România literară, iulie-septembrie 1973 (Anul 6, nr. 27-39)
1973-07-26 / nr. 30
Arta seducţiei la Ortega y Gasset IL văd pe Ortega y Gasset meditînd în crîngul de stejari şi de frasini din preajma mînăstirii Escorialului. Il văd, cu alte cuvinte — mi-l închipui, acolo unde el nu mai este demult. Perspectiva aceasta îmi aparţine mie, ori îi aparţine lui, celui care se reprezenta o dată meditînd în pădure asupra cărţii pe care o avea în mină, asupra lui Don Quijote ? Sau amîndorura, sau niciunuia ? Atunci cînd eseistul spaniol a poposit la locul zis Fierăria, ascultînd cursul domol al apei, ca şi mine azi vuietul altfel răscolitor al acelui codru întins de ape, care se cheamă Marea, el se întreba, cu naivitatea — parte voită, parte nevoită — a oricărui filosof : „Cîţi copaci fac o pădure ?“ întrebare pe care numai copiii o mai pot pune cu candoarea şi curiozitatea înţelepţilor. Răspunsurile care-i vin spontan spaniolului meditativ sunt surprinzătoare chiar şi pentru acela care-i cunoaşte demult mecanica reflexiunii. Căci iată ce spune : „Pădurea adevărată se compune din copacii pe care nu-i văd. Pădurea este o natură invizibilă — de aceea în toate limbile numele ei păstrează o aureolă de mister... Pot să mă ridic acum și s-o apuc pe una din aceste poteci neumblate pe unde se văd mierlele sărind dintr-un copac intr-altul... Dar niciodată n-o s-o aflu acolo unde voi fi. Pădurea fuge din faţa ochilor mei... Pădurea se află întotdeauna ceva mai încolo decit locul unde suntem noi. ...Din orice parte am privi-o, pădurea este, intr-adevăr, o posibilitate ... Din cauza copacilor nu se vede pădurea, şi tocmai pentru că e aşa, pădurea există cu adevărat. Misiunea copacilor vizibili este să ne atragă luarea aminte asupra existenţei latente a celorlalţi, şi numai cînd ne dăm seama perfect că peisajul vizibil ascunde alte peisaje invizibile simţim că ne aflăm într-o pădure“. Răspunzînd astfel la propria sa întrebare, José Ortega y Gasset se află în cea mai autentic spaniolă tradiţie a marilor spirituali din secolul al XVI-lea şi, fireşte, în tradiţia lui Don Quijote, îl ştim doar cu toţii pe Cavalerul Tristei Figuri proţăpit în scările Rozinantei, cu lancea în cumpănire, oprind cu vorba şi cu gestul ameninţător un pîlc de negustori burtoşi şi căpăţînoşi, siguri de sine pe catîrii lor. Nobilul cavaler îi înfruntă şi le pretinde să jure că nu este alta în lume mai frumoasă decît Dulcineea din Toboso. La care, ignobili dar iubitori de probe concrete, negustorii cer o dovadă sensibilă a frumuseţii domniţei, un chip al ei cit de mic Ba chiar se jură, în batjocură, crezîndu-1 pe cavaler nebun, să mărturisească precum că amintita doamnă este cea mai frumoasă dintre frumoase, chiar dacă-i curge puroi din ochi. La care, fireşte, Don Quijote nu se mai poate stăpîni şi, după ce exclamă, cu cea mai pură credinţă în meritul de a crede fără probe : — Ce merit aţi mai avea voi dacă v-aş arăta un chip al ei ? Credeţi şi juraţi fără să vedeţi ! — se năpusteşte asupra adversarilor nevrednici şi nimereşte, precum era firesc, în pulberea drumului. STEGA Y GASSET nu este un propovăduitor al credinţei. Prea era iubitor de cunoaştere curentă pas cu pas, prea mult studiase la o teutonă facultate de filosofie. Dacă totuşi comenta, cu aceeaşi dragoste de nevăzut ca şi un El Greco, Pădurea, este pentru că, mai presus de toate facultăţile sale, se bizuia pe un „văz activ“ al său, un „văz care transformă ochiul în privire“. Cunoaştem tezele perspectiviste ale eseistului spaniol. Ele nu se mai pot seduce, cu toată puterea naturală de seducţie a intelectului care le propagă. La drept vorbind, cele mai multe dintre ideile