România literară, iulie-septembrie 1972 (Anul 5, nr. 28-40)

1972-07-06 / nr. 28

I­ ­E FOARTE POSIBIL ca eseistica lui Ştefan Aug. Doinaş să-şi aibă punctul de plecare în activitatea traducătorului de poezie, rod aşadar al unor preocupări practice şi vizînd la început mai ales latura tehnică a pro­cesului. în orice caz, în culegerea de articole de curînd apărută *), ca şi în Lampa lui Diogene, problemele tradu­cerii ocupă un loc important (Dialogul culturii). Numeroasele observaţii inte­resante denotă lecturi atente şi stărui­toare din poezia modernă şi din roman­tici şi o reală pricepere în materie. Critica propriu-zisă a poetului (Re­pere poetice) este de aspect cultural, doctă şi informată, cu preferinţă pentru generalităţi. Ceea ce lipseşte este, oare­cum surprinzător, personalitatea. Studii de uz didactic (despre Blaga, G. Căli­­nescu, expresionism) stau alături de re­cenzii minuţioase şi metodice. Poetul critic e un spirit sistematic, rece, scri­ind într-o limbă clară şi exactă noţio­­nal, dar fără fantezie sensibilă. El dis­tinge, repetă, clasifică şi explicitează ca un profesor de poezie : „Pe de o parte, Poetul (Blaga) are rolul de a le salva (cuvintele) din con­diţia lor de instrumente ale determină­rii individuale, de a le mîntui din păca­tul în care au căzut odată cu omul ; întorcîndu-le în obîrşia lor, el le resti­tuie virtutea esenţială, refăcînd un grai pierdut demult. Dar restituindu-le o­­bîrşiei lor, poetul le întoarce în sînul Tăcerii dintîi, adică le mîntuie în sen­sul că le face să se încheie, să se sfîr­­şească în liniştea din care odată s-au zămislit , le constrânge să-şi afle sfârşi­tul în propriul lor început“ (p. 17). Despre moda poetică, 1968—1971 sea­mănă cu un mic tratat de pedagogie li­terară, util în măsura în care semna­lează cele mai frecvente locuri comune ale poeziei tinerei generaţii. El continuă preocupări mai vechi ale autorului, din Lampa lui Diogene. Să spun drept, aş fi preferat acestui serial monoton, de o gravitate cam pedantă, un pamflet sau un manifest. Ecoul lui ar fi fost, hotărît, altul. Chestiunea modei, în sfîr­­şit, mi se pare interpretată prea sim­plu. Dacă moda constituie, după spusele autorului, „o şcoală a facilităţii şi a­­m­*) Ştefan Aug. Doinaş, Poezie şi modă poetică, Ed. Eminescu, 1972 ; **) Gheorghe Grigurcu, Teritoriu liric, Ed. Eminescu, 1972, posturii“, nu-i mai puţin adevărat că ea este un fenomen aproape inevitabil. Orice poet original se face, mai devre­me sau mai tîrziu, imitat, determină o modă. Dar această modă ne interesea­ză abia cînd devine un spirit nefast al timpului (Gherea, Ibrăileanu, despre decepţionismul de după Eminescu) sau cînd se referă la poeţi importanţi. Ex­plicaţiile sociale lipsesc în studiul lui Ştefan Aug. Doinaş, fenomenul descris părînd accidental şi periferic, cu atît mai mult cu cit cazurile pe care le ia in considerare sînt (cu minime excep­ţii) ale unor poeţi neînsemnaţi, pentru care moda e regimul firesc de exis­tenţă. Nici „delirul verbal“, nici „beţia de imagini“, nici mimetismul nu repre­zintă, la astfel de poeţi, decît, cel mult, indiciul relativ al lipsei de valoare. P­RIMA carte de critică a poetului Gheorghe Grigurcu este o cule­gere de cronici de poezie **), pu­blicate în revista Familia ,pe parcursul a cîţiva ani. Criticul mi se pare supe­rior poetului (acesta cu o activitate, dacă nu mai veche, în orice caz mai cunoscută), prin spiritul fin, capabil să sesizeze nuanţele, şi prin calitatea ex­presiei. Influenţat de Ion Negoiţescu, autorul Teritoriului liric practică o cri­tică de esenţă muzicală, care-şi revelă însuşirile adinei de sugestie mai ales cînd se aplică la poezie. Fraza are ca­denţă şi o eleganţă studiată, consunînd lăuntric cu textul comentat, pe care-l îmbracă adesea ca o iederă mătăsoasă şi unduitoare. Cuvintele se contami­nează de substanţa versurilor, de pulsaţia secretă a imaginaţiei lirice. Iată un singur exemplu, despre Radu Stanca : „Din melodia impecabilă, orgolioasă, de alămuri triumfătoare ori de senti­mentale viori, a versului, se desfac contururile unor viziuni ce ne dau în­treaga măsură a acestui liric [...], atent la desfăşurarea unor complexităţi dez­văluite într-o eleganţă ce gîtuie aproa­pe totdeauna efortul [...]