România literară, iulie-septembrie 1973 (Anul 6, nr. 27-39)

1973-07-26 / nr. 30

Arta seducţiei la Ortega y Gasset I­L văd pe Ortega y Gasset medi­­tînd în crîngul de stejari şi de frasini din preajma mînăstirii Escorialului. Il văd, cu alte cuvinte — mi-l închipui, acolo unde el nu mai este demult. Perspectiva aceasta îmi a­­parţine mie, ori îi aparţine lui, celui care se reprezenta o dată meditînd în pădure asupra cărţii pe care o avea în mină, asupra lui Don Quijote ? Sau a­­mîndorura, sau niciunuia ? Atunci cînd eseistul spaniol a poposit la locul zis Fierăria, ascultînd cursul domol al apei, ca şi mine azi vuietul altfel răscolitor al acelui codru întins de ape, care se cheamă Marea, el se întreba, cu naivitatea — parte voită, parte nevoită — a oricărui filosof : „Cîţi copaci fac o pădure ?“ întrebare pe care numai copiii o mai pot pune cu candoarea şi curiozitatea înţelepţilor. Răspunsurile care-i vin spontan spaniolului meditativ sunt sur­prinzătoare chiar şi pentru acela care-i cunoaşte demult mecanica reflexiunii. Căci iată ce spune : „Pădurea adevă­rată se compune din copacii pe care nu-i văd. Pădurea este o natură invi­zibilă — de aceea în toate limbile nu­mele ei păstrează o aureolă de mister... Pot să mă ridic acum și s-o apuc pe una din aceste poteci neumblate pe unde se văd mierlele sărind dintr-un copac intr-altul... Dar niciodată n-o s-o aflu acolo unde voi fi. Pădurea fuge din faţa ochilor mei... Pădurea se află întotdeauna ceva mai încolo decit locul unde suntem­ noi. ...Din orice parte am privi-o, pădurea este, intr-adevăr, o posibilitate ... Din cauza copacilor nu se vede pădurea, şi tocmai pentru că e aşa, pădurea există cu adevărat. Misiu­nea copacilor vizibili este să ne atragă luarea aminte asupra existenţei latente a celorlalţi, şi numai cînd ne dăm sea­ma perfect că peisajul vizibil ascunde alte peisaje invizibile simţim că ne a­­flăm într-o pădure“. Răspunzînd ast­fel la propria sa întrebare, José Ortega y Gasset se află în cea mai autentic spaniolă tradiţie a marilor spirituali din secolul al XVI-lea şi, fireşte, în tradiţia lui Don Quijote, îl ştim doar cu toţii pe Cavalerul Tristei Figuri pro­­ţăpit în scările Rozinantei, cu lancea în cumpănire, oprind cu vorba şi cu gestul ameninţător un pîlc de negus­tori burtoşi şi căpăţînoşi, siguri de sine pe catîrii lor. Nobilul cavaler îi în­fruntă şi le pretinde să jure că nu este alta în lume mai frumoasă decît Dul­cineea din Toboso. La care, ignobili dar iubitori de probe concrete, negustorii cer o dovadă sensibilă a frumuseţii dom­niţei, un chip al ei cit de mic Ba chiar se jură, în batjocură, crezîndu-1 pe cavaler nebun, să mărturisească precum că amintita doamnă este cea mai frumoasă dintre frumoase, chiar dacă-i curge puroi din ochi. La care, fireşte, Don Quijote nu se mai poate stăpîni şi, după ce exclamă, cu cea mai pură credinţă în meritul de a crede fără probe : — Ce merit aţi mai avea voi dacă v-aş arăta un chip al ei ? Credeţi şi juraţi fără să vedeţi ! — se năpusteşte asupra adversarilor ne­vrednici şi nimereşte, precum era fi­resc, în pulberea drumului. STEGA Y GASSET nu este un propovăduitor al credinţei. Prea era iubitor de cunoaştere curentă pas cu pas, prea mult studiase la o teu­tonă facultate de filosofie. Dacă totuşi comenta, cu aceeaşi dragoste de nevă­zut ca şi un El Greco, Pădurea, este pentru că, mai presus de toate facul­tăţile sale, se bizuia pe un „văz activ“ al său, un „văz care transformă ochiul în privire“. Cunoaştem tezele perspectiviste ale eseistului spaniol. Ele nu se mai pot seduce, cu toată puterea naturală de seducţie a intelectului care le propagă. La drept vorbind, cele mai multe din­tre ideile lui Ortega