România literară, ianuarie-martie 1974 (Anul 7, nr. 1-13)
1974-03-07 / nr. 10
25 martie 1885 — 17 ianuarie 1936 MATEIU CARAGIALE „Un poet muzician FĂRĂ îndoială că Mateiu Ion Caragiale n-a dorit să fie altceva decit artist şi că suprema sa năzuinţă a fost să ascundă pe om sub chipul poetului muzician care a acordat într-un chip nou instrumentul limbii noastre, făcîndu-l să răsune cu melodii vrăjite şi răscolitoare [...] Un curent de lirism trece prin temeliile întregii sale opere [...] Opera de prozator a lui Mateiu Ion Caragiale este o mare minune a limbii noastre. Bogăţia ei verbală, în care expresiile arhaice abundă, lasă cu mult în urmă mijloacele îndeobşte întrebuinţate în zugrăvirea mediilor urbane [...]. Acesta a fost, în primul rînd, Mateiu Caragiale, un poet muzician, a cărui artă cu puteri vrăjite şi răscolitoare alcătuieşte una din cuceririle cele mai preţioase ale literaturii noastre mai noi [...] Sunt în paginile lui Mateiu Caragiale mai multe imnuri, adresate naturii şi trecutului, nobleţii şi frumuseţii. Numai cine ştie să le asculte cu reculegere poate avea măsura darului pe care ni l-a făcut Mateiu Caragiale şi a recunoştinţei cu care îi suntem îndatoraţi. TUDOR VIANU (Studii și portrete literare, 1938) ■ • MS, • ■ VI proza noastră admir pe Mateiu Caragiale, autorul Crailor de Curtea-Veche şi a nuvelei Remember. Pe deasupra întregii proze româneşti (în lumina Fraţilor Karamazov) cu vechi suflet din răsărit, iubesc Craii de Curtea-Veche, romanul domnului Mateiu Caragiale. Prin Mateiu Caragiale intrăm în literatura majoră. Sînt mîndru că sînt contemporanul acestui romancier şi că voi participa, fără merit, la vaza viitoare a vremii cînd au fost scrişi Craii de Curtea-Veche. ION BARBU („Viaţa literară“, 5 februarie şi 15 octombrie 1927 ; „Ultima oră“, 28 septembrie 1929) OPERA lui Mateiu Caragiale se înfăţişează ca un chivot de argint şi nestemate,, făurit în credinţă cu meşteşug măestru, de un voievod al gîndurilor (...) Mateiu Caragiale a avut intr-adevăr harul aleşilor, întrucît nu odată în poeziile lui fiecare vers e un ■ poem, iar toate la un loc scînteiază cu focuri adinei intr-o minunată întregire (...) Mănunchiul de poezii Pajere are un stil aspru, arhaic, de un farmec unic. Rareori versul a evocat trecutul cu un simţămînt atît de intens. ADRIAN MINIU („Muzică şi Poezie“, 1 noiembrie 1936) Debutul la „Viaţa românească“ • CLIO Mi-a îngânat stăpâna: « Nu ’n fire ’ngrubenits Stă ’mbălămată taina măririi strămoşeşti. Amurgul rug de purpur! aprinde; de-1 priveşti Se ’nfiripă ’n vâlvoarea-i vedenii strălucite. Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite. Zac norii ce In pragul genunilor cereşti. Par pajere ’ncleştate de scripţori din poveşti Umbrind cetăţi In flăcări cu turnuri prăbuşite. Dar ceaţa serii ’nneacă troianele de jar. Atunci mergi de te-aşează subt un bătrân stejar. Ascultă mândrul freamăt ce ’n el deşteaptă vântul. Ca 'n obositu-ţisuflet de vrajă răsvrătiţi. Când negrul văl al nopţii înfăşură pământul în gemăt să tresalte străbunii adormiţi». • MATEIU CARAGIALE a debutat în publicistica literară în aprilie 1912, la revista „Viaţa românească“. Un debut masiv, cu 13 poezii deodată : Clio, Lauda cuceritorului, Prohodul războinicului, Noapte roşie, Călugăriţa, Boierul, Aspra, înţeleptul, Cronicarul, Domniţa, La Argeş, Trîntorul şi Curţile vechi. Tot în „Viaţa românească“ va mai publica încă trei poezii (în 1913) şi povestirea Remember (august 1921), toate semnate Mateiu Ion Caragiale. Editorial debutează în 1924, cu Remember, volum apărut in Editura Cultura Națională. Remember HATÎ3U tos CAPAOÎAIB ■ ; j i ‡ ‡».