România literară, iulie-septembrie 1973 (Anul 6, nr. 27-39)

1973-09-20 / nr. 38

Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Anul VI, nr. 38, joi 20 septembrie 1973 Săptâminal die literatură şi artă 38 România literară UNIVERSUL ARTEI NOASTRE (Pag. 16-17) Datoria criticii CRITICA LITERARA se află, în ultima vreme, în centrul preocupărilor a nume­roase reviste de cultură : anchetele ini­ţiate de „Tribuna“, „Luceafărul“, artico­lele de dezbatere apărute în „Convorbiri literare“, „Steaua“ ş.a., la care iau parte scriitori şi critici de toate vîrstele, permit o utilă confruntare de opinii, atît în pro­bleme generale — cum ar fi legătura din­tre spiritul critic şi spiritul polemic. Im­plicaţia socială a judecăţii critice, rostul foiletonului, — cît şi în probleme parti­culare, unele de metodă, — de exemplu, discuţiile despre locul studiului biografic, sau despre valoarea psihanalizei în critica modernă. Nici „România literară“ nu e străină de acest interes aproape general pentru critică ; pe lingă articole cu carac­ter teoretic, am abordat chestiunea criti­cii în cîteva rînduri, sub formă de dezba­teri deschise unei largi participări (chiar în numărul de faţă continuăm publica­rea unor intervenţii în cadrul colocviului intitulat Universul artei noastre care, cel puţin printr-una din laturile importante, se referă la critică). Ni se pare semni­ficativă această preocupare pentru critică , nu mai e nevoie să spunem că, fiind con­ştiinţa literaturii la un moment dat, cri­tica este şi un stimulent esenţial al crea­ţiei. Bogăţia şi diversitatea literaturii ac­tuale pun în faţa criticii răspunderi spo­rite în raport cu publicul cititor şi tot­odată cu înşişi scriitorii. Factor decisiv de îndrumare a creaţiei, critica este şi unul de educare a gustului public, prin jude­cata artistică şi ideologică pe care o pre­supune, prin selecţia pa care o operează. Critica înseamnă — şi semnalăm aceas­tă idee ce rezultă din quasi-unanimitatea părerilor exprimate in diverse anchete — şi un climat de dezbatere, de confruntare permanentă. Vivacitatea confruntărilor derivă, desigur, din varietatea şi adînci­­mea literaturii înseşi ; dar nu e mai puţin adevărat că polemica întreţine, la rindul ei, viaţa literaturii. Spiritul critic nu se confundă cu spiritul polemic, dar e greu de imaginat în absenţa lui. Polemicile au colorat mereu istoria literaturii noastre, contribuind în chip fundamental, dincolo de pitorescul lor, mai mult sau mai puţin inevitabil, la progresul literar, prin for­marea unor convingeri artistice şi descu­rajarea altora. Critica marxistă este cu atît mai legată de un viu spirit polemic cu cît, prin natura ei, se bazează pe o istoricitate profundă a noţiunilor cu care lucrează Or, polemica implică tocmai re­fuzul solidificării ideilor şi termenilor, lupta lor continuă, deschisă spre nou. Spiritul polemic este expresia directă a acestei necesare competiţii istorice in do­meniul criticii literare. Dezbaterea polemică — iată motoarele progresului artistic, ale mişcării spre vii­tor. Datoria criticii noastre, astăzi, este de a milita, de pe o platformă marxistă, comună tuturor celor ce scriu, pentru înnoirea literaturii şi înfrîngerea inerţii­lor şi prejudecăţilor ; pen­tru o artă capabilă să ţină pasul cu evoluţia societăţii şi în care contemporanii noştri să se recunoască, pentru o artă care să con­tribuie la formarea omului de mîine, constructor ac­tiv, conştient