România literară, aprilie-iunie 1973 (Anul 6, nr. 14-26)

1973-05-24 / nr. 21

Un bilanţ generos • •• este acela pe care-l face disciplinei vi­tregite eminentul cercetător Marin Bucur in Istoriografia literară româ­nească, impozant volum in-4°, de a­­proape 650 de pagini, recent apărut în Editura Minerva, colecţia „Universitas“, pentru uzul studenţilor şi al cadrelor învăţămîntului superior. Autorul a citit enorm în vederea redactării întîii noas­tre istorii a istoriei literare, completa­tă cu dense note bibliografice, din care nu lipseşte decit uneori opinia criticii asupra istoricilor literari respectivi (dar aceasta ar fi îngroşat prea mult volu­minoasa carte, care cuprinde în reali­tate materialul a două tomuri). N-am stat să număr cîţi istorici ai literaturii noastre au fost primiţi în ospitaliera lucrare a lui Marin Bucur, dar nimeni nu i-ar putea imputa acesteia vreo o­­misiune importantă. Dimpotrivă, aş fi ispitit să-i reproşez o prea mare recep­tivitate faţă de apartenenţii unor disci­pline învecinate, care însă n-au nimic de a face cu istoria literară propriu­­zisă. Un grăitor exemplu este locul ne­meritat ce i se face canonicului Alexan­dru Grama, detractorul de tristă amin­tire al lui Eminescu. Paragraful de 15 rînduri ce i se consacră începe discri­minator : „Canonicul de la Blaj e invocat nu din pietate, ci din obligaţie bibliografi­că strictă, care nu ţine seama de non­valori, ci numai de rigiditatea scrupu­­lozităţii“. Este clar că dacă datorăm pietate ce­lui ce ne-a proiectat în universalitate, făcînd numele nostru cunoscut în lu­mea întreagă, nu suntem­ obligaţi cu a­­ceeaşi recunoştinţă faţă de cei ce s-au crezut nu numai chemaţi, dar şi obli­gaţi să-i bareze calea celui mai mare poet român, declarîndu-i o primejdie publică pentru sănătatea morală a na­ţiei. O istorie a istoriei literare, cum este cartea lui Marin Bucur, nu era de­loc ţinută să-l primească în rîndurile ei pe acela care, în definitiv, bine sau catastrofal (pentru el!), n-a făcut alt­ceva decît să răstălmăcească, dintr-un strimt unghi de vedere etic, opera unui gigant contemporan. Istoria literară este însă disciplina care studiază pe scrii­torii trecutului. Ce caută aşadar obtu­zul canonic intr-o istorie care nu este aceea a criticii, ci a istoriei literare ? Bibliografia strictă poate ţine seama şi de nonvalori, dacă ele sunt expresive sau mai bine zis reprezentative pentru o mentalitate, cum este aceea de a ju­deca opera unui contemporan exclusiv sub raportul valorii morale. Marin Bucur a vrut să spună că din rigoarea (nu rigiditatea) scrupulozităţii, nu se putea trece peste o nonvaloare ca Gra­ma. Argumentul ar fi fost valabil la o bibliografie eminesciană, în care, în­­tr-adevăr, se cuvin să fie menţionaţi şi detractorii, pe lingă criticii înţelegători, care au contribuit la o mai justă inter­pretare a unei opere ca aceea a lui Emi­nescu. Mi-ar fi plăcut să se releve, din moment ce i-au fost consacrate 15 rînduri, că Grama a prevăzut momentul cînd un regim comunist, la noi, avea să facă din discursul Pro­letarului crezul său literar. Omul nu era atît de prost pe cit era de neche­mat a face critică literară, fie chiar de pe o poziţie sanitară. Nu acelaşi este cazul lui Octav Mi­­nar, care a parazitat neonest memoria lui Eminescu, dar cel puţin a crezut că face istorie literară, ocupîndu-se de ilustrul dispărut şi iubindu-l atîta, in­cit a ţinut cu orice preţ să-i „comple­teze“ opera­­lui şi lui Caragiale, mai ales, al cărui colaborator s-a pretins). Nu înţeleg ce a vrut să spună Marin Bucur, începîndu-şi justa execuţie a măsluitorului astfel: „Cu Octav Minar s-a oficializat mi­tul, dar şi falsul documentelor“. Cum adică ? Preţuirea documentelor biografice să fie un mit, şi încă unul „oficializat“ . Ineditul (la Minar, tot­deauna suspect!) l-a aşteptat pe Minar ca să fie pus în valoare ? A­r mai remarca faptul că plasto­grafii sunt sau încearcă a fi maeş­tri în grafia respectivelor victi­me, nu însă şi în grafologia lor, care este disciplina surprinderii caracterului unui individ după trăsătura condeiului, deosebită de la om la om. Marin Bucur scrie: „Se specializase în grafologia eminesciană și executa perfect scrisori cu cuprins ciudat". Făcuse acest lucru cu Caragiale, dar scrisorile lui Emines­cu, falsificate de el, nu le arăta nimă­nui, tocmai de teama de a nu se de­masca, pentru că nu atinsese perfecţia realizată de faimosul falsificator de tes­tamente, tatăl lui Ioachim Botez, sau de hîrtii monedă, ca Magnificentius, Impenatorul Artelor ! Pe Minor, pretins colaborator al lui Caragiale, l-a demas­cat G. M. Vlădescu, intr-o scrisoare publicată în Mişcarea literară a lui Li­­viu Rebreanu, iar ca falsificator în do­meniul eminescian, subscrisul, în două foiletoane (după primul din ele, G. Că­­linescu a adoptat in ediţia a Il-a a Vie­ţii lui Eminescu asteriscul, — ca semn al dubiului, — în dreptul menţionării lui Minar la Bibliografie). Marin Bucur are perfectă dreptate : „activitatea sa e nulă. N-are nici un fel de cultură literară“, dar documentele pe care le dă ca autentice nu mai tre­buie „depistate“, ci privite de aproape, în spirit critic. Aceluiaşi spirit receptiv, manifestat prin integrarea in studiu şi a celor ce au cercetat fenomenul literar contem­poran, iar nu pe acela al trecutului, îi datorăm paginile în genere juste des­pre Anghel Demetriescu. De ce-l nu­meşte însă „un năpăstuit“ ? De fapt, distinsul profesor n-a fost nici critic, nici istoric literar, ci — ca să păstrăm terminologia lui Marin Bucur — un „cultural“ superior, dar un cultural, sau mai bine zis un om de mare cul­tură, interesantisim de cite ori ataca o problemă. Omul era şi un moralist, ca­­re-şi scrutase contemporanii cu o privi­re necruţătoare. Dacă a scris despre Eminescu : „Muncit de o trufie enormă..." lucrul se explică probabil prin distan­ţa pe care o păstra lucifericul geniu faţă de unii ce, pe drept sau pe ne­drept, îi păreau inoportuni, rezervîn­­du-şi cordialitatea în prieteniile verifi­cate cu timpul şi în special faţă de ar­deleni şi bucovineni. Năpăstuitul e înfăţişat printr-o sub­tilă interpretare, cu urcuşuri şi coborî­­şuri de care, fiind singurul răspunză­tor, nu mi se mai pare a fi un auten­tic „năpăstuit“. Cine doarme aşa cum îşi aşterne nu se mai poate plînge de nimeni altul decît de sine însuşi. Desigur, Anghel Demetriescu se în­şela grosolan nevăzînd în articolele po­litice ale lui Eminescu decît „o ţesă­tură de invective şi ocări“, dar prin a­­ceasta îşi afirma preferinţa pentru sti­hit elegant, al polemicii de idei, cu cru­ţarea persoanelor (ceea ce nu era toc­mai procedeul ziaristicii eminesciene !). Nici C. Dobrogeanu-Gherea n-a fost u­n istoric literar. Marin Bucur îşi în­cepe chiar astfel capitolul Orientarea „Contemporanului“, deschis