nu sunt emise spre a ne convinge ci spre a ne seduce. Nu este, oare, arta eseistului o artă a se­ducţiei ? „Eseul este ştiinţă fără do­vezi explicite“, spune el. Da, atunci cînd este manevrat de un filosof care preferă dovezile implicate în aserţiuni, ascunse, invizibile. Chiar această ne­­declarare, această ascundere ca intr-un fel de noche oscura a spiritului a pro­belor, tine de tactica seducătorului. Niciodată îndrăgostitul adevărat nu va încerca să-şi cucerească iubita dove­­dindu-şi excelenţa şi virtuţile, spre a fi îndrăgit pentru ele. Eseistul afirmă, dovezile afirmaţiilor sale fiind impli­cate. Ideea sa se probează prin idee, ca şi iubirea prin iubire. De altfel, virtutea esenţială a eseistului este o amor intel­­lectualis şi ordinea în care se înscriu eseurile sale nu este aceea a ştinţei, a unei episteme oarecare, ci este o ordo amoris. Despre o asemenea ordine a iubirii nu ştiu ca Ortega să fi dizertat vreo­dată. Dar ştiu că ar fi putut să o facă în deplină cunoaştere de cauză, şi că ar fi fost în total acord cu nesistema­tica sa viziune asupra lumii. Şi bine­înţeles, cu vederile sale asupra poziţiei eseistului în lume. Doar el îşi imagi­nează condiţia eseistului ca pe aceea a unui „mîntuitor“. Dar nu un fals „mîntuitor“ al oamenilor, un profet cla­­mînd în pustiu, ci un modest „mîntui­tor“ al elementelor, al datelor lumii a­­cesteia, al lucrurilor. El foloseşte pen­tru eseurile sale termenul „mîntuiri“ în accepţiunea umaniştilor tîrzii, din secolul al XVII-lea, îşi propune, cu alte cuvinte, să ducă un fapt dat — un om, o carte, un tablou, un peisaj, o du­rere, — pe drumul cel mai scurt la ple­nitudinea înţelesului său, să le aşeze astfel „incit lumina soarelui, căzînd a­­supra lor, să producă nenumărate re­verberaţii“. A „mîntui“ lucrurile în­seamnă a le pune în deplina lor va­loare, a le rîndui sub incidenţa luminii unui amor intelecualis, care nu aduce la iveală o esenţă ascunsă a lor, ci nenumăratele lor reverberaţii, feţele lor latente. Căci : „In fiecare lucru e­­xistă un indiciu al unei posibile pleni­­tudini. Un suflet deschis şi nobil va simţi ambiţia de a-1 perfecţiona, de a-1 ajuta să ajungă la plenitudine. Aceasta este iubirea adevărată — iubirea pen­tru perfecţiunea obiectului iubirii“. Iată rostit cuvîntul cel mare. A „mîn­tui“ lucrurile înseamnă a revela pleni­tudinea lor virtuală. Arta eseistului este nu numai seducţie, ci şi maieutică şi, în prealabil, fecundare. Dar a des­coperi aurora virginală a lumii, ca şi a ajuta la ecloziunea ei, înseamnă a iubi. Ordinea în care se înscrie actul de cunoaştere iubitoare al eseistului nu poate fi decît acea ordo amoris. Şi totuşi seducţia îşi are limitele ei. Oricîtă desfătare intelectuală ne-ar oferi paginile acestea, ele ne aţîţă mai curînd foamea decît ne-o astîmpără. Reverberaţiile ne iau ochi adeseori, dar nu ne pot orbi, pină la limita ultimă a credinţei sau a iubirii oarbe. Mărturi­sesc, glosele lui Miguel de Unamuno, la opera lui Cervantes, din Viaţa lui Don Quijote şi Sancho mă conving mult mai deplin decît, scînteietoarele medi­taţii ale lui Ortega y Gasset, din Medi­taţii despre Don Quijote. Culpa rezidă tocmai în perspectivismul eseistului. Căci ori viziunea ne aparţine fiecăruia şi fiecărei clipe, deci nu putem s-o îm­părtăşim pe aceea a eseistului „pers­pectivist“, precum nu putem să ne scăl­dăm de două ori în aceleaşi ape ale rîului lui Heraclit, ori ea nu ne apar­ţine, ci ne precede, şi în acest caz nici unul nici altul nu ne putem aroga vreun privilegiu asupra ei. R­ECITINDU-L pe Ortega (în Me­ditaţii despre Don Quijote tra­duse şi comentate într-o lumi­noasă prefaţă de Andrei Ionescu), te surprinzi, pe alocuri, foarte departe de