România literară, iulie-septembrie 1973 (Anul 6, nr. 27-39)
1973-09-20 / nr. 38
Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Anul VI, nr. 38, joi 20 septembrie 1973 Săptâminal die literatură şi artă 38 România literară UNIVERSUL ARTEI NOASTRE (Pag. 16-17) Datoria criticii CRITICA LITERARA se află, în ultima vreme, în centrul preocupărilor a numeroase reviste de cultură : anchetele iniţiate de „Tribuna“, „Luceafărul“, articolele de dezbatere apărute în „Convorbiri literare“, „Steaua“ ş.a., la care iau parte scriitori şi critici de toate vîrstele, permit o utilă confruntare de opinii, atît în probleme generale — cum ar fi legătura dintre spiritul critic şi spiritul polemic. Implicaţia socială a judecăţii critice, rostul foiletonului, — cît şi în probleme particulare, unele de metodă, — de exemplu, discuţiile despre locul studiului biografic, sau despre valoarea psihanalizei în critica modernă. Nici „România literară“ nu e străină de acest interes aproape general pentru critică ; pe lingă articole cu caracter teoretic, am abordat chestiunea criticii în cîteva rînduri, sub formă de dezbateri deschise unei largi participări (chiar în numărul de faţă continuăm publicarea unor intervenţii în cadrul colocviului intitulat Universul artei noastre care, cel puţin printr-una din laturile importante, se referă la critică). Ni se pare semnificativă această preocupare pentru critică , nu mai e nevoie să spunem că, fiind conştiinţa literaturii la un moment dat, critica este şi un stimulent esenţial al creaţiei. Bogăţia şi diversitatea literaturii actuale pun în faţa criticii răspunderi sporite în raport cu publicul cititor şi totodată cu înşişi scriitorii. Factor decisiv de îndrumare a creaţiei, critica este şi unul de educare a gustului public, prin judecata artistică şi ideologică pe care o presupune, prin selecţia pa care o operează. Critica înseamnă — şi semnalăm această idee ce rezultă din quasi-unanimitatea părerilor exprimate in diverse anchete — şi un climat de dezbatere, de confruntare permanentă. Vivacitatea confruntărilor derivă, desigur, din varietatea şi adîncimea literaturii înseşi ; dar nu e mai puţin adevărat că polemica întreţine, la rindul ei, viaţa literaturii. Spiritul critic nu se confundă cu spiritul polemic, dar e greu de imaginat în absenţa lui. Polemicile au colorat mereu istoria literaturii noastre, contribuind în chip fundamental, dincolo de pitorescul lor, mai mult sau mai puţin inevitabil, la progresul literar, prin formarea unor convingeri artistice şi descurajarea altora. Critica marxistă este cu atît mai legată de un viu spirit polemic cu cît, prin natura ei, se bazează pe o istoricitate profundă a noţiunilor cu care lucrează Or, polemica implică tocmai refuzul solidificării ideilor şi termenilor, lupta lor continuă, deschisă spre nou. Spiritul polemic este expresia directă a acestei necesare competiţii istorice in domeniul criticii literare. Dezbaterea polemică — iată motoarele progresului artistic, ale mişcării spre viitor. Datoria criticii noastre, astăzi, este de a milita, de pe o platformă marxistă, comună tuturor celor ce scriu, pentru înnoirea literaturii şi înfrîngerea inerţiilor şi prejudecăţilor ; pentru o artă capabilă să ţină pasul cu evoluţia societăţii şi în care contemporanii noştri să se recunoască, pentru o artă care să contribuie la formarea omului de mîine, constructor activ, conştient al socialismului multilateral dezvoltat. GÉZA VIDA: „Balada lui Pintea" (Din Expoziţia de la Sala „Dalles“. Comentariul nostru in pagina 23.) mM . ! Iscălitura DRUM cotit de coastă, conturînd golfuri liniştite sau strecurindu-se între apă şi stînci albicioase m-a dus de la Atena şi pînă la Sounion, la promontoriul înalt pe care mai stă încă templul lui Poseidon. Am trecut prin mici aşezări moderne, cu vile împodobite cu glicină, prin aglomerări turistice sau pescăreşti, cu bărci răsturnate pe o rină, m-am oprit pe un colţ de piatră şi am privit jos apa verzuie şi limpede şi intr-un tîrziu am ajuns lingă coloanele templului aşezat pe un platou de unde poţi privi pînă departe marea Egee şi inăltimile crestate ale pustiei şi neprimitoarei insule Macronisos. Priveliştea este răscolitoare. Cerul, de un albastru spălăcit, apele mării scînteietoare, stîncile albicioase pătate de un verde palid, totul este armonie şi totuşi neliniştitor- Natura te copleşeşte prin măreţia şi frumuseţea ei. AICI, pe platoul acesta inait, înaintat în mare, şi-au construit grecii cei vechi templul lui Poseidon, zeul stâpînitor al apelor fără de sfirşit. In golful de jos se adunau corăbiile şi aşteptau ca vîntul să le fie favorabil. Dar cum să ştie cînd va fi vintul bun de navigat ? Aveau grijă preoţii de sus, de la templu. Acolo, pe terasele din faţă, aprindeau focurile jertfelor, rosteau rugăciuni lui Poseidon să le primească, dar aveau grijă să observe încotro se îndreaptă fumul, şi astfel aflau in ce direcţie bate vintul. Dacă nu era vînt, fumul urca spre înălţimi şi vasele rămineau in ancoră. Dacă era vînt, fumul se ducea odată cu el şi atunci plecau şi corăbiile. Era semn că Poseidon primea jertfele. Să nu ne ferim să spunem că şi la cei vechi utilitarismul era împins destul de departe. TEMPLUL nu a fost prea mare. Din ceea ce a rămas, se pot deduce dimensiunile. Impresionează şi aici acel simţ extraordinar al proporţiilor care i-a stăpinit pe constructorii din antichitate şi îndeosebi pe greci. Din piatră şi marmură, materiale greu de fasonat, au scos minuni de frumuseţe prin echilibrul creat prin proporţionalitatea dimensiunilor, ştiinţă pe care noi, cei moderni nu am moştenit-o in toată grandoarea ei. Pe una din coloanele templului se află săpată iscălitura lui Byron. O privesc cu atenţie, o compar cu cele alăturate, de altfel destul de numeroase, şi imi dau seama că acei ce au in grijă templul nu ezită să o adincească atunci cind cred că s-a tocit de atitea atingeri ale atitor turişti care trec pe aici. Mărturisesc că nu m-am conformat obiceiului locului şi nu am mingiat marmura in locul unde Byron, romanticul poet englez, mort de altfel pe pămintul Greciei, și-a încrustat numele. De altfel, se pare că acesta îi era obiceiul. Pe unde trecea lăsa astfel de urme. Privindu-i iscălitura de la Sounion, mi-am amintit că in casa lui Shakespeare, la Stratford on Avon, pe o grindă a camerei unde s-a născut cel ce avea să devină o glorie a literaturii tuturor timpurilor, am zărit o pată. Ghidul mi-a explicat că pe locul acela fusese semnătura lui Byron — poetul era consecvent cu sine însuși - dar că atîția oameni voiseră să atingă cu mina locul înnobilat de Byron, incit pînă la urmă numele pierise, rămînind pata. LA Sounion, Byron s-a iscălit pe marmură şi iscălitura a rămas. De altfel, nu avea nevoie. Numele i-ar fi rămas şi aşa. George Macovescu