} .*4 ‡Y414 * * * » «ATEIU iON CARAOIMJE \ ': «›•/.. . i • Craii E Crta-Me IO»*» EOtTim* Remember (1924) Craii de Curtea-Veche (1929) P A „CWLYU&A »ATS Pajere (1936) C.v- O L I ß M A. TTrf/4 S Mf - J VMW- QA RA 0 t A LC zii.r&iiAZ* , Ex libris cu blazon. Desen de Mateiu I. Caragiale 12 România literară • C URIOS cum Mateiu Caragiale, închinătorul la frumuseţile tainei, nu are nici o capacitate de a inventa mistere ; toată opera sa nu cunoaşte decât o singură situaţie, reluată mereu sub altă înfăţişare, cu alte personaje, spre a sugera necunoscutul. Dar aceasta este o situaţie, subiectiv, dar şi obiectiv, considerată, fundamentală , crearea unui gol de timp, în care totul se poate petrece, dar nimic nu, dă semn la suprafaţă, între o ipostază şi alta sub care ni se înfăţişează o persoană , aşa dispare Sir Aubrey de Vere, ca să fie regăsit, cadavru neidentificabil, după un timp asupra căruia nu se poate relata nic, aşa pleacă misterios Paşadia „la munte", astfel îşi pierde inexplicabil urma Gogu Nicolau, tot în acelaşi chip se pierde şi reapare misteriosul ministru, ca şi fotografia „reginei" hoţilor de diamante. Abolirea timpului, spre a fi mai cu putere percepută, se petrece într-un spaţiu în care pitorescul drapează misterul , într-un Bucureşti crepuscular ce trăieşte trecerea de la o lege a vremii la altă lege a vremii ameţit de vinul crîşmelor de mahala. De altfel, circiuma lui Niţă, în spatele căreia este găsit ministrul, prototipul celui ieşit din perceperea obişnuită a realităţii, aşezată „la colţ, unde se taie Calea Moşilor cu bulevardul, pe dreapta, cum mergi spre Pache", are o latură ce răspunde direct pe Strada Mintuleasa, a lui Mircea Eliade. Pentru ca posibilităţile de a explica absenţele, după care personajul dispare fără urmă sau revine sub aparenţe transformate, să fie cit mai reduse, trecutul, în care s-ar putea afla o dezlegare, este voit schiţat cit mai vag şi mai nedeterminat. Dorinţa, nu o dată mărturisită, a autorului, de a lăsa tainele nedezlegate este un limpede truc literar : în ordine epică, în acele povestiri nu se mai poate afla nici o taină, dacă este, taina ţine de o altă ordine, spirituală, a lumii. Instinctul de a opri fabulaţia acolo unde unicitatea explicaţiei ar împiedica gîndul să-şi construiască poeticele lui ipoteze, ale căror premise au fost epuizate în textul expus, ţine de o tehnică pe care Mateiu Caragiale o introduce primul în literatura română. Abstragerii reale din timp şi din spaţiu ii corespunde evaziunea intelectuală, literaturizată, nedeterminată, în vis. Paşadia şi Pantazi, prin hagialîcurile lor, povestitorul — prin visul despre soarta şi menirea crailor — creează voit goluri ale timpului şi spaţiului real, anihilate,cu bună ştiinţă spre a trăi unul — în timpul revolut al istoriei, altul — într-un spaţii doar în închipuire accesibil, cel de al treilea — în irealitatea simbolică. Ceea ce ki real rămîne mister neînsoţit de dorinţa dezvăluirîi lui de sub aura de poezie ce însoţeşte toate posibilităţile netraduse in fapt, se transformă, în vis, în largi acumulări de peisaje şi acţiuni concrete, desfăşurate în vaste somptuozităţi descriptive, dar aşezate sub aceeaşi zodie