. Dacă rădăci­nile literare ale acestei poziţii pot fi Sturm und Drang, Oscar Wilde, Valéry, iar dintre autohtoni Macedonski, Phi­­lippide, Emil Botta [­.], cele tempera­mentale coboară mai în adînc, înspre sensibilitatea trubadurească în acea materie din ce în ce mai misterioasă de simţire istorică, din care imaginaţia poate înflori în voie“ (p. 23). Această critică de sensibilitate şi de nuanţă se bizuie mai puţin pe idei ge­nerale şi mai mult (ca şi critica lui Ion Negoiţescu) pe descriere, printr-o mis­terioasă aderenţă la valorile intim mu­zicale ale versurilor. Efectul este, în paginile cele mai bune, eufonic, de vrajă subtilă, care prelungeşte vibra­ţia poetică. Nu puţine sînt şi cazurile de afectare, cînd stilul acesta învălui­tor şi melodios devine lins, preţios şi foarte artificial. Cum se întîmplă adesea, criticul nu are însă o idee exactă despre posibili­tăţile sale. Motto-ul din T.S. Eliot (din care reţin : „Tot ce aş îndrăzni să a­­firm despre opera oricărui poet în viaţă, cînd fac cunoştinţă cu ea, este dacă reprezintă poezie adevărată sau nu“) şi Precizarea introductivă îi con­trazic vocaţia principală care nu este de a impune sau de a contesta talente. „Prevedem iritările ce le va provoca prezenta carte şi sîntem pregătiţi a le suporta“, declară cu stoicism Gheorghe Grigurcu. De ce ? S-ar putea să mă înşel, dar de iritare durabilă nu va fi vorba, îndrăznelile tinărului critic re­­ducîndu-se deocamdată la recenziile nefavorabile (şi nedrepte) pe care le scrie despre A. E Baconski, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Sigur, nu-i puţin lucru să ai despre poeţi care trec drept foarte buni o altă opinie decît a majorităţii comentatorilor, însă e o sim­plă prezumţie să crezi că ea te pune neapărat în postura unui „disident“, nevoit să recurgă la „arbitrajul timpu­lui“, în primul rînd, pentru că judecata critică nu se dovedeşte în aceste cazuri expresia limpede a unui sistem de va­lori constituit. Estetica lui Gheorghe Grigurcu este, deocamdată, latentă şi se rezumă la preferinţa pentru poezia elaborată, în care resursele limbajului sunt exploatate cu măiestrie. Poeţii pri­mitivi, explozivi şi de expresie frustă sînt priviţi cu o neîncredere justificată mai mult intuitiv decît teoretic. Ce sens are atunci refuzul lui, să zicem, A. E. Baconski ? Vehemenţa tonului este suspectă şi e de mirare cum Gheorghe Grigurcu nu se arată sensi­bil tocmai la somptuozitatea decorati­vă şi la solemnităţile ceremoniale ale unui poet pe care formula lui critică era mai aptă să-l guste de­cît, de exemplu, pe Petre Stoica sau pe Ion Alexandru Ce reproşează în fond criticul lui A. E. Baconski . Dacă lăsăm la o parte cele cîteva poe­zii nefericite, citate la început, şi la care poetul însuşi a renunţat, remar­căm că singura învinuire serioasă ră­­mîne aceea privitoare la caracterul em­fatic al poeziei. Criticul ia în serios poza, scoţînd din declaraţiile lirice ale poetului un portret ridicol. Ce-i drept, A. E. Baconski e un preţios şi un em­fatic, dar care şi-a făcut din egolatrie, din grandilocvenţă, din simulare, un stil inimitabil. Analiza lui Gh. Grigur­cu e prea „psihologică“ şi în afara ca­lităţii literare a versurilor. I se pot cita oricînd poezii admirabile, erotice sau pasteluri, cu o viziune senzuală şi rafinată. Estetismul lui A. E. Baconski nu e exterior, poleială fragilă, ci orga­nic, ca şi grandilocvenţa lui, care ţine de o natură teatrală a poeziei. Gestu­rile unui poet pot fi tot aşa de pro­funde, în autenticitatea lor, ca şi „idei­le“ lui. Dramatismul liricii lui A. E. Baconski vine mai ales din gest, din înscenare, căci poetul se joacă perma­nent pe sine. „Personajul“ acesta poate să nu fie simpatic, dar este veritabil şi original. Mici teribilisme, aşadar, fără mari consecinţe. A fi personal şi îndrăzneţ în critică nu înseamnă a te deosebi de alţii, ci a fi consecvent cu tine însuţi. N. Manolescu POEŢI ŞI CRITICI I ŞTEFAN Alia DOINAŞ !! ''' " ' ' '/'///////.­■" ■ ' .... /A.... GHEORGHE GRIGURCU teritoriu f • • liric -v/A m GELLU NAUM Tatăl meu obosit • TENDINŢA de integrare treptată a unora din fenomenele estetice extremiste (sau doar considerate ca atare) ţine de însăşi natura literaturii. Ceea ce scandaliza ieri nu mai miră ori pe nimeni. Evoluţie a gustului, progres în ordinea comprehensi­unii sau nemărturisită manifes­tare de snobism ? E greu de spus, după cum e dificil a deci­de dacă, în felul acesta, timpul a lucrat pentru, sau împotriva, ar­tiştilor insurgenţi de odinioară. Procesul de absorbţie dovedeşte însă în chip cert (în cazul în care e autentic, real) că însăşi „anti-literatura“ se transformă în literatură, că dinamitarea lim­bajului devine pînă la urmă un mod de expresie ca oricare altul. Dorinţa de confesie a omului este, se pare, atît de imperioasă încît ea se realizează chiar şi prin ruina instrumentelor care o mijlocesc. Una sau alta dintre convenţiile de moment ale li­teraturii (moment ce durează uneori secole) poate fi distrusă. Convenţia însăşi a literaturii însă are ceva din trăinicia na­turii. Nu poţi anihila literatura cu cuvinte, scriind. Singura ei alternativă e tăcerea. Anti-lite­­ratură cu adevărat au făcut nu­mai Rimbaud şi Gogol : primul, scuipîndu-şi cu mînie limba po­etică, retezată de la rădăcină, al doilea, aruncîndu-şi opera (ulti­ma şi poate cea mai bună) In foc. In „pohemul“ lui Gellu Naum (autor care a debutat editorial în 1936, aparţinînd celui de al doilea val al suprarealismului autohton) terenul e aproape peste tot nesigur şi înşelător. Limbajul poetului este, la prima vedere, o simulare continuă­­ crîmpeie de propoziţii, presu­­punînd un context pe care totuşi nu-l au, plutesc, labile, în gol : „Desena frunze“ , „Opinia tran­dafirilor albi sau o pălărie mică pe scaun“ ; „Singurele aluzii la viaţa lui sentimentală“ ; „Sub­solurile unui mare hotel sau o aerogară gigantică Foloseam şi asemenea ingrediente“. Astaţia urmuziană de a începe fraza normal, în modul cel mai firesc cu putinţă, îndrumînd-o, chipuri­le, spre un sens cert, pentru a o prăvăli apoi brusc în nedetermi­nat sau absurd reprezintă o tehnică îndelung exersată de autor ! „Fusese o muncă înde­lungată şi grea dar se terminase cu bine şi era sigur că evenimen­tul va avea loc“ sau „In dimi­neţile următoare mă duceam la universitate pe la ora nouă Aveam picioarele legate cu nişte curele şi purtam pe faţă obiş­nuitul capuşon cu moţ ca de pi­tic. Lumea se arăta cam dezamă­gită de echipamentul meu teh­nic atît de rudimentar şi încerca să mă convingă să renunţ la glugă“. O temporală rezonabilă introduce o principală aberantă: „în timp ce stuidenţii inteligenţi dobîndeau cunoştinţe temeinice în cadrul unui program exigent" „Langajul ansamblurilor era in­tegrat în doze mici“, consecuţia este mimată : „îl cunoscusem pe regele Filip şi căpătasem un do­cumente în acest sens La aceasta se mai adăuga şi un început de Intimidare morală din partea celorlalţi De fapt ei îşi muşcau degetele“, şablonul parodiat. „Eram implicat în munci de natură he­culeană“, fraza lăsată „deschisă“ : „Aveam dreptul şi datoria să mă înscriu pe lista celor ce preţuind practica trec la studiul problemelor şi nu uită că la urma urmei“. Poetul stimulează actul de a nara : „La Malmö făceam lecturi entuzias­­mante dar neputînd suporta cli­matul a trebuit să plec“, înnoadă false acţiuni . „Intr-un moment pe care m-aş simţi tentat să-l situez spre seară am luat o scară am rezemat-o de zid şî m-am pregătit să mă urc spre ea“ „Atunci am primit lovitura aceea între umeri şi git", mimea­ză scrupulul şi chiar pedanteria exactităţii : „Cele nouă tuburi dădeau nouă note Nota a doua se obţinea reducînd la jumătate tubul iniţial" „Pentru nota a treia tubul al doilea trebuia micşorat la rîndul său tot cu o jumătate Pentru rest se mînu­­iau bastonaşele negre“ sau „La un moment dat îmi acoperea în­treg cîmpul vizual Avea un ten ca de fetiţă de doi ani (La mij­locul coridorului covorul avea o pată de umezeală)“, felurite sti­luri de expunere epică (caracte­ristice, rînd pe rînd, romanului sentimental poliţist de aventuri, „nori“ etc.) şi divers­e tonuri (al reporterului, de pildă, care se mărgineşte să constate, cit se poate de sobru, faptele) : „Băr­baţii ca şi femeile aveau trupu­rile pline de cicatrice Femeile bătrîne le ucideau adesea pe cele tinere Lîngă cataractă am Valeriu Cristea (Continuare In pagina 10) România literară .

Next