lui Ortega nu sunt emise spre a ne convinge ci spre a ne seduce. Nu este, oare, arta eseistului o artă a seducţiei ? „Eseul este ştiinţă fără dovezi explicite“, spune el. Da, atunci cînd este manevrat de un filosof care preferă dovezile implicate în aserţiuni, ascunse, invizibile. Chiar această nedeclarare, această ascundere ca intr-un fel de noche oscura a spiritului a probelor, tine de tactica seducătorului. Niciodată îndrăgostitul adevărat nu va încerca să-şi cucerească iubita dovedindu-şi excelenţa şi virtuţile, spre a fi îndrăgit pentru ele. Eseistul afirmă, dovezile afirmaţiilor sale fiind implicate. Ideea sa se probează prin idee, ca şi iubirea prin iubire. De altfel, virtutea esenţială a eseistului este o amor intellectualis şi ordinea în care se înscriu eseurile sale nu este aceea a ştinţei, a unei episteme oarecare, ci este o ordo amoris. Despre o asemenea ordine a iubirii nu ştiu ca Ortega să fi dizertat vreodată. Dar ştiu că ar fi putut să o facă în deplină cunoaştere de cauză, şi că ar fi fost în total acord cu nesistematica sa viziune asupra lumii. Şi bineînţeles, cu vederile sale asupra poziţiei eseistului în lume. Doar el îşi imaginează condiţia eseistului ca pe aceea a unui „mîntuitor“. Dar nu un fals „mîntuitor“ al oamenilor, un profet clamînd în pustiu, ci un modest „mîntuitor“ al elementelor, al datelor lumii acesteia, al lucrurilor. El foloseşte pentru eseurile sale termenul „mîntuiri“ în accepţiunea umaniştilor tîrzii, din secolul al XVII-lea, îşi propune, cu alte cuvinte, să ducă un fapt dat — un om, o carte, un tablou, un peisaj, o durere, — pe drumul cel mai scurt la plenitudinea înţelesului său, să le aşeze astfel „incit lumina soarelui, căzînd asupra lor, să producă nenumărate reverberaţii“. A „mîntui“ lucrurile înseamnă a le pune în deplina lor valoare, a le rîndui sub incidenţa luminii unui amor intelecualis, care nu aduce la iveală o esenţă ascunsă a lor, ci nenumăratele lor reverberaţii, feţele lor latente. Căci : „In fiecare lucru există un indiciu al unei posibile plenitudini. Un suflet deschis şi nobil va simţi ambiţia de a-1 perfecţiona, de a-1 ajuta să ajungă la plenitudine. Aceasta este iubirea adevărată — iubirea pentru perfecţiunea obiectului iubirii“. Iată rostit cuvîntul cel mare. A „mîntui“ lucrurile înseamnă a revela plenitudinea lor virtuală. Arta eseistului este nu numai seducţie, ci şi maieutică şi, în prealabil, fecundare. Dar a descoperi aurora virginală a lumii, ca şi a ajuta la ecloziunea ei, înseamnă a iubi. Ordinea în care se înscrie actul de cunoaştere iubitoare al eseistului nu poate fi decît acea ordo amoris. Şi totuşi seducţia îşi are limitele ei. Oricîtă desfătare intelectuală ne-ar oferi paginile acestea, ele ne aţîţă mai curînd foamea decît ne-o astîmpără. Reverberaţiile ne iau ochi adeseori, dar nu ne pot orbi, pină la limita ultimă a credinţei sau a iubirii oarbe. Mărturisesc, glosele lui Miguel de Unamuno, la opera lui Cervantes, din Viaţa lui Don Quijote şi Sancho mă conving mult mai deplin decît, scînteietoarele meditaţii ale lui Ortega y Gasset, din Meditaţii despre Don Quijote. Culpa rezidă tocmai în perspectivismul eseistului. Căci ori viziunea ne aparţine fiecăruia şi fiecărei clipe, deci nu putem s-o împărtăşim pe aceea a eseistului „perspectivist“, precum nu putem să ne scăldăm de două ori în aceleaşi ape ale rîului lui Heraclit, ori ea nu ne aparţine, ci ne precede, şi în acest caz nici unul nici altul nu ne putem aroga vreun privilegiu asupra ei. RECITINDU-L pe Ortega (în Meditaţii despre Don Quijote traduse şi comentate într-o luminoasă prefaţă de Andrei Ionescu), te surprinzi, pe alocuri, foarte