cu Gherea: „Ca şi Titu Maiorescu, C. Dobrogea­nu-Gherea nu a fost un istoric literar“. Asta nu-l opreşte pe Marin Bucur să-i consacre 4 pagini şi o fişă bibliografică din care nu lipsesc monografiştii săi. Cam tot atîtea, ca text, îi rezervase In prealabil lui Maiorescu, mare critic, fi­reşte, dar nici cu­ negru sub unghie is­toric literar. Dacă Maiorescu a mărtu­risit „indirect o viziune a sa despre is­toria literară“, este păcat că nu a fă­cut-o şi direct (sau nu­­ este mai bine, pentru că n-a obligat generaţiile post­­maioresciene să-l urmeze şi în erorile lui). Ca şi în istoria politică a ţării, Maiorescu a făcut foarte bine critica prezentului, dar n-a înţeles trecutul nostru literar şi nu era nici filologul familiarizat cu „limba veche şi-nţeleap­­tă“ — de aceea n-a sesizat că în versul lui Dosoftei, „Limbile să salte“ limbile însemna popoarele, iar nu or­ganul vorbirii şi al deglutiţiei. Scriind despre regretatul nostru con­temporan, G. C. Nicolescu, Marin Bucur afirmă : „Viaţa lu­i Alecsandri a rezultat din­­tr-o muncă anevoioasă, nesfirşită şi dintr-o concepţie analitică documenta­ristă“. Este adevărat că autorul biografiei se documentase exhaustiv, dar nu e mai puţin just că a scris cartea din entuzi­asm pentru eroul său şi că a exagerat enorm, din prea mare dragoste, văzînd în el o victimă a timpului său, un ma­re neînţeles, un om nefericit, cînd în realitate, şi sub Cuza-Vodă şi sub ur­maşul acestuia, Alecsandri a fost ono­rat aşa cum se cuvenea. Mă surprinde apoi că Marin Bucur n-a suflat un cu­­vînt despre marota lui G. C. Nicolescu, constînd în obstinaţia de a face din N. Bălcescu „adevăratul autor“ al Cîntării României. De astă dată însă, emanci­pat de idolul său, Vasile Alecsandri, ca­re afirmase că Alecu Russo scrisese poemul în proză şi vînturase oarecare documente probante, din nefericire pierdute, istoricul literar susţinea mor­ţiş paternitatea lui Bălcescu. Nota bi­bliografică la G. C. Nicolescu este kilo­metrică şi cuprinde, fireşte, şi acest punct... neintegrat însă şi în text, ca să se cunoască mai bine poziţia pe ca­re se situase istoricul literar. Nici Paul Zarifopol,trecut, cu multă consideraţie, la rubrica „Eseistica de mare elevaţie“, n-a fost un istoric li­terar. A fost prietenul mai tînăr al lui Caragiale, aşadar contemporanul său, cu care a avut numeroase afinităţi spi­rituale, întrecîndu-l prin subtilitate, da­că nu l-a ajuns prin geniu. Cum însă Zarifopol a fost, după Maiorescu, cel mai fanatic reprezentant al autonomiei esteticului, s-ar putea deduce că n-avea nici un pic de simţ istoric şi de indul­genţă pentru valorile literare ale trecu­tului. Către sfîrşitul său, a dat totuşi, în revista mensuală pe care a condu­­s-o numai cinci luni, cîteva schiţe de portrete ale unor poeţi români mai vechi. Filologul încerca să recepteze prin antenele acestei discipline, cînd scriitorii trecutului nu cădeau sub inci­denţa criteriului estetic. Cînd se face unei englezoaice un com­pliment, ea se simte datoare să mulţu­mească : „Thank you“. A­ŞA voi face şi eu pentru rîndu­rile binevoitoare pe care mi le-a consacrat. Aş vrea totuşi să a­­daug cite ceva, ca fapte, fără a le ju­deca valoarea. Marin Bucur preţuieşte Viaţa lui I. L. Caragiale şi o interpre­tează foarte interesant, fără a menţio­na aportul autorului ei la depistarea u­­nui număr oarecare de scrieri necunos­cute ale autorului