el. Pledoaria sa pentru particular, pen­tru perspectivă are în noi răsunetul cam răguşit al vocilor îmbătrînite. Ce­lebrele formule : „Eu sînt eu şi împre­jurările mele“, ori : „Nu există decît părţi în realitate ; întregul este abstrac­ţiunea părţilor şi are nevoie de ele“, nu mai se duc într-o epocă obsedată de structuri, afirmînd primatul totalităţii asupra părţilor. In schimb, cite expresii ale unui etos deloc revolut ! Ortega, ca şi cei mai de seamă eseişti spanioli, foloseşte itinera­­riul cunoaşterii spre a ajunge la ţinte ce nu sînt doar ale cunoscătorului. Fer­voarea acestei amor intellectualis, arta seducţiei pe care o exercită descoperă o rîvnă pe care am putea să o numim eroică. Eroism plenar — etic, filosofic, ba chiar şi estetic. Nu este nici o gran­dilocvenţă în cuvintele prin care eseis­tul îşi exprima încrederea în virtuţile eroice ale cuvîntului . „Pretutindeni trebuie să subziste, suverană, posibili­tatea eroismului, şi fiecare om, atunci cînd loveşte cu putere pămîntul pe care cresc plantele, trebuie să se aştepte să izbucnească un izvor. Pentru Moise Eroul, orice stîncă este un izvor“. Nicolae Balotă : PETER MAAS Mafia si mafioţii 3 , editura Ştiinţif că, 1973 • IN primăvara lui 1972, comunică zia­rele americane, producătorii au suspen­dat filmările la Memoriile lui Valach­i, refugiindu-se In Roma, unde sperau să nu-i mai ameninţe nimeni. Best-selller-ul cu acelaşi titlu Intimpinase, înainte de apariţie, greutăţi asemănătoare, şi Joe Valachi trecuse prin mari primejdii, pentru că mărturisise, călcase legea de fier a Mafiei (de a cărei existenţă mii de americani se îndoiesc şi azi 111, vor­bise despre legile şi, bineînţeles, fărăde­legile imperiului „familial“ al Casei Nos­tra. Peter Maas îl citează lies pe deceda­tul Joe Valachi, partener mărunt şi exe­cutant al „Marii familii", rescriind pro­babil nu tocmai corect ortografiata sa poveste Surprinde orgoliul cu care ma­fiotul îşi declară crimele şi îndemîna­­rea în „meserie", surprinde cinismul le­gii „celui mai tare“, al lipsei de scrupul, al rivalităţii sîngeroase între „capi". Apar Vito Genovese, Lucky Luciano, Al. Ca­pone, ca fiinţe reale, feroce, cupide. Isto­ria Mafiei împărţită în soldaţi, preşedinţi etc transferată organizat şi conştiincios în America, este plină de întîmplări mur­dara, în care cel păgubit de cîteva mii de dolari sau cîteva sute chiar, suma nu contează, îl lichidează pe cîștigător, în care simpla bănuială că ai vrea să par­­vii spre șefie, ad­uce după sine o minr­­te oribilă Autorul se disculpă apoi în conclav, cu ordine de zi şi dare de sea­mă. Incredibilă pe alocuri, dacă nu ar fi vorba de un autor serios ca Peter Maas, şi dacă nu ar fi concluziile Comisiei gu­vernamentale, cartea interesează, şi, în a­­celaşi timp, fără nici o exagerare, teri­­fiază. Oameni ucişi cu prosoape fier­binţi pe faţă, la bărbier, sau împuşcaţi ca nişte vite, sînt prezenţe obişnuite în mărturisirile lui Valachi, care, spune Maas, era mîndru că se răzbunase pe Genovese. Cîştigîndu-i încrederea, Maas a obţinut un reportaj aparte, dintr-o lu­me cutremurătoare şi stupidă în acelaşi timp Simplismul gîndirii gangsterilor e egalat numai de ferocitatea lor. Proşti şi cruzi, ieftini şi lacomi, aşa apar mem­brii ascultători ai „familiilor“. Radu Anton ROMAN 1 D’amour, P. Q. Hurtubise HMH/Seuil, 1972. • A­UT­OR UE acestei cărţi este un ca­nadian în vârstă de 38 de ani care face parte din grupul „celor zece" scriitori din Quebec care s-au făcut cunoscuţi în Franţa în jurul anilor’60 la Quebec a făcut parte dintre cei care au fondat. In 1950, revista „Liberte" Cineast, colabora­tor la „Parti-pris“, participă activ la via­ţa socială şi scrie romane ca Salut