departe de el. Pledoaria sa pentru particular, pentru perspectivă are în noi răsunetul cam răguşit al vocilor îmbătrînite. Celebrele formule : „Eu sînt eu şi împrejurările mele“, ori : „Nu există decît părţi în realitate ; întregul este abstracţiunea părţilor şi are nevoie de ele“, nu mai se duc într-o epocă obsedată de structuri, afirmînd primatul totalităţii asupra părţilor. In schimb, cite expresii ale unui etos deloc revolut ! Ortega, ca şi cei mai de seamă eseişti spanioli, foloseşte itinerariul cunoaşterii spre a ajunge la ţinte ce nu sînt doar ale cunoscătorului. Fervoarea acestei amor intellectualis, arta seducţiei pe care o exercită descoperă o rîvnă pe care am putea să o numim eroică. Eroism plenar — etic, filosofic, ba chiar şi estetic. Nu este nici o grandilocvenţă în cuvintele prin care eseistul îşi exprima încrederea în virtuţile eroice ale cuvîntului . „Pretutindeni trebuie să subziste, suverană, posibilitatea eroismului, şi fiecare om, atunci cînd loveşte cu putere pămîntul pe care cresc plantele, trebuie să se aştepte să izbucnească un izvor. Pentru Moise Eroul, orice stîncă este un izvor“. Nicolae Balotă : PETER MAAS Mafia si mafioţii 3 , editura Ştiinţif că, 1973 • IN primăvara lui 1972, comunică ziarele americane, producătorii au suspendat filmările la Memoriile lui Valachi, refugiindu-se In Roma, unde sperau să nu-i mai ameninţe nimeni. Best-selller-ul cu acelaşi titlu Intimpinase, înainte de apariţie, greutăţi asemănătoare, şi Joe Valachi trecuse prin mari primejdii, pentru că mărturisise, călcase legea de fier a Mafiei (de a cărei existenţă mii de americani se îndoiesc şi azi 111, vorbise despre legile şi, bineînţeles, fărădelegile imperiului „familial“ al Casei Nostra. Peter Maas îl citează lies pe decedatul Joe Valachi, partener mărunt şi executant al „Marii familii", rescriind probabil nu tocmai corect ortografiata sa poveste Surprinde orgoliul cu care mafiotul îşi declară crimele şi îndemînarea în „meserie", surprinde cinismul legii „celui mai tare“, al lipsei de scrupul, al rivalităţii sîngeroase între „capi". Apar Vito Genovese, Lucky Luciano, Al. Capone, ca fiinţe reale, feroce, cupide. Istoria Mafiei împărţită în soldaţi, preşedinţi etc transferată organizat şi conştiincios în America, este plină de întîmplări murdara, în care cel păgubit de cîteva mii de dolari sau cîteva sute chiar, suma nu contează, îl lichidează pe cîștigător, în care simpla bănuială că ai vrea să parvii spre șefie, aduce după sine o minrte oribilă Autorul se disculpă apoi în conclav, cu ordine de zi şi dare de seamă. Incredibilă pe alocuri, dacă nu ar fi vorba de un autor serios ca Peter Maas, şi dacă nu ar fi concluziile Comisiei guvernamentale, cartea interesează, şi, în acelaşi timp, fără nici o exagerare, terifiază. Oameni ucişi cu prosoape fierbinţi pe faţă, la bărbier, sau împuşcaţi ca nişte vite, sînt prezenţe obişnuite în mărturisirile lui Valachi, care, spune Maas, era mîndru că se răzbunase pe Genovese. Cîştigîndu-i încrederea, Maas a obţinut un reportaj aparte, dintr-o lume cutremurătoare şi stupidă în acelaşi timp Simplismul gîndirii gangsterilor e egalat numai de ferocitatea lor. Proşti şi cruzi, ieftini şi lacomi, aşa apar membrii ascultători ai „familiilor“. Radu Anton ROMAN 1 D’amour, P. Q. Hurtubise HMH/Seuil, 1972. • AUTOR UE acestei cărţi este un canadian în vârstă de 38 de ani care face parte din grupul „celor zece" scriitori din Quebec care s-au făcut cunoscuţi în Franţa în jurul anilor’60 la Quebec a făcut parte dintre cei care au fondat. In 1950, revista „Liberte" Cineast, colaborator la „Parti-pris“, participă activ la viaţa socială şi scrie romane ca