o be­rărie, unde-mi dăduse întil­­nire un coleg. Şi ca un făcut, sfios şi fără bani la mine, am venit la be­rărie, înaintea colegului aştep­tat. Am intrat în local — era berăria­­ GAMBRINUS, pe strada Sf. Nicolae Şelari — şi, aşezîndu-mâ la o masă, îmi adăstam colegul, cu privirea de uliu îndreptată spre uşa de la intrare. Ca un făcut, cel aş­teptat intîrzia. Un ospătar mi-a adus o halbă şi a aşezat-o, cu bunăvoinţă, de fel ironic, în faţa mea, deşi eu nu o comandasem. N-am cutezat să-i sorb nici măcar gulerul, care da să se reverse peste buza groasă a paharului mă­tăhălos, ştiind că n-am leţcaie la mine ; dar nici să restitui halba nu mă înduram şi mă temeam chiar, totodată, ca re­fuzul meu să nu fie interpre­tat drept o ofensă. Eram des­cumpănit şi suportam greu si­tuaţia, cînd de cealaltă parte a mesei, un domn trecut de patruzeci de ani, cu mustăţi care-i subliniau vîrsta şi cu o vestă de culoarea oului de raţă, cu ochelari tiviţi de rame aurii, prinşi de-a dreptul de rădăcina nasului pe care o încălecau, s-a aşezat cu fami­liaritate, dar de fel ostentativ, la masa la care mă aflam, in faţa mea. — Nu vă place berea ? — mi s-a adresat noul venit — Da, îmi place. Dar ştiţi, eu n-am venit să beau bere ci numai să mă întîlnesc cu un coleg de la facultate. Şi cînd va veni el, poate că vom bea şi o bere. Dar atunci, numai atunci, căci ştiţi, colegul meu hotărăşte. — Ia, serveşte halba, tinere studente, bea-o de pe acum. Eşti invitatul meu, nu se cu­vine s-o plăteşti, că doar eu sînt patron aici, la Gambrinus. Şi de aici a pornit cunoştin­ţa mea cu Ion Luca Caragiale, căruia i l-am prezentat şi pe colegul meu, ce între timp ve­nise şi căruia, de asemenea, îi oferise şi lui o halbă. S-a întreţinut cu noi despre felurite subiecte şi ne-a între­bat de mergem la teatru, ce ne place mai mult — reperto­riu şi interpreţi — invitîndu­­ne să revenim. Şi am revenit. Ba, vreme de vreun an, am tot fost oas­peţii lui şi partenerii lui de convorbiri în subiecte variate. Nu berea pe care ne-o ofe­rea gratuit, de cum intram în berărie, ci plăcerea şi mîndria noastră de a convorbi cu „maestrul“ care ne lua părtaşi la taifasuri ne-a adus, apoi, la „Gambrinus“, unde de fiecare dată, Ion Luca Caragiale se aşeza la masa noastră, la care, din curiozitate de a-l cunoaş­te ne însoţeau mereu mai mulţi colegi. Astfel l-am cunoscut şi pe marele nostru Ion Luca Cara­giale, şi-i păstrez amintirea unui om blajin, cu gesturi fe­brile, retezate, dar delicat şi cu adîncă înţelegere ome­nească“. V. FIROIU

Next