România literară, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 27-39)

1969-07-03 / nr. 27

istorie literară N. Bălcescu şi ideea unităţii naţionale Pasiunea cu care Nicolae Bălcescu a cercetat, încă din anii de şcoală, izvoarele istoriei românilor, luciditatea şi clarviziunea cu care a descifrat sensul evoluţiei destinului poporului nostru şi mai ales abnegaţia pa­triotică cu care s-a dăruit luptei revoluţionare l-au condus în mod fi­resc la convingerea că unul dintre dezideratele fundamentale ale epocii sale, transmis din vechime ca o aspiraţie majoră, legitimă şi necesară, era acela al înfăptuirii unităţii naţionale. Prin 1838—1839 cînd era „juncăr“ în armată, în vîrstă de numai 19—20 de ani, împreună cu colo­nelul Ion Cîmpineanu, întemeietorul societăţii „Filarmonica“ din 1833. N. Bălcescu colaborează la un proiect de constituţie în care se prevedea şi Unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei „într-un singur stat“. Idealul unirii tuturor românilor l-a însufleţit şi în timpul revoluţiei de la 1848, dar, după cum însuşi N. Bălcescu spunea, aceasta a avut în primul rînd un caracter democratic şi social, cu scopul de „a reîntregi pe român nu­mai în drepturile sale de om şi de cetăţean“. Ideea realizării unităţii naţionale, a constituirii românilor într-o singură naţiune, într-un singur stat suveran, liber şi independent, a devenit preocuparea esenţială a lui N. Bălcescu, mai ales după revoluţia de la 1848, în împrejurările speci­fice pe plan european ale constituirii şi afirmării naţiunilor, în mani­festul adresat „poporului român“, publicat în revista „România viitoare“, apărută la Paris în 1850, N. Bălcescu declara, cu gravitatea spiritului de răspundere ce-l caracteriza : „Fraţilor români ! Niciodată încrederea în viitorul României, una, mare şi nedespărţită, nu a ieşit din inima noastră“. Fiind, în egală măsură, atît omul faptei, al acţiunii cu finalitate precisă, cît şi al cuvîntului scris, al verbului cu incandescenţă patrio­tică, N. Bălcescu a folosit ambele căi pentru a transpune în viaţă nă­zuinţa unităţii naţionale. Intr-o scrisoare adresată lui Ion Ghica, din Paris, la 15 decembrie 1849, comunicîndu-i planul de acţiune stabilit, îl informa că pregăteşte o revistă „care să apere revoluţiunea noastră şi să pregătească alta nouă“, revistă ce avea să fie „România viitoare“ din 1850, al cărei program va fi „ţinta naţională cea mai principală“. Intr-o altă scrisoare către Ion Ghica, trimisă din Paris la 22 februarie 1850, îi relata acţiunile întreprinse pentru sprijinirea luptei românilor din Transilvania, subliniind că aceştia „toţi cu un glas şi cu multă unire şi stă unire cer unirea a trei milioane şi jumătate de români într-o ţeară românească“. N. Bălcescu considera că, în lupta pentru libertate şi unitate naţională, un rol hotărîtor trebuia acordat Transilvaniei, la 6 de­cembrie 1850 scriindu-i tot lui Ion Ghica : „Eu cred că mijloacele noas­tre de lucrare, punctul de reazăm este în Transilvania ; numai cu ro­mânii de acolo vom putea odată urni ţerile în picioare, printr-înşii ches­tia noastră se leagă cu a Europei, fără dînşii sîntem izolaţi“. Necesita­tea şi legitimitatea istorică a unirii Transilvaniei cu celelalte ţări ro­mâneşti erau formulate pregnant de N. Bălcescu în memoriul pe care îl adresează personal Comitetului de conducere al emigraţiei maghiare din Paris, în februarie 1851, în care făcea o succintă dar temeinică schiţă a istoriei românilor din Transilvania, în scrierile sale, N. Bălcescu a pledat cu aceeaşi pasiune şi clarviziune patriotică, cu aceeaşi solidă şi convingătoare argumentaţie pentru necesi­tatea istorică a înfăptuirii unităţii naţionale. In „Mersul revoluţiei în is­toria românilor“, scrisă la Paris în septembrie 1850, relevînd caracterul democratic şi social al revoluţiei de la 1848 şi perspectiva dominant na­ţională pe care va trebui să o dobîndească lupta revoluţionară