România literară, iulie-septembrie 1972 (Anul 5, nr. 28-40)
1972-07-06 / nr. 28
I E FOARTE POSIBIL ca eseistica lui Ştefan Aug. Doinaş să-şi aibă punctul de plecare în activitatea traducătorului de poezie, rod aşadar al unor preocupări practice şi vizînd la început mai ales latura tehnică a procesului. în orice caz, în culegerea de articole de curînd apărută *), ca şi în Lampa lui Diogene, problemele traducerii ocupă un loc important (Dialogul culturii). Numeroasele observaţii interesante denotă lecturi atente şi stăruitoare din poezia modernă şi din romantici şi o reală pricepere în materie. Critica propriu-zisă a poetului (Repere poetice) este de aspect cultural, doctă şi informată, cu preferinţă pentru generalităţi. Ceea ce lipseşte este, oarecum surprinzător, personalitatea. Studii de uz didactic (despre Blaga, G. Călinescu, expresionism) stau alături de recenzii minuţioase şi metodice. Poetul critic e un spirit sistematic, rece, scriind într-o limbă clară şi exactă noţional, dar fără fantezie sensibilă. El distinge, repetă, clasifică şi explicitează ca un profesor de poezie : „Pe de o parte, Poetul (Blaga) are rolul de a le salva (cuvintele) din condiţia lor de instrumente ale determinării individuale, de a le mîntui din păcatul în care au căzut odată cu omul ; întorcîndu-le în obîrşia lor, el le restituie virtutea esenţială, refăcînd un grai pierdut demult. Dar restituindu-le obîrşiei lor, poetul le întoarce în sînul Tăcerii dintîi, adică le mîntuie în sensul că le face să se încheie, să se sfîrşească în liniştea din care odată s-au zămislit , le constrânge să-şi afle sfârşitul în propriul lor început“ (p. 17). Despre moda poetică, 1968—1971 seamănă cu un mic tratat de pedagogie literară, util în măsura în care semnalează cele mai frecvente locuri comune ale poeziei tinerei generaţii. El continuă preocupări mai vechi ale autorului, din Lampa lui Diogene. Să spun drept, aş fi preferat acestui serial monoton, de o gravitate cam pedantă, un pamflet sau un manifest. Ecoul lui ar fi fost, hotărît, altul. Chestiunea modei, în sfîrşit, mi se pare interpretată prea simplu. Dacă moda constituie, după spusele autorului, „o şcoală a facilităţii şi am*) Ştefan Aug. Doinaş, Poezie şi modă poetică, Ed. Eminescu, 1972 ; **) Gheorghe Grigurcu, Teritoriu liric, Ed. Eminescu, 1972, posturii“, nu-i mai puţin adevărat că ea este un fenomen aproape inevitabil. Orice poet original se face, mai devreme sau mai tîrziu, imitat, determină o modă. Dar această modă ne interesează abia cînd devine un spirit nefast al timpului (Gherea, Ibrăileanu, despre decepţionismul de după Eminescu) sau cînd se referă la poeţi importanţi. Explicaţiile sociale lipsesc în studiul lui Ştefan Aug. Doinaş, fenomenul descris părînd accidental şi periferic, cu atît mai mult cu cit cazurile pe care le ia in considerare sînt (cu minime excepţii) ale unor poeţi neînsemnaţi, pentru care moda e regimul firesc de existenţă. Nici „delirul verbal“, nici „beţia de imagini“, nici mimetismul nu reprezintă, la astfel de poeţi, decît, cel mult, indiciul relativ al lipsei de valoare. PRIMA carte de critică a poetului Gheorghe Grigurcu este o culegere de cronici de poezie **), publicate în revista Familia ,pe parcursul a cîţiva ani. Criticul mi se pare superior poetului (acesta cu o activitate, dacă nu mai veche, în orice caz mai cunoscută), prin spiritul fin, capabil să sesizeze nuanţele, şi prin calitatea expresiei. Influenţat de Ion Negoiţescu, autorul Teritoriului liric practică o critică de esenţă muzicală, care-şi revelă însuşirile adinei de sugestie mai ales cînd se aplică la poezie. Fraza are cadenţă şi o eleganţă studiată, consunînd lăuntric cu textul comentat, pe care-l îmbracă adesea ca o iederă mătăsoasă şi unduitoare. Cuvintele se contaminează de substanţa versurilor, de pulsaţia secretă a imaginaţiei lirice. Iată un singur exemplu, despre Radu Stanca : „Din melodia impecabilă, orgolioasă, de alămuri triumfătoare ori de sentimentale viori, a versului, se desfac contururile unor viziuni ce ne dau întreaga măsură a acestui liric [...], atent la desfăşurarea unor complexităţi dezvăluite într-o eleganţă ce gîtuie aproape totdeauna efortul [...]