România literară, aprilie-iunie 1973 (Anul 6, nr. 14-26)
1973-05-24 / nr. 21
Un bilanţ generos • •• este acela pe care-l face disciplinei vitregite eminentul cercetător Marin Bucur in Istoriografia literară românească, impozant volum in-4°, de aproape 650 de pagini, recent apărut în Editura Minerva, colecţia „Universitas“, pentru uzul studenţilor şi al cadrelor învăţămîntului superior. Autorul a citit enorm în vederea redactării întîii noastre istorii a istoriei literare, completată cu dense note bibliografice, din care nu lipseşte decit uneori opinia criticii asupra istoricilor literari respectivi (dar aceasta ar fi îngroşat prea mult voluminoasa carte, care cuprinde în realitate materialul a două tomuri). N-am stat să număr cîţi istorici ai literaturii noastre au fost primiţi în ospitaliera lucrare a lui Marin Bucur, dar nimeni nu i-ar putea imputa acesteia vreo omisiune importantă. Dimpotrivă, aş fi ispitit să-i reproşez o prea mare receptivitate faţă de apartenenţii unor discipline învecinate, care însă n-au nimic de a face cu istoria literară propriuzisă. Un grăitor exemplu este locul nemeritat ce i se face canonicului Alexandru Grama, detractorul de tristă amintire al lui Eminescu. Paragraful de 15 rînduri ce i se consacră începe discriminator : „Canonicul de la Blaj e invocat nu din pietate, ci din obligaţie bibliografică strictă, care nu ţine seama de nonvalori, ci numai de rigiditatea scrupulozităţii“. Este clar că dacă datorăm pietate celui ce ne-a proiectat în universalitate, făcînd numele nostru cunoscut în lumea întreagă, nu suntem obligaţi cu aceeaşi recunoştinţă faţă de cei ce s-au crezut nu numai chemaţi, dar şi obligaţi să-i bareze calea celui mai mare poet român, declarîndu-i o primejdie publică pentru sănătatea morală a naţiei. O istorie a istoriei literare, cum este cartea lui Marin Bucur, nu era deloc ţinută să-l primească în rîndurile ei pe acela care, în definitiv, bine sau catastrofal (pentru el!), n-a făcut altceva decît să răstălmăcească, dintr-un strimt unghi de vedere etic, opera unui gigant contemporan. Istoria literară este însă disciplina care studiază pe scriitorii trecutului. Ce caută aşadar obtuzul canonic intr-o istorie care nu este aceea a criticii, ci a istoriei literare ? Bibliografia strictă poate ţine seama şi de nonvalori, dacă ele sunt expresive sau mai bine zis reprezentative pentru o mentalitate, cum este aceea de a judeca opera unui contemporan exclusiv sub raportul valorii morale. Marin Bucur a vrut să spună că din rigoarea (nu rigiditatea) scrupulozităţii, nu se putea trece peste o nonvaloare ca Grama. Argumentul ar fi fost valabil la o bibliografie eminesciană, în care, într-adevăr, se cuvin să fie menţionaţi şi detractorii, pe lingă criticii înţelegători, care au contribuit la o mai justă interpretare a unei opere ca aceea a lui Eminescu. Mi-ar fi plăcut să se releve, din moment ce i-au fost consacrate 15 rînduri, că Grama a prevăzut momentul cînd un regim comunist, la noi, avea să facă din discursul Proletarului crezul său literar. Omul nu era atît de prost pe cit era de nechemat a face critică literară, fie chiar de pe o poziţie sanitară. Nu acelaşi este cazul lui Octav Minar, care a parazitat neonest memoria lui Eminescu, dar cel puţin a crezut că face istorie literară, ocupîndu-se de ilustrul dispărut şi iubindu-l atîta, incit a ţinut cu orice preţ să-i „completeze“ operalui şi lui Caragiale, mai ales, al cărui colaborator s-a pretins). Nu înţeleg ce a vrut să spună Marin Bucur, începîndu-şi justa execuţie a măsluitorului astfel: „Cu Octav Minar s-a oficializat mitul, dar şi falsul documentelor“. Cum adică ? Preţuirea documentelor biografice să fie un mit, şi încă unul „oficializat“ . Ineditul (la Minar, totdeauna suspect!) l-a aşteptat pe Minar ca să fie pus în valoare ? Ar mai remarca faptul că plastografii sunt sau încearcă a fi maeştri în grafia respectivelor victime, nu însă şi în grafologia lor, care este disciplina surprinderii caracterului unui individ după trăsătura condeiului, deosebită de la om la om. Marin Bucur scrie: „Se specializase în grafologia eminesciană și executa perfect scrisori cu cuprins ciudat". Făcuse acest lucru cu Caragiale, dar scrisorile lui Eminescu, falsificate de el, nu le arăta nimănui, tocmai de teama de a nu se demasca, pentru că nu atinsese perfecţia realizată de faimosul falsificator de testamente, tatăl lui Ioachim Botez, sau de hîrtii monedă, ca Magnificentius, Impenatorul