ulterioară, pentru ca însuşi poporul român să devină deţinătorul puterii în cadrul naţiunii şi statului său suveran, N. Bălcescu scria : „Aceste condiţii de putere de care avem nevoie nu le putem găsi decît în solidaritatea tu­turor românilor, în unirea lor într-o singură naţie, unire la care sunt meniţi prin naţionalitate, prin aceeaşi limbă, religie, obiceiuri, senti­mente, prin poziţia geografică, prin trecutul lor şi, în sfîrşit, prin nevoia d-a se păstra şi d-a se mîntui. Dacă naţionalitatea este sufletul unui popor, dacă, cîtă vreme el păstrează acest semn caracteristic al indivi­dualităţii sale, acest spirit de viaţă, el este învestit cu dreptul neprescrip­tibil de a trăi liber, unitatea naţională este chezăşuirea libertăţii lui, este trupul lui, trebuincios ca sufletul să nu piară şi să amorţească, ci, din contră, să poată creşte şi a se dezvolta“. Unitatea naţională, spunea în continuare N. Bălcescu, nu era o chestiune determinată de conjunctura europeană a momentului respectiv, ci ea avea rădăcini seculare în lupta poporului român şi a slăviţilor lui voievozi, ea „fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului, spre a o ma­nifesta lumii. Pentru dînsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră. Pen­tru dînsa Mircea cel Bătrîn şi Ştefan cel Mare se luptară toată viaţa lor îndelungată şi traseră asupra lor năvălirea îngrozitoare a turcilor, pentru dînsa Mihai cel Viteaz cade ucis în Cîmpul Turda, pentru dînsa Şerban Cantacuzino bea otravă, pentru dînsa Horia moarte cumplită pe roată suferi“. Dreptul sfînt şi voinţa supremă a poporului român din Transilvania de a înfăptui unitatea naţională au aflat, încă din acea vreme, unul dintre cele mai tulburătoare ecouri în scrierile lui N. Bălcescu, şi anume în „Mişcarea românilor din Ardeal la 1848“, care a constituit discursul rostit la aniversarea a trei ani de la adunarea de pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj din 3/15 mai 1848, aniversare organizată la Paris de societatea „Junimea Română“, în 1851. „Zi de lumină, de libertate şi de mărire română — scria Bălcescu —, te pomenim şi te serbăm cu drag ! Tu mi­nunaşi lumea şi îi arătaşi că naţia română e matură, vrednică de liber­tate şi d-a intra în frăţia cea mare a naţiilor... Te pomenim şi te serbăm cu drag, o, zi măreaţă, căci întîiaşi dată auzirăm atunci un popor întreg răspunzînd celor ce-i vorbeau de unirea Ardealului cu Ungaria, prin această strigare : Noi vrem să ne unim cu Ţara !“ Incepînd să lucreze la „Istoria românilor supt Mihai Voievod Vitea­zul“, opera sa capitală, N. Bălcescu a fost însufleţit nu numai de ideea de a reconstitui, din punct de vedere istoric, personalitatea, faptele şi epoca acestui ilustru voievod, ci mai ales de dorinţa de a reînvia una dintre cele mai măreţe pilde de luptă pentru unitatea naţională, spre a dinamiza conştiinţa şi eforturile contemporanilor săi şi ale urmaşilor. In finalul lucrării, evocînd împrejurările tragice în care şi-a sfîrşit viaţa viteazul voievod, N. Bălcescu scria : „Eroul va cădea...“ dar „va adăuga un nume glorios mai mult la şirul martirilor unităţii naţionale, iar silinţele lui vor lumina calea generaţiilor viitoare şi o zi va veni, cît de tîrziu, cînd ursitele glorioase ce el a visat pentru naţie se vor îm­plini“. Teodor VÂRGOLICI 12 România literară SIGILIUL ROMEI ÎN OPERA LUI BĂLCESCU Gravitatea şi demnitatea — gravitas et dignitas — sunt cele două trăsături domi­nante ale operei lui Bălcescu şi ale în­tregii sale personalităţi. „Din copilărie — notează I. Ghica — citise cu atenţiune Vieţile oamenilor din Plutarh, Anabasul lui Xenofon, Războiul peloponeziac al lui Tucidici, citise şi reci­tise pe Tacit, Comentariile lui Cezar...