al socialismu­lui multilateral dezvoltat. GÉZA VIDA: „Balada lui Pintea" (Din Expoziţia de la Sala „Dalles“. Comentariul nostru in pagina 23.) mM . ! Iscălitura DRUM cotit de coastă, conturînd golfuri liniştite sau strecurindu-se între apă şi stînci albicioase m-a dus de la Atena şi pînă la Sounion, la promontoriul înalt pe care mai stă încă templul lui Poseidon. Am trecut prin mici aşezări moderne, cu vile împodobite cu gli­cină, prin aglomerări turistice sau pescăreşti, cu bărci răsturnate pe o rină, m-am oprit pe un colţ de piatră şi am privit jos apa verzuie şi limpede şi intr-un tîrziu am ajuns lingă coloanele templului aşezat pe un pla­tou de unde poţi privi pînă departe marea Egee şi inăltimile crestate ale pustiei şi neprimitoarei insule Ma­­cronisos. Priveliştea este răscolitoare. Cerul, de un al­bastru spălăcit, apele mării scînteietoare, stîncile albi­cioase pătate de un verde palid, totul este armonie şi totuşi neliniştitor- Natura te copleşeşte prin măreţia şi frumuseţea ei. AICI, pe platoul acesta inait, înaintat în mare, şi-au construit grecii cei vechi templul lui Poseidon, zeul stâpînitor al apelor fără de sfirşit. In golful de jos se adunau corăbiile şi aşteptau ca vîntul să le fie favo­rabil. Dar cum să ştie cînd va fi vintul bun de navi­gat ? Aveau grijă preoţii de sus, de la templu. Acolo, pe terasele din faţă, aprindeau focurile jertfelor, ros­teau rugăciuni lui Poseidon să le primească, dar aveau grijă să observe încotro se îndreaptă fumul, şi astfel aflau in ce direcţie bate vintul. Dacă nu era vînt, fumul urca spre înălţimi şi vasele rămineau in ancoră. Dacă era vînt, fumul se ducea odată cu el şi atunci plecau şi corăbiile. Era semn că Poseidon pri­mea jertfele. Să nu ne ferim să spunem că şi la cei vechi utilitarismul era împins destul de departe. TEMPLUL nu a fost prea mare. Din ceea ce a ră­mas, se pot deduce dimensiunile. Impresionează şi aici acel simţ extraordinar al proporţiilor care i-a stă­­pinit pe constructorii din antichitate şi îndeosebi pe greci. Din piatră şi marmură, materiale greu de faso­nat, au scos minuni de frumuseţe prin echilibrul creat prin proporţionalitatea dimensiunilor, ştiinţă pe care noi, cei moderni nu am moştenit-o in toată grandoa­rea ei. Pe una din coloanele templului se află săpată is­călitura lui Byron. O privesc cu atenţie, o compar cu cele alăturate, de altfel destul de numeroase, şi imi dau seama că acei ce au in grijă templul nu ezită să o adincească atunci cind cred că s-a tocit de atitea atingeri ale atitor turişti care trec pe aici. Mărturisesc că nu m-am conformat obiceiului locului şi nu am mingi­at marmura in locul unde Byron, romanticul poet englez, mort de altfel pe pămintul Greciei, și-a încrus­tat numele. De altfel, se pare că acesta îi era obice­iul. Pe unde trecea lăsa astfel de urme. Privindu-i is­călitura de la Sounion, mi-am amintit că in casa lui Shakespeare, la Stratford on Avon, pe o grindă a ca­merei unde s-a născut cel ce avea să devină o glorie a literaturii tuturor timpurilor, am zărit o pată. Ghidul mi-a explicat că pe locul acela fusese semnătura lui Byron — poetul era consecvent cu sine însuși - dar că atîția oameni voiseră să atingă cu mina locul înnobilat de Byron, incit pînă la urmă numele pierise, rămînind pata. LA Sounion, Byron s-a iscălit pe marmură şi iscăli­tura a rămas. De altfel, nu avea nevoie. Numele i-ar fi rămas şi aşa. George Macovescu

Next