a himericului deschis mai multor presupuneri vreodată. Din tensiunea între imperativul concretului şi fascinaţia abolirii lui se naşte nu numai ciudata atmosferă din Remember şi din Sub pecetea tainei, ci, mai ales, explicaţia purtării şi tainelor Crailor. Dacă se poate cuprinde întreaga operă a lui Mateiu Caragiale în lumina aceluiaşi principiu de unitate, acesta nu poate fi decît principiul romantic al complementarităţii. Simetria în concepţia implicată, ca şi simetria în construcţie o guvernează. Fiecare personaj matern este o îngemănare de seducătoare calităţi şi inavuabile vicii, fiecăruia, construit dual, îi corespunde un altul, prin care destinul său se împlineşte, unitar. Paşadia, cu viaţa lui sobră, severă, savantă ziua, se lasă pradă, de la apusul soarelui, demonului său ce-l împinge să se degradeze cu voluptate, călăuzit de mîna sigură şi cunoscătoare a lui Gore Pirgu. Pe cît de scorţos şi dispreţuitor, reamintind cu fiecare gest neamul lui de mari boieri, ce-şi stăpînesc prin forţă ereditatea ucigaşă, medievalul senior Paşadia are gustul de a se lăsa batjocorit şi înjosit de bufonul său, cultivat cu îngrijire tocmai în acest scop. Un Pirgu care, tîrîndu-l pe Paşadia prin cîrciumi, l-ar adula în loc să-l servească cu : „Ai îmbătrînit nebun", cu „La adică de ce te-ai codit, tot îţi sună coliva" sau cu „caiafă bătrînă" şi-ar pierde rostul de a aminti grotesca tranzitivitate a celor lumeşti, şi Paşadia nu s-ar mai osteni să-l ruineze la cărţi, ca să-l poată păstra în slujbă. Pantazi, nestatornicul, cutreierător al pămîntului, trăieşte cu perdelele lăsate, închis între mobile grele şi pătrunzătoare miresme de flori, să-şi cultive în linişte amintirea mereu vie a statornicei şi unicei sale iubiri nefericite. Din împerecheri compensatorii de contraste, purtînd funeste şi seducătoare avertismente, e făcută Başelica Nachmansohn, „floare neagră de tropice, plină de otravă şi de miere" ; „de aproape însă, fără ca frumuseţea ei să-şi piardă din strălucire, dînsa avea ceva respingător, în ea se simţea, mai mult decit in alte femei, Eva, străina, duşmana neîmpăcată şi veşnică, împrăştietoare de ispită şi de moarte". Şi invers, iima cea ■Jătăreaţă, lăbărţată şi lapoşă" are nu numai un glas de înger, ci şi hazul ei, unit cu capacitatea de a se metamorfoza rapid într-o „pupuică spilcuită". Iiinca, pură şi limpede icoană a nevinovăţiei, e o rece arivistă, in căutare de căpătuială financiară. Propunerea de căsătorie a lui Pantazi o „ascultă cu răceala ei obişnuită, dar nu-mi ceru timp de gîndit şi-mi declară că, dacă in ce priveşte bogăţia lui, spusele mele erau numai pe jumătate adevărate, ea era gata să primească". Cea mai fascinantă împerechere de sublim şi grotesc o aflăm, desigur,în Gore Pirgu şi Pena Corcoduşa. Abjecţia lui Pirgu e atît de desăvîrşită, atît de consecventă cu ea însăşi, şi produce contemplatorului atîta satisfacţie a lucrului bine făcut, incit Pirgu poate fi socotit, în felul lui, un artist. Aşa cum Paşadia şi Pantazi se definesc prin modurile de evaziune din real şi din istorie, Pirgu se defineşte complementar prin maxima adaptare la realitate şi la istorie. El reprezintă, pentru cei doi, o necesitate absolută, fără el lumea ar fi lipsită de una dintre formele ei esenţiale de existenţă, cea pe care Gorică o impune cu neruşinare şi cu credinţă în dreptatea lui. El are în asemenea măsură simţul realului incit, codoş