. Dacă rădăcinile literare ale acestei poziţii pot fi Sturm und Drang, Oscar Wilde, Valéry, iar dintre autohtoni Macedonski, Philippide, Emil Botta [.], cele temperamentale coboară mai în adînc, înspre sensibilitatea trubadurească în acea materie din ce în ce mai misterioasă de simţire istorică, din care imaginaţia poate înflori în voie“ (p. 23). Această critică de sensibilitate şi de nuanţă se bizuie mai puţin pe idei generale şi mai mult (ca şi critica lui Ion Negoiţescu) pe descriere, printr-o misterioasă aderenţă la valorile intim muzicale ale versurilor. Efectul este, în paginile cele mai bune, eufonic, de vrajă subtilă, care prelungeşte vibraţia poetică. Nu puţine sînt şi cazurile de afectare, cînd stilul acesta învăluitor şi melodios devine lins, preţios şi foarte artificial. Cum se întîmplă adesea, criticul nu are însă o idee exactă despre posibilităţile sale. Motto-ul din T.S. Eliot (din care reţin : „Tot ce aş îndrăzni să afirm despre opera oricărui poet în viaţă, cînd fac cunoştinţă cu ea, este dacă reprezintă poezie adevărată sau nu“) şi Precizarea introductivă îi contrazic vocaţia principală care nu este de a impune sau de a contesta talente. „Prevedem iritările ce le va provoca prezenta carte şi sîntem pregătiţi a le suporta“, declară cu stoicism Gheorghe Grigurcu. De ce ? S-ar putea să mă înşel, dar de iritare durabilă nu va fi vorba, îndrăznelile tinărului critic reducîndu-se deocamdată la recenziile nefavorabile (şi nedrepte) pe care le scrie despre A. E Baconski, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Sigur, nu-i puţin lucru să ai despre poeţi care trec drept foarte buni o altă opinie decît a majorităţii comentatorilor, însă e o simplă prezumţie să crezi că ea te pune neapărat în postura unui „disident“, nevoit să recurgă la „arbitrajul timpului“, în primul rînd, pentru că judecata critică nu se dovedeşte în aceste cazuri expresia limpede a unui sistem de valori constituit. Estetica lui Gheorghe Grigurcu este, deocamdată, latentă şi se rezumă la preferinţa pentru poezia elaborată, în care resursele limbajului sunt exploatate cu măiestrie. Poeţii primitivi, explozivi şi de expresie frustă sînt priviţi cu o neîncredere justificată mai mult intuitiv decît teoretic. Ce sens are atunci refuzul lui, să zicem, A. E. Baconski ? Vehemenţa tonului este suspectă şi e de mirare cum Gheorghe Grigurcu nu se arată sensibil tocmai la somptuozitatea decorativă şi la solemnităţile ceremoniale ale unui poet pe care formula lui critică era mai aptă să-l guste decît, de exemplu, pe Petre Stoica sau pe Ion Alexandru Ce reproşează în fond criticul lui A. E. Baconski . Dacă lăsăm la o parte cele cîteva poezii nefericite, citate la început, şi la care poetul însuşi a renunţat, remarcăm că singura învinuire serioasă rămîne aceea privitoare la caracterul emfatic al poeziei. Criticul ia în serios poza, scoţînd din declaraţiile lirice ale poetului un portret ridicol. Ce-i drept, A. E. Baconski e un preţios şi un emfatic, dar care şi-a făcut din egolatrie, din grandilocvenţă, din simulare, un stil inimitabil. Analiza lui Gh. Grigurcu e prea „psihologică“ şi în afara calităţii literare a versurilor. I se pot cita oricînd poezii admirabile, erotice sau pasteluri, cu o viziune senzuală şi rafinată. Estetismul lui A. E. Baconski nu e exterior, poleială fragilă, ci organic, ca şi grandilocvenţa lui, care ţine de o natură teatrală a poeziei. Gesturile unui poet pot fi tot aşa de profunde, în autenticitatea lor, ca şi „ideile“ lui. Dramatismul liricii lui A. E. Baconski vine mai ales din gest, din înscenare, căci poetul se joacă permanent pe sine. „Personajul“ acesta poate să nu fie simpatic, dar este veritabil şi original. Mici teribilisme, aşadar, fără mari consecinţe. A fi personal şi îndrăzneţ în critică nu înseamnă a te deosebi de alţii, ci a fi consecvent cu tine însuţi. N. Manolescu POEŢI ŞI CRITICI I ŞTEFAN Alia DOINAŞ !! ''' " ' ' '/'///////.■" ■ ' .... /A.... GHEORGHE GRIGURCU teritoriu f • • liric -v/A m GELLU NAUM Tatăl meu obosit • TENDINŢA de integrare treptată a unora din fenomenele estetice extremiste (sau doar considerate ca atare) ţine de însăşi natura literaturii. Ceea ce scandaliza ieri nu mai miră ori pe nimeni. Evoluţie a gustului, progres în ordinea comprehensiunii sau nemărturisită manifestare de snobism ? E greu de spus, după cum e dificil a decide dacă, în felul acesta, timpul a lucrat pentru, sau împotriva, artiştilor insurgenţi de odinioară. Procesul de absorbţie dovedeşte însă în chip cert (în cazul în care e autentic, real) că însăşi „anti-literatura“ se transformă în literatură, că dinamitarea limbajului devine pînă la urmă un mod de expresie ca oricare altul. Dorinţa de confesie a omului este, se pare, atît de imperioasă încît ea se realizează chiar şi prin ruina instrumentelor care o mijlocesc. Una sau alta dintre convenţiile de moment ale literaturii (moment ce durează uneori secole) poate fi distrusă. Convenţia însăşi a literaturii însă are ceva din trăinicia naturii. Nu poţi anihila literatura cu cuvinte, scriind. Singura ei alternativă e tăcerea. Anti-literatură cu adevărat au făcut numai Rimbaud şi Gogol : primul, scuipîndu-şi cu mînie limba poetică, retezată de la rădăcină, al doilea, aruncîndu-şi opera (ultima şi poate cea mai bună) In foc. In „pohemul“ lui Gellu Naum (autor care a debutat editorial în 1936, aparţinînd celui de al doilea val al suprarealismului autohton) terenul e aproape peste tot nesigur şi înşelător. Limbajul poetului este, la prima vedere, o simulare continuă crîmpeie de propoziţii, presupunînd un context pe care totuşi nu-l au, plutesc, labile, în gol : „Desena frunze“ , „Opinia trandafirilor albi sau o pălărie mică pe scaun“ ; „Singurele aluzii la viaţa lui sentimentală“ ; „Subsolurile unui mare hotel sau o aerogară gigantică Foloseam şi asemenea ingrediente“. Astaţia urmuziană de a începe fraza normal, în modul cel mai firesc cu putinţă, îndrumînd-o, chipurile, spre un sens cert, pentru a o prăvăli apoi brusc în nedeterminat sau absurd reprezintă o tehnică îndelung exersată de autor ! „Fusese o muncă îndelungată şi grea dar se terminase cu bine şi era sigur că evenimentul va avea loc“ sau „In dimineţile următoare mă duceam la universitate pe la ora nouă Aveam picioarele legate cu nişte curele şi purtam pe faţă obişnuitul capuşon cu moţ ca de pitic. Lumea se arăta cam dezamăgită de echipamentul meu tehnic atît de rudimentar şi încerca să mă convingă să renunţ la glugă“. O temporală rezonabilă introduce o principală aberantă: „în timp ce stuidenţii inteligenţi dobîndeau cunoştinţe temeinice în cadrul unui program exigent" „Langajul ansamblurilor era integrat în doze mici“, consecuţia este mimată : „îl cunoscusem pe regele Filip şi căpătasem un documente în acest sens La aceasta se mai adăuga şi un început de Intimidare morală din partea celorlalţi De fapt ei îşi muşcau degetele“, şablonul parodiat. „Eram implicat în munci de natură heculeană“, fraza lăsată „deschisă“ : „Aveam dreptul şi datoria să mă înscriu pe lista celor ce preţuind practica trec la studiul problemelor şi nu uită că la urma urmei“. Poetul stimulează actul de a nara : „La Malmö făceam lecturi entuziasmante dar neputînd suporta climatul a trebuit să plec“, înnoadă false acţiuni . „Intr-un moment pe care m-aş simţi tentat să-l situez spre seară am luat o scară am rezemat-o de zid şî m-am pregătit să mă urc spre ea“ „Atunci am primit lovitura aceea între umeri şi git", mimează scrupulul şi chiar pedanteria exactităţii : „Cele nouă tuburi dădeau nouă note Nota a doua se obţinea reducînd la jumătate tubul iniţial" „Pentru nota a treia tubul al doilea trebuia micşorat la rîndul său tot cu o jumătate Pentru rest se mînuiau bastonaşele negre“ sau „La un moment dat îmi acoperea întreg cîmpul vizual Avea un ten ca de fetiţă de doi ani (La mijlocul coridorului covorul avea o pată de umezeală)“, felurite stiluri de expunere epică (caracteristice, rînd pe rînd, romanului sentimental poliţist de aventuri, „nori“ etc.) şi diverse tonuri (al reporterului, de pildă, care se mărgineşte să constate, cit se poate de sobru, faptele) : „Bărbaţii ca şi femeile aveau trupurile pline de cicatrice Femeile bătrîne le ucideau adesea pe cele tinere Lîngă cataractă am Valeriu Cristea (Continuare In pagina 10) România literară .