Artelor ! Pe Minor, pretins colaborator al lui Caragiale, l-a demascat G. M. Vlădescu, intr-o scrisoare publicată în Mişcarea literară a lui Liviu Rebreanu, iar ca falsificator în domeniul eminescian, subscrisul, în două foiletoane (după primul din ele, G. Călinescu a adoptat in ediţia a Il-a a Vieţii lui Eminescu asteriscul, — ca semn al dubiului, — în dreptul menţionării lui Minar la Bibliografie). Marin Bucur are perfectă dreptate : „activitatea sa e nulă. N-are nici un fel de cultură literară“, dar documentele pe care le dă ca autentice nu mai trebuie „depistate“, ci privite de aproape, în spirit critic. Aceluiaşi spirit receptiv, manifestat prin integrarea in studiu şi a celor ce au cercetat fenomenul literar contemporan, iar nu pe acela al trecutului, îi datorăm paginile în genere juste despre Anghel Demetriescu. De ce-l numeşte însă „un năpăstuit“ ? De fapt, distinsul profesor n-a fost nici critic, nici istoric literar, ci — ca să păstrăm terminologia lui Marin Bucur — un „cultural“ superior, dar un cultural, sau mai bine zis un om de mare cultură, interesantisim de cite ori ataca o problemă. Omul era şi un moralist, care-şi scrutase contemporanii cu o privire necruţătoare. Dacă a scris despre Eminescu : „Muncit de o trufie enormă..." lucrul se explică probabil prin distanţa pe care o păstra lucifericul geniu faţă de unii ce, pe drept sau pe nedrept, îi păreau inoportuni, rezervîndu-şi cordialitatea în prieteniile verificate cu timpul şi în special faţă de ardeleni şi bucovineni. Năpăstuitul e înfăţişat printr-o subtilă interpretare, cu urcuşuri şi coborîşuri de care, fiind singurul răspunzător, nu mi se mai pare a fi un autentic „năpăstuit“. Cine doarme aşa cum îşi aşterne nu se mai poate plînge de nimeni altul decît de sine însuşi. Desigur, Anghel Demetriescu se înşela grosolan nevăzînd în articolele politice ale lui Eminescu decît „o ţesătură de invective şi ocări“, dar prin aceasta îşi afirma preferinţa pentru stihit elegant, al polemicii de idei, cu cruţarea persoanelor (ceea ce nu era tocmai procedeul ziaristicii eminesciene !). Nici C. Dobrogeanu-Gherea n-a fost un istoric literar. Marin Bucur îşi începe chiar astfel capitolul Orientarea „Contemporanului“, deschis cu Gherea: „Ca şi Titu Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea nu a fost un istoric literar“. Asta nu-l opreşte pe Marin Bucur să-i consacre 4 pagini şi o fişă bibliografică din care nu lipsesc monografiştii săi. Cam tot atîtea, ca text, îi rezervase In prealabil lui Maiorescu, mare critic, fireşte, dar nici cu negru sub unghie istoric literar. Dacă Maiorescu a mărturisit „indirect o viziune a sa despre istoria literară“, este păcat că nu a făcut-o şi direct (sau nu este mai bine, pentru că n-a obligat generaţiile postmaioresciene să-l urmeze şi în erorile lui). Ca şi în istoria politică a ţării, Maiorescu a făcut foarte bine critica prezentului, dar n-a înţeles trecutul nostru literar şi nu era nici filologul familiarizat cu „limba veche şi-nţeleaptă“ — de aceea n-a sesizat că în versul lui Dosoftei, „Limbile să salte“ limbile însemna popoarele, iar nu organul vorbirii şi al deglutiţiei. Scriind despre regretatul nostru contemporan, G. C. Nicolescu, Marin Bucur afirmă : „Viaţa lui Alecsandri a rezultat dintr-o muncă anevoioasă, nesfirşită şi dintr-o concepţie analitică documentaristă“. Este adevărat că autorul biografiei se documentase exhaustiv, dar nu e mai puţin just că a scris cartea din entuziasm pentru eroul său şi că a exagerat enorm, din prea mare dragoste, văzînd în el o victimă a timpului său, un mare neînţeles, un om nefericit, cînd în realitate, şi sub Cuza-Vodă şi sub urmaşul acestuia, Alecsandri a fost onorat aşa cum se cuvenea. Mă surprinde apoi că Marin Bucur n-a suflat un cuvînt despre marota lui G. C. Nicolescu, constînd în obstinaţia de a face din N. Bălcescu „adevăratul autor“ al Cîntării României. De astă dată însă, emancipat de idolul său, Vasile Alecsandri, care afirmase că Alecu Russo scrisese poemul în proză şi vînturase oarecare documente probante, din nefericire pierdute, istoricul literar susţinea morţiş paternitatea lui Bălcescu. Nota bibliografică la G. C. Nicolescu este kilometrică şi cuprinde, fireşte, şi acest punct... neintegrat însă şi în text, ca să se cunoască mai bine poziţia pe care se situase istoricul literar. Nici Paul Zarifopol,trecut, cu multă consideraţie, la rubrica „Eseistica de mare elevaţie“, n-a fost un istoric literar. A