de oameni şi de cîini, e capabil să discearnă chiar valorile autentice. El este, de altfel, primul colecţionar de icoane nu pentu valoarea lor de cult, ci pentru cea comercială şi, oricît s-ar justifica de ridicol, îl cumpără totuşi pe Montaigne, nu pe N.D. Popescu, chiar dacă o face din snobism. Şi cînd îl salută pe povestitor cu cete unsprezece nume de animale, reunite sub simbolul net sexual al peştelui, el face operă de virtuoz ce scoate variaţiuni pe o singură coardă, pe cea mai groasă: „La mai mare solzoşia ta... al nostru eşti... Ce pramatie, faci pe cocoşu, cotoi mare dumneata"... etc., pînă la îndemnul „nu te pierde, ia-o înainte oblu, berbeceşte, ca pînă de iarnă să te văz crap îmblănit“. Fără fascinaţia contemplării nobleţei autentice scufundîr»du-se un viciu, al cărui spectacol el îl regizează cu inteligenţă, după ce, intuind masochismul psihic al lui Paşadia, şi-a rezervat şi sieşi un loc în reprezentaţie, cînd va fi preocupat numai de carieră şi bani, dar păstrîndu-şi ipocrizia verbală, avocatul Gorică Pirgu se va transforma, cu vremea, într-un Stănică Raţiu. Fără Pirgu şi fără povestitor, acesta legat de realitate prin indignarea în faţa viciului şi de lumea ideală prin fascinaţia necunoscutului, amîndoi — trăsăturile de unire cu lumea adevărată ale perechii Paşadia + Pantazi, misterul înconjurat cu tristeţe şi demnitate de aceştia n-ar mai avea nici o noimă. Aşa cum mizeria absolută nu se poate afla decît la boierii de viţă, la „adevăraţii Arnoteni", caricatură în real a veleităţilor nobiliare şi istorice ale lui Paşadia şi a conservării idealului erotic al lui Pantazi, contrastele reunite hotărăsc existenţa tuturor personajelor. Cînd evaziunea din real în imaginar, care defineşte viaţa de zi a lui Paşadia, este trăită cu credinţa în realitatea imaginarului, iar criza se declanşează sub impulsul iubirii contrariate, ca , la Pantazi, şi cînd făptura căreia ii e hărăzită unirea în sine a celor doi are o înfăţişare grotescă, amintind pe Pirgu, dincolo de detaliile concrete, răbufneşte în Pena Corcoduşa toată nebunia, toată grandoarea şi toată decadenţa crailor. In Pena Corcoduşa care recunoaşte în crai, într-o străfulgerare vizionară, consîngenii, cînd le oferă, în batjocură, împărăţia peste ruinele iluziei, poreclindu-i, dintre dărîmăturile Curţii arse, „Crai de Curtea-veche". Nici un personaj, nici o întîmplare nu sînt gîndite de Mateiu Caragiale ca fapte izolate, totul are undeva, în povestire, un corespondent antitetic. Senzaţia de mister de aici provine, din considerarea unităţii ca parte integrantă a unui întreg în care e contrazisă şi complinită de cealaltă jumătate. Totul, de la construcţie la stil, se întemeiază pe alternarea contrastelor. Celălalt mister, pe care povestirea îl sugerează, cel al unor existenţe care lasă în umbră părţi însemnate din ele însele, acela nu e decît un mic artificiu al povestitorului care-şi cultivă arta de a nu spune, atunci cînd orice ar mai spune ar fi de prisos. Universul lui Mateiu Caragiale e dominat de legile antitezei complementare şi ale simetriei. Pantazi, cu călătoriile lui, cu detaşarea lui de evenimente, cu statornicia lui aproape nefirească in iubire, e complementul lui Paşadia, cel legat de un spaţiu pe care-l detestă, cel încrîncenat în dominarea faptului istoriei cel scîrbit de orice sentiment. Amîndoi, însă, venetici autohtonizaţi la a patra generaţie, au păstrