România literară, ianuarie-martie 1972 (Anul 5, nr. 1-14)
1972-02-17 / nr. 8
-j—îfiSSg si revistelor. .MANUSCWPTUM" 1/1972 BOGAT, divers şi foarte frumos ilustrat se înfăţişează primul număr pe 1972 al revistei „Manuscriptum“. La un an de la fondarea ei de către regretatul Perpessicius (în împrejurări pe care le evocă editorialul lui Al. Oprea), revista şi-a stabilit un profil potrivit, ieşind tot mai vizibil din sfera unui interes pur documentar şi adresîndu-se unui public pe care nu-l mai formează, în exclusivitate, specialiştii istoriei literare. „Manuscriptum“ seamănă astăzi cu o adevărată revistă de cultură — în înţelesul bun al cuvîntului. In aceasta trebuie căutată actualitatea unei publicaţii al cărei scop principal rămîne revelarea de materiale inedite (literatură, corespondenţă, jurnale, critică, acte, fotografii etc.). Fără a urmări să facem cu tot dinadinsul un inventar al numărului de curînd apărut, nu putem să nu menţionăm o mare parte din sumar. Intr-o primă secţiune, sînt publicate cîteva foarte interesante texte despre Eminescu (o conferinţă, din 1925, a lui Liviu Rebreanu ; două însemnări ale lui Vladimir Streinu, din 1970, citite în cadrul emisiunii radiofonice Odă limbii române) şi Creangă (fragment dintr-un proiectat studiu al lui G. Ibrăileanu, de prin 1908—1909), pe care le comunică Nicolae Liu, George Mirea şi Mihai Drăgan. Remarcabilă este mai cu seamă, prin pregnanţa şi nobleţea unor formulări, conferinţa pregătită de Rebreanu, în 1925, pentru ocazia dezvelirii unui bust al poetului la Sînnicolaul Mare şi pe care, bolnav, autorul lui Ion n-a mai putut-o rosti. Cităm cîteva rinduri : „Şi neamul întreg a înţeles că avea într-însul pe marele său purtător de cuvint. Deşi arta lui era nouă, s-a impus tuturor românilor ca o adevărată evanghelie. De aproape cincizeci de ani trăim în epoca Eminescu. Nu numai literatura, dar și cultura românească întreagă e dominată de spiritul lui. Cu cit trec anii, cu atit opera lui devine mai vie. Cultul lui Eminescu de-abia acuma, cînd visul lui s-a împlinit, începe aevea“ (p. 17). Liviu Rebreanu este incăodată prezent un număr cu o serie de mărturisiri (Cum am scris „Răscoala“), altele decit cele obţinute de ancheta lui D. Caracostea în 1932, şi care formează conţinutul unei conferinţe de la Ateneul Român. Cu un an înainte de moarte, marele scriitor destăinuia nu doar împrejurări mai puţin ştiute legate de crearea romanului său, dar şi un adevărat crez profesional şi literar : „Aş dori să mai adaug în prealabil că pentru mine dezbaterile acestea în jurul creaţiei artistice au un interes primordial. Eu n-am altă meserie decit scrisul. Eu nu sunt decit un simplu scriitor. însărcinările intîmplătoare pe care le-am avut în viaţă au fost accidente şi nu mi-au putut denatura fizionomia de scriitor. A trebuit să renunţ la multe, să îndur multe, să risc tot pentru a mă putea dărui deplin scrisului. Şi, desigur, a trebuit să iubesc mai presus de toate scrisul ca să îndrăznesc a-i închina toată viaţa mea Ca să fie o profesiune, scrisul trebuie pe de o parte să se diferenţieze, să nu mai rămîie un diletantism pentru neisprăviţii vieţii, ci o ocupaţie pe care n-o pot împlini decât cei chemaţi anume şi după o muncă mai istovitoare sufleteşte cu toate celelalte îndeletniciri omeneşti, iar pe de altă parte trebuie să reprezinte şi din punct de vedere social o carieră