Ga­­larneau­­, care s-a bucurat de succes atit în Canada cit şi în Franţa. Este firesc deci să ne aflăm în faţa unei problema­tici diferite faţă de cea a noului roman francez căruia, totuşi J. Godbout ii îm­prumută într-o oarecare măsură tehnica. Subiectul „aparent" al cărţii îi formea­ză viaţa a doua dactilografe care locuiesc împreună ; una din ele bate la maşină manuscrisul unui tînăr scriitor de care se îndrăgosteşte. De fapt romanul are o serie întreagă de straturi intermediare, primul dintre acestea fiind constituit de Intenţia evidentă a autorului de a con­strui un roman într-un roman, fiindcă de fapt asistăm la elaborarea treptată a unei scrieri care se naşte din dragostea celor doi tineri. Mireille, dactilografa care citește manuscrisul, compune, prin comentariile sale, un al doilea roman, un fel de completare realistă a primului text, de altfel total ininteligibil, scris de iubitul­ său, Thomas D’Amour. Apoi, îm­preună, vor scrie un alt roman, povestea acestor nenumărate geneze artistice fiind Un alt substrat al romanului. In sfîrșit, și cel mai important, este substratul iro­nic prin care întregul roman se constituie ca o încercare de demitizare a actului artistic, o încercare de desimbolizare a textului literar. Opera literară nu mai apare­ ca un complex Închegat, ci ca o simplă înșiruire de fraze pe care Mi­reille, ap­oi Thomas d’Amour le comen­tează, le răsucesc cu o totală lipsă de scrupule, sfidînd astfel orice posibil ca­racter de literalitate al textului. Este vorba deci de o replică, extrem de dură și avizată, pe care unul din scri­itorii „noului vai“ o dă procedeelor in­trate deja în „clasicismul“ romanesc al „noului roman“. Desolidarizare semnifi­cativă din punctul de vedere al unei po­sibile evoluţii ulterioare, căci ironia lui Godbout vizează de fapt însuşi sistemul de creaţie modern, lipsa de mesaj şi a­­desea voita sa incomprehensibilitate. Ex­clamaţia finală „un scriitor nu este mai important decît secretara sa" este punc­tul final al acestei lungi pledoarii care urmăreşte demistificarea scriitorului care, în viziunea lui Godbout, nu trebuie să facă altceva decît să relateze faptul pe care nu-l poate inventa Scriitorul fo­loseşte cuvinte care nu-i aparţin, mînu­­ieşte personaje care-i sînt străine­­ vizi­unea ironică, substituie scriitorului „cla­sic“, reporterul aflat cu magnetofonul în­tr-o mare mulţime de oameni, înregis­­t­rînd la întîmplare frînturi de conversa­ţie. Dacă acest act este semnificativ pen­tru lector care se va putea regăsi ca participant la acea mare mulţime de oa­meni, rolul scriitorului a fost îndeplinit el reuşind să închidă un circuit Ironia însemnă aici schimbarea unghiului obiş­nuit sub care scriitorul priveşte lumea; alături de el care încetează a mai fi exemplar de excepţie, apar personajele sale, fie­care scriitor al propriului său ro­man în care apar alte personaje, la rîn­dul lor cu alte istorii — de aici funcţia ironiei de a deschide la infinit planul a­­parent restins al naraţiunii. Ironia ca mijloc predilect de realizare romanescâ este aplicată de Godbout şi în domeniul limbajului pe care îl tratează cu Indiferenţa specifică unui canadian obişnuit cu bilingvismul ce transformă o mare parte din roman în exerciţiu ling­vistic. Franglais, franceza amestecată cu engleza, dinamitează şi ultimele resor­turi clasice ale romanului : nimic nu re­zistă în faţa truculenţei acestui limbaj, adesa şi cu construcţii proprii făcute îm­potriva oricăror reguli de sintaxă. Sub aceste aparenţe ale unei Ironii incisive, cartea lui Godbout ascunde, în germene, toate marile probleme pe care le pune statutul noului roman al epocii contem­porane. Cristian UNTEANU România, literară 15

Next