fost prietenul mai tînăr al lui Caragiale, aşadar contemporanul său, cu care a avut numeroase afinităţi spirituale, întrecîndu-l prin subtilitate, dacă nu l-a ajuns prin geniu. Cum însă Zarifopol a fost, după Maiorescu, cel mai fanatic reprezentant al autonomiei esteticului, s-ar putea deduce că n-avea nici un pic de simţ istoric şi de indulgenţă pentru valorile literare ale trecutului. Către sfîrşitul său, a dat totuşi, în revista mensuală pe care a condus-o numai cinci luni, cîteva schiţe de portrete ale unor poeţi români mai vechi. Filologul încerca să recepteze prin antenele acestei discipline, cînd scriitorii trecutului nu cădeau sub incidenţa criteriului estetic. Cînd se face unei englezoaice un compliment, ea se simte datoare să mulţumească : „Thank you“. AŞA voi face şi eu pentru rîndurile binevoitoare pe care mi le-a consacrat. Aş vrea totuşi să adaug cite ceva, ca fapte, fără a le judeca valoarea. Marin Bucur preţuieşte Viaţa lui I. L. Caragiale şi o interpretează foarte interesant, fără a menţiona aportul autorului ei la depistarea unui număr oarecare de scrieri necunoscute ale autorului Momentelor, ca, de pildă, Arendaşul român, acele cîteva pagini magistrale care trecuseră 45 de ani neobservate (apărute în Moftul român, 1893 şi reeditate, tot fără semnătură, intr-un almanah al lui Moş Teacă). Am mai dat publicităţii şi interpretat cel dinţii necunoscuta lucrare Sfatul familii, în care am văzut prima comedie românească originală, atribuind-o lui N. Dimache. Am contribuit, cred, după N. Iorga, — adeseori, ca profet, vox clamantis in descrio, — la o mai justă preţuire a lui Ion Codru Drăguşanu. Nu este şi aceasta o treabă de istorie literară ? Trec peste altele, de exegeză istoric-literară, remarcând că importanţa monografiei lui Marin Bucur va servi nu numai pentru bilanţul disciplinei istoriei literare, dar şi pentru acela al bibliografiei şi al criticii literare naţionale. Thank you ! Serbenn Cioculescu . Sg I * U NIVERSITAS’ ORA I TIMPUL CA LUMINĂ ORICE obiect, după distrugerea criteriilor lui interioare, involutiv se transformă în lumină. Orice obiect este o formă de lumină oprită într-o structură. FUNCŢIA principală a obiectelor este absorbţia. Atîta timp cit forţa de absorbţie depăşeşte forţa de ejecţie, obiectul se află in formare, in creştere. Gravitaţia reprezintă suma absorbţiilor obiectelor reunite într-un cimp cosmic. I FORME de gravitaţie sau de absorbţie se pot remarca şi in domeniul semi-abstract al limbii. Atragerile şi respingerile reciproce intre grupurile de cuvinte le-au transformat pe acestea treptat-treptat în substantive şi verbe cu tot roiul de nuanţe înconjurătoare. IV STAREA de absorbţie exprimată prin sentimente corespunde stării de mirare. Starea de ejecţie exprimată prin sentimente corespunde stării firescului. Starea mirării poate produce sublim şi spaimă. Firescul este o stare luminoasă. V MIRAREA opreşte timpul, iar firescul, dimpotrivă, îl declanşează. Timpul este de fapt lumină. In acest sens unitatea cea mai mică de timp este fotonul. VI LUMINISCENŢA putregaiului dintr-o pădure, copil fiind, m-a pus pe gînduri. Starea lui de vis mi-a dat un sentiment ciudat. Mai tîrziu mi-am imaginat lumina ca fiind starea de dinainte de naştere şi starea de după moarte. Imitind o formulă a lui Coandă : „omul este un accident hidraulic“, aş zice : „omul este un accident al luminii“. In acest sens am putea considera lumina solară ca pe o stare prenatală, ca pe un timp neorganizat intr-o structură. VII SOMNUL echilibrează absorbţia cu ejecţia. Face evidentă starea discontinuă a lucidităţii, deci a existenţei. Timpul se dezorganizează in perioada somnului. Lumina devine interioară, devine sentiment, transformîndu-se în lucidii. VIII ÎNSĂŞI existenţa, ca somn al luminii, face evidentă discontinuitatea acesteia şi deci a timpului. In acest sens putem să socotim existenţa ca pe o cuantă de timp. IX INTERIORUL fotonului ţine esenţa universului : timpul. Transformarea luminii în existenţă şi transformarea existenţei în lumină, aşa cum mi-o închipui acum, poate fi o metaforă. Dar dacă nu e numai o metaforă X MĂ ÎNTREB dacă luminiscenţa aceea nocturnă dintr-o pădure a copilăriei era o naştere sau o moarte. Dacă era o încetinire de lumină pînă la transformarea ei, închegarea ei in simțuri, sau dimpotrivă dacă era distrugerea de organe emanînd lndori de vis. X! TIMPUL este lumină. Dar lumina, ce este lumina ? Nichita Stănescu România literară .