“ Virtus romana rediviva — lozinca pe care revoluţionarii transilvăneni de la 1848 o înscriseseră pe stindardul lor de luptă pentru dreptatea socială şi naţională gă­seşte rezonanţe adinei în fiinţa lui Băl­cescu. Istoria literară reţine retorismul operei lui, evident mai ales în lucrarea sa capi­tală : Românii sub Mihai Voievod Viteazul. Accentele retorice sunt caracteristice nu numai lui, ci întregii epoci în care s-a format şi a militat, fiind cu deosebire notabile la un Heliade şi Alecu Russo, însă — cum subliniază Tudor Vianu — „faţă de prolixitatea lui Heliade aflăm la Bălcescu seninătatea gravă a unui suflet cucernic şi pur“. Să nu uităm că roman­tismul, care a dat avînt cercetărilor isto­rice şi mişcărilor naţionale era prin fac­tura lui retoric, încălzit la flacăra ver­bului unui Michelet, prototipul istoricului romantic, Bălcescu — fără să afişeze o grandilocvenţă goală de conţinut — ca mulţi reprezentanţi ai curentului, face din opera istorică „o predică, o lucrare de pro­pagandă, o armă de luptă“. Pragmatismul, aplecarea spre acţiune, specifice strămoşilor latini sunt trăsături definitorii care configurează personalita­tea lui Bălcescu. Virtus romana, evidentă mai ales în ocu­paţiile de predilecţie ale romanilor, agri­cultura şi cariera militară, transpare în opera istoricului român. Nu numai noţiu­nea de virtute, ca atare, dar şi practicarea, concretizarea ei — pe plan politic şi social — constituie o preocupare constantă a scriitorului şi a militantului politic. Scri­­bere est militare — iată concluzia ce se degajează din scrisul şi din întreaga lui activitate. Cînd, în 1844, Bălcescu publică în Propăşirea opuscului Puterea armată..., urmat în vol. II al Magazinului istoric pentru Dacia (1845) de studiul privind Puterea armată şi arta militară la moldo­veni... el era deplin convins că înălţarea neamului nu poate fi înfăptuită decît prin acea virtute civică convertită în virtute militară, decît graţie „regeneraţiei vechi­lor instituţii ostăşeşti“, singura cale prin care se poate impune respect asupritori­lor. în concepţia lui Bălcescu, armata era o şcoală a civismului şi a patriotismului adevărat, străin — subliniem — de orice pornire de ură şi adversitate faţă de alte neamuri. In lucrarea sa Despre starea socială a plugarilor el este departe de viziunea idilică a vieţii ţărăneşti, dar nu ezită să recunoască — în spiritul celor mai bune tradiţii ale latinităţii — valenţele satului, robusteţea şi sănătatea morală, ca atribute ale truditorilor ogoarelor. Roma îşi chema în momentele de primejdie consulii de la coarnele plugului, scrierile autorilor latini — cum ştim — abundă în laude la adresa vieţii campestre, a purităţii traiului rustic. Departe de Bălcescu gîndul de a idealiza — în mod absolut — înapoierea „idilică“ a spaţiului rural. Dimpotrivă, el înfierează lăcomia latifundiarilor, ţintuind la stîlpul infamiei acea „aristocraţie egoistă“, ase­­muindu-se în această judecată severă, dar dreaptă, cu Pliniu care într-o frază cele­bră constata : „latifundiile au adus prăpă­dul Italiei“. (Latifundia perdidere Italiam.) Despre Roma şi despre antichitate, în general, Bălcescu — cu simţul condiţio­nării istorice care-i era propriu — are o imagine de ansamblu justă cînd caracte­rizează civilizaţia antică în termenii următori: „lumea veche, civilizaţia păgînă ce reprezenta principiul din afară, obiec­tiv...“ Cît priveşte creaţiile celor vechi, manifestate în capodopere literare, el a­­deră la concepţia care le-a stat la bază, după care orice operă artistică trebuie să aibă o finalitate socială. Regăsim în Campania românilor în con­tra turcilor la anul 1595 conciziunea şi limpezimea stilului din Comentariile lui Cezar; cu Salustiu, Bălcescu are comun, pe lîngă tendinţa moralizatoare, talentul de portretist, limbajul uneori luxuriant şi plin de antiteze. Să ne amintim portretele lui Cato şi Cezar din opera lui Salustiu şi vom recunoaşte aici modelul lui Băl­cescu în schiţarea neuitatului portret al lui Mihai­ Tacit, pe care istoricul român — după mărturia lui I. Ghica — „îl citise şi recitise“ şi-a lăsat — indiscutabil — amprenta asupra scrisului lui Bălcescu. îndeosebi, zugrăvirea epocii şi a eroilor, cu gravitatea, nervozitatea reţinută şi conciziunea fără egal a autorului Analelor trebuie să-l fi impresionat adînc, încă din fragedă juneţe. Cît priveşte asemănările dintre scrisul şi concepţia despre istorie, ca operă de artă — aşa cum o aflăm la Tit Liviu — nici nu mai este nevoie să insistăm. Istoricul latin, care alături de Virgiliu a celebrat marşul triumfal al Romei pînă cînd Cetatea eternă a devenit „stăpîna lumii“, este prototipul istoricului retor. Pentru el istoria era — în primul rînd — o operă oratorică (opus oratorium maxime). Ea se înfăţişează ca o pledoarie clădită cu meşteşugire, urmărind să pro­beze, să demonstreze convingerile auto­rului (scribitur ad probandum). Dar nu numai întruchiparea artistica a operei trădează solida cultură clasică a lui Bălcescu, ci şi invocarea frecventă a Romei, caracterizarea destinului ei unic şi a mesajului ei peste veacuri. In de­scrierea Ardealului, fraza se fringe ca să facă loc unor consideraţii menite să apro­pie locurile noastre de peisajele cu „cîmpii arse şi văruite, ca la porţile Romei“. Vizitînd, în 1847, Genova, Roma, Nea­­pole, Palermo, Bălcescu studiază asiduu în biblioteci, vizitează cu ochi lacomi monumentele în care abundă străvechiul pămînt italic, căci — aşa cum subliniază C. Densuşianu — „cunoaşterea trecutului era pentru el chemare spre înfăptuiri nouă“, în acelaşi an, într-o scrisoare adre­sată lui V. Alecsandri, arătîndu-se entu­ziasmat de ideea lucrării ce o proiecta — Românii sub Mihai Voievod Viteazul — Bălcescu îl îndeamnă pe marele poet să scrie „poema epică asupra cuprinderii Da­ciei“ — şi-i comunică la rîndul lui că ia note pentru el „de costumele dacilor“ de pe Columna lui Traian ; totodată il sfă­tuieşte pe fratele poetului să-i cumpere Corespondenţa lui Traian cu Pliniu spre a studia caracterul lui Traian, într-o altă scrisoare adresată de la Paris lui I. Ghica (26. I. 1850), Bălcescu propune adoptarea limbii latine „favoritoare nouă“ — ca mijloc de comunicare şi înţe­legere în discutarea organizării unei uni­uni a Europei orientale. Istoric remarcabil — „mare meşter în întrebuinţarea verbului“, Bălcescu ne a­­pare, alături de Eminescu şi Odobescu, drept figura cea mai proeminentă a lite­raturii noastre la care aflăm întruchipat idealul clasic de armonie şi virtute — în sens etic — şi de expresivitate artistică, proprii antichităţii latine. Simţul formei, acea vis superba formae învăţate şi de la antici, fac din Bălcescu — după caracterizarea lui Hasdeu — „un artizan al scrisului care-şi cenzurează necontenit expresia“. Această scrupuloasă „cenzurare“ a frazei reprezintă — indis­cutabil — semnul distinctiv al celor ce au trecut prin şcoala severă dar nespus de fecundă a clasicilor. Excelează în a­­ceastă privinţă portretul lui Mihai, a cărui „frumuseţe a trupului, virtuţi mari şi felu­rite, dragoste către patrie, îngăduială către semeni, omenia către cei de mai jos, drep­tatea cătră toţi deopotrivă... sinceritate, statornicie şi dărnicie“ — transcriu nu numai virtuţile cardinale cu care anticii îşi împodobeau eroii, ci şi termenii folosiţi de scriitorii latini în asemenea împreju­rări (pulchritudo, amor patriae, mansue­­tudo, dementia, humanitas, justiţia, fides, fortitudo, liberalitas etc.). Şi dacă „stilul este omul“ , înţelegem temeinicia carac­terizării lui Eminescu care constata: „Limba lui Bălcescu este totodată culmea la care a ajuns românimea de la 1560 începînd şi pînă astăzi“. Patriot luminat, martir al neamului, în­trunind în fiinţa lui pe militantul înflăcă­rat, pe gînditorul politic şi stilistul ales, o personalitate turnată din bronzul nepie­ritor al făpturilor eroice — expresie românească a virtuţilor majore : gravitas et dignitas, demne de bărbaţii iluştri ai Romei, aşa se înfăţişează figura lui Băl­cescu în conştiinţa posterităţii. Grigore TĂNĂSESCU

Next