Momentelor, ca, de pildă, Arendaşul român, acele cîteva pagini magistrale care trecuseră 45 de ani neobservate (apărute în Moftul ro­mân, 1893 şi reeditate, tot fără semnă­tură, intr-un almanah al lui Moş Tea­că). Am mai dat publicităţii şi inter­pretat cel dinţii necunoscuta lucrare Sfatul familii, în care am văzut prima comedie românească originală, atribu­ind-o lui N. Dimache. Am contribuit, cred, după N. Iorga, — adeseori, ca profet, vox clamantis in descrio, — la o mai justă preţuire a lui Ion Codru Drăguşanu. Nu este şi aceasta o trea­bă de istorie literară ? Trec peste alte­le, de exegeză istoric-literară, rem­ar­când că importanţa monografiei lui Ma­rin Bucur va servi nu numai pentru bilanţul disciplinei istoriei literare, dar şi pentru acela al bibliografiei şi al cri­ticii literare naţionale. Thank you ! Serbenn Cioculescu . Sg I * U N­I­VERSI­TAS’­­ OR­A I TIMPUL CA LUMINĂ ORICE obiect, după distrugerea criteriilor lui interioare, involutiv se transformă în lumină. Orice obiect este o formă de lu­mină oprită într-o structură.­­ FUNCŢIA principală a obiectelor este absorbţia. Atîta timp cit forţa de absorbţie depăşeşte forţa de ejecţie, obiectul se află in formare, in creştere. Gravitaţia reprezintă suma ab­sorbţiilor obiectelor reunite într-un cimp cosmic. I FORME de gravitaţie sau de ab­sorbţie se pot remarca şi in dome­niul semi-abstract al limbii. Atra­gerile şi respingerile reciproce in­tre grupurile de cuvinte le-au trans­format pe acestea treptat-treptat în substantive şi verbe cu tot roiul de nuanţe înconjurătoare. IV STAREA de absorbţie exprimată prin sentimente corespunde stării de mirare. Starea de ejecţie exprimată prin sentimente corespunde stării firescului. Starea mirării poate pro­duce sublim şi spaimă. Firescul este o stare luminoasă. V MIRAREA opreşte timpul, iar fi­rescul, dimpotrivă, îl declanşează. Timpul este de fapt lumină. In acest sens unitatea cea mai mică de timp este fotonul. VI LUMINISCENŢA putregaiului din­tr-o pădure, copil fiind, m-a pus pe gînduri. Starea lui de vis mi-a dat un sentiment ciudat. Mai tîrziu mi-am imaginat lumina ca fiind starea de dinainte de naştere şi sta­rea de după moarte. Imitind o for­mulă a lui Coandă : „omul este un accident hidraulic“, aş zice : „omul este un accident al luminii“. In acest sens am putea considera lumina so­lară ca pe o stare prenatală, ca pe un timp neorganizat intr-o structură. VII SOMNUL echilibrează absorbţia cu ejecţia. Face evidentă starea discontinuă a lucidităţii, deci a e­­xistenţei. Timpul se dezorganizează in perioada somnului. Lumina devi­ne interioară, devine sentiment, transformîndu-se în lucidii. VIII ÎNSĂŞI existenţa, ca somn al lu­minii, face evidentă discontinuitatea acesteia şi deci a timpului. In acest sens putem să socotim existenţa ca pe o cuantă de timp. IX INTERIORUL fotonului ţine esenţa universului : timpul. Transformarea luminii în existenţă şi transformarea existenţei în lumină, aşa cum mi-o închipui acum, poate fi o metaforă. Dar dacă nu e numai o metaforă­­ X MĂ ÎNTREB dacă luminiscenţa a­­ceea nocturnă dintr-o pădure a co­pilăriei era o naştere sau o moarte. Dacă era o încetinire de lumină pînă la transformarea ei, închega­rea ei in simțuri, sau dimpotrivă dacă era distrugerea de organe e­­manînd lnd­ori de vis. X! TIMPUL este lumină. Dar lumina, ce este lumina ? Nichita Stănescu România literară .

Next