Salut Galarneau, care s-a bucurat de succes atit în Canada cit şi în Franţa. Este firesc deci să ne aflăm în faţa unei problematici diferite faţă de cea a noului roman francez căruia, totuşi J. Godbout ii împrumută într-o oarecare măsură tehnica. Subiectul „aparent" al cărţii îi formează viaţa a doua dactilografe care locuiesc împreună ; una din ele bate la maşină manuscrisul unui tînăr scriitor de care se îndrăgosteşte. De fapt romanul are o serie întreagă de straturi intermediare, primul dintre acestea fiind constituit de Intenţia evidentă a autorului de a construi un roman într-un roman, fiindcă de fapt asistăm la elaborarea treptată a unei scrieri care se naşte din dragostea celor doi tineri. Mireille, dactilografa care citește manuscrisul, compune, prin comentariile sale, un al doilea roman, un fel de completare realistă a primului text, de altfel total ininteligibil, scris de iubitul său, Thomas D’Amour. Apoi, împreună, vor scrie un alt roman, povestea acestor nenumărate geneze artistice fiind Un alt substrat al romanului. In sfîrșit, și cel mai important, este substratul ironic prin care întregul roman se constituie ca o încercare de demitizare a actului artistic, o încercare de desimbolizare a textului literar. Opera literară nu mai apare ca un complex Închegat, ci ca o simplă înșiruire de fraze pe care Mireille, apoi Thomas d’Amour le comentează, le răsucesc cu o totală lipsă de scrupule, sfidînd astfel orice posibil caracter de literalitate al textului. Este vorba deci de o replică, extrem de dură și avizată, pe care unul din scriitorii „noului vai“ o dă procedeelor intrate deja în „clasicismul“ romanesc al „noului roman“. Desolidarizare semnificativă din punctul de vedere al unei posibile evoluţii ulterioare, căci ironia lui Godbout vizează de fapt însuşi sistemul de creaţie modern, lipsa de mesaj şi adesea voita sa incomprehensibilitate. Exclamaţia finală „un scriitor nu este mai important decît secretara sa" este punctul final al acestei lungi pledoarii care urmăreşte demistificarea scriitorului care, în viziunea lui Godbout, nu trebuie să facă altceva decît să relateze faptul pe care nu-l poate inventa Scriitorul foloseşte cuvinte care nu-i aparţin, mînuieşte personaje care-i sînt străine viziunea ironică, substituie scriitorului „clasic“, reporterul aflat cu magnetofonul într-o mare mulţime de oameni, înregistrînd la întîmplare frînturi de conversaţie. Dacă acest act este semnificativ pentru lector care se va putea regăsi ca participant la acea mare mulţime de oameni, rolul scriitorului a fost îndeplinit el reuşind să închidă un circuit Ironia însemnă aici schimbarea unghiului obişnuit sub care scriitorul priveşte lumea; alături de el care încetează a mai fi exemplar de excepţie, apar personajele sale, fiecare scriitor al propriului său roman în care apar alte personaje, la rîndul lor cu alte istorii — de aici funcţia ironiei de a deschide la infinit planul aparent restins al naraţiunii. Ironia ca mijloc predilect de realizare romanescâ este aplicată de Godbout şi în domeniul limbajului pe care îl tratează cu Indiferenţa specifică unui canadian obişnuit cu bilingvismul ce transformă o mare parte din roman în exerciţiu lingvistic. Franglais, franceza amestecată cu engleza, dinamitează şi ultimele resorturi clasice ale romanului : nimic nu rezistă în faţa truculenţei acestui limbaj, adesa şi cu construcţii proprii făcute împotriva oricăror reguli de sintaxă. Sub aceste aparenţe ale unei Ironii incisive, cartea lui Godbout ascunde, în germene, toate marile probleme pe care le pune statutul noului roman al epocii contemporane. Cristian UNTEANU România, literară 15