care, eventual, să ofere cel puţin avantajele pe care le oferă carierele similare. Poate că enunţînd aşa, brutal, condiţiile profesiunii scriitoriceşti voi ofensa anume credinţe tradiţionale care cer poetului să evite ca păsările cerului, să fie adică idealist şi să nu se intereseze de cele lumeşti. De-aici vin toate confuziile, din credinţa că scriitorul trebuie să fie sau un diletant sau un pariu, în clipa cînd vor înţelege nu numai scriitorii, ci şi cititorii, că scrisul e profesiunea cea mai nobilă, cea mai grea şi cea mai glorioasă, atunci se vor schimba multe lucruri, poate în primul rînd preţuirea operei literare“, (p. 107—108). De un extraordinar interes documentar este apoi o scrisoare a lui Ion Budai Doleanu către (probabil) Petru Maior descoperită la R.A.R. de către Cornelia Badea. Intitulată de către editoare Pentru începutul limbei româneşti... (şi însoţită de un comentariu minuţios, semnat de Cornelia Badea şi Mihai Mitu), scrisoarea reprezintă o „tălmăcire“ mai pe scurt a principiilor filologice expuse in 1812 în Fundamenta gramatices linguae Romaenicae, cu adăugarea unor detalii de ordin biografic, istoric şi metodologic. In genere, sectorul din revistă consacrat corespondenţei inedite este foarte bogat : scrisori ale lui Caragiale, Paul Zarifopol, Mihai Kogălniceanu, B. P. Hasdeu, H. Sanielevici, Hermiona Asachi ş.a. Reţinem, dintre acestea, scrisoarea lui Gh. Eminovici, tatăl lui Eminescu, adresată în 1864 lui Constantin Hurmuzachi (epitropul bunurilor răposatului C. Balş) şi care aruncă o importantă lumină asupra dificultăţilor financiare ale familiei poetului în anii de şcoală ai acestuia (în 1863, Eminescu părăseşte gimnaziul de la Cernăuţi tocmai datorită, cum pretinde G. Călinescu, „lipsei de mijloace“). Scrisoarea (aflată de Mircea Stoia la Arhivele Statului din Sibiu) este scrisă intr-un stil îngrijit, cu o bună cunoaştere de către Gh. Eminovici a „obligaţiilor“ genului. Demne de atenţie sunt, în fine, şi cele două scrisori ale lui T. S. Eliot către Alfred Margul Sperber, din 1926—1927, în legătură cu traducerea de către acesta din urmă a poemului The Waste Land în limba germană (comunicate de Diana Cristev). Revista publică și unele opere pînă azi necunoscute (poezii de tinerețe ale lui O. Goga, o piesă de Anton Heiban, un jurnal scris în închisoarea de la Piteşti de Al. Davila ş.a.m.d.), precum şi un enigmatic jurnal aflat în arhiva Lucian Blaga şi aparţinind Emiliei Bardach, interlocutoare a lui Henryk Ibsen şi posibil prototip al uneia dintre eroinele acestuia. Să adăugăm iconografia variată (inedită și aceasta, in mare parte) care ilustrează numărul. Reproducem coperta a doua (autor Victor Maşek) în care cititorii vor putea recunoaşte, în facsimil, scrisul lui Eminescu, Creangă și Caragiale. -Ac. ;:-A, Ar-*- ---------- ^ ; j. (-ylf- - ' y~ ' Í /*+*>»£*. " j-Z'>v->*«-* - ••-i'yCA; iî«*, V 4* Ä&v, :A,' jMÁiU *7' '~ AÉP -TV1.4X: “iwi» >“-«vţX+'~\ ♦vx^-v. , /£*^r <: ...„♦X, .* V> A'A»~. * *"*•<.: ^ x^*- ‘ Ax. <$iiéiti Onfith, <%" mufruj*â*- ttm «& t? ft«Ae «toa# J&wv et <** «*' V (fcfcwfc !v4r»4f*6 * (%t*v*rúrr &&Ct * t&'fcU: Cl >*(fân *?*/ <* ttâettâ, *ter«i f ■&**$& 4r 4/ â»- 4?»*űc <>4WS* <?Wí«a£. //Viaţa românească", nr. 12 • PAUL GEORGESCU deschide numărul cu un articol (Literatura, şi revoluţia) inteligent, scris cu pasiune caracteristică, pe una din temele constante ale publicisticii sale : „Sigur, problemele lieraturii sunt foarte complicate, foarte delicate, foarte specifice etc dar, oricît am respecta aceste superlative absolute, trebuie să constatăm faptul foarte obişnuit că o carte este un act de relaţie în care scriitorul transmite CEVA cititorului. Să examinăm această relaţie simplă“. Proza este reprezentată, în acest număr, de Petru Vintilă cu uoula Doi vikingi şi o fată care dezvoltă un subiect de foileton. Sectorul de critică şi istorie literară ocupă ca de obicei majoritatea paginilor. Amintiri pitoreşti despre Ion Minulescu, prezintă N Budurescu. Un articol cam descriptiv semnat de Ion Bălu,comentează activitatea critică a poetului Al. Philippide. Virginia Cartianu „reciteşte romanul Ion Sintu de I. M. Sadoveanu, pe baza unei curioase analogii între scriitorul român şi Henry Fielding. Asta pentru că : „Şi unul şi celălalt au văzut in jurul lor o societate care evolua repede“ etc. etc. Sunt însă şi deosebiri : „Spre deosebire de Ion Marin Sadoveanu care îşi prezintă punctul său de vedere prin personajele romanului, Fielding îl exprimă direct, la începutul fiecărui capitol“. Cu asemenea „asemănări“ şi „deosebiri“ nu vom ajunge prea departe. Articole interesante semnează Alexandru George (Programe, curente, grupări), Ioana Creţulescu (Leigia lui Flaubert), V. Mîndra (Ethos şi eros în dramaturgia română), Vasile Florescu (Scrisoare unui tînăr critic). Mulţumind pentru recenzia favorabilă a numărului 43/1975 din România literară, atragem atenţia, totuşi, că în numărul acesta nu se publică o „antologie de texte a peste cincizeci de scriitori din lumea întreagă“ vorbind despre Brâncuşi “, ci o recenzie a unei astfel de antologii ; şi (mai ales) că respectiva antologie a fost întocmită de Ion Caraion și nu, cum se afirmă la pag. 142, de Ion Creangă. I. T. I lllllllll!l!I!llllil!lllll!ll!!Himillllllllllllll(llllllllllllilI!!llllll!!i!illllll!!l!llliIllll!l!l!lllll!illl!!lI!SIII!illll9IHHIIIIilllilllllllllll!lllllllllllllllililllll!ll!MIIIIIIIIIII!IIIHIIIfl!iiliilliii!illlllllllllilllllllll!lllllllllllll)IIIIKIIIIII!llllllllllll PEGASUL TROIAN • In fiecare seară, la gura sobei, cu miinile ei iuţi şi pricepute, bunicuţa își împletea yoghinul. • Purta ghete ortopedice ca să creadă femeile că strînge bani la ciorap. • „Să nu mă uiţi !“, suspină ea, şi atunci el își făcu un nod la batistă. • Naufragiatul avea la îndemină hîrtie de scris, cerneală, toc, peniță și o sticlă de sifon. • Plesni de necaz că nu-și încape în piele de bucurie. • Cum s-a mai bucurat, orbul, auzind că există și televiziune în relief !... • Orizontul este locul unde se întîlnesc avioanele cu troleibuzele. • Dacă există antimaterie, poate că în ea vom găsi şi bomba antiatomică. • N-aş vrea să fiu eu deosebirea dintre ciocan şi nicovală. • Doar cînd o aştepta cite o oră să se rujeze, americanul regreta că se căsătorise cu o piele roşie. • Pentru că nu avea ceşti, îmi turnă cafeaua să-mi ghicească în palmă. Pistolul este o pușcă suflecată. • Sălbaticul avea la cină un musafir întreg. • De ce spunem „înaintea erei noastre“ și nu „era lor" ? TUDOR VASILIU DI LI3- ION DOGAR-MARINESCU într-un hol... O seară neobişnuită. Pe fotolii, dar şi pe scaune, bănci, banchete desperechiate sau de serviciu, aşezaţi pe trepte, ori în picioare, sprijiniţi de pereţi şi coloane, în holul teatrului „Ion Creangă“, tineri, majoritatea elevi din clasele ultime de liceu. La scurte intervale, ropote puternice de aplauze. Se joacă în mijlocul holului, fără decor, folosirdu-se numai o masă, un scaun, o mapă cu cartoane de desenat, un creion. Este un experiment realizat de un mănunchi de actori entuziaști, în frunte cu talentata tînără regizoare Magda Bordeianu, în chip cu totul dezinteresat, peste orele de program, însă cu foarte, foarte multă dăruire. Textele? Scrse de trei eleve din cercul de creaţie dramatică al liceului „Gheorghe Lazăr“. Cercul (pînă in pezent singurul de acest fel din ţară, pendinte de secţia română A.S.S.I.T.E.J. (Asociaţia internaţională a teatrelor pentru copii şi tineret) s-a născut din preocupările elevilor pentru fenomenul teatral, pe temeiul multor vizionări de spectacole, lecturi de specialitate şi discuţii în cadrul vechiului cenaclu literar al liceului, „Luceafărul“. Intîia schiţă dramatică (scrisă de eleva Anca Visdei, cu multă fineţe, dar şi cu o maturitate surprinzătoare), citită în cerc, intitulata „Şi totuşi David a fost trist“, reluînd cunoscuta temă mitologică a lui David şi Goliat, incera să dezbată o problemă legată de raporturile dintre oameni, slabi şi puternici. Această schiţă a constituit un stimulent. A fost urmată de altele. Cercul a atras atenţia unor oameni de teatru, care i-a acordat sprijin generos. Au avut loc întâlniri cu redactori ai revistei „Teatrul“, cu redacţiile emisiunilor de teatru radiofonic, cu dramaturgi ca Virgil Stoenescu, Titel Constantinescu, Alexandru Popescu, Mihai Neagu Basarab (ultimul fost şi elev al liceului şi membru al cenaclului), cu regizorul Paul Stratilat, dar, mai ales, cu regizoarea Magda Bordeianu şi inimoasa secretară literară Nataşa Gheorghiu. S-au scris cîteva piese într-un act, una în două acte şi alte cîteva schiţe dramatice (autoarea cea mai prolifică fiind Anca Visdei) apreciate, cel mai adesea elogios, de unii oameni de teatru. Din aceste piese s-au imprimat cîteva fragmente citite de elevele autoare landio, iar altele sunt jucate cu prilejul întîlniri de faţă. Şi, cu toate că este vorba de un simplu şi modest experiment, se dovedeşte, în această seară, prin atenţia cu care este urmărit jocul vioi al ideilor, că fragmentele prezentate se bucură de o maximă audienţa, îndeosebi din partea elevilor. După un monolog redactat de eleva Olga Tătara, s-a jucat un fragment din piesa „La revedere, Florentina !“ (o dramă cu implicaţii sociale, între două fete de aceeaşi virstă) de Anca Visdei. Se joacă apoi un fragment din piesa Olgăi Tătara : „Romeo şi Julieta“, un exerciţiu dramatic optimist. Experimentul s-a încheiat cu un fragment din piesa „Proces pentru o floare“ (o pasionată dezbatere etică), de Georgeta Matei, în aplauzele celor prezenţi, întrebaţi prin ce i-au atras într-o aşa de mare măsură fragmentele de piese, unii elevi şi-au manifestat satisfacţia de fi putut cunoaşte o formă de teatru susă de tineri, despre tineri şi pentru tineri. Alţii au cerut, tocmai de aceea, extinderea cercului de creaţie dramatică şi eventual, înfiinţarea unui laborator artistic al elevilor, un studio permanen unde să se joace astf . de piese, în care să se încerce redarea cit mai veridică a celor mai actuale şi stringente probleme care-i frămintă pe tineri. Propuneri interesante, poate utile, care me dă să fie ascultate cu atenţie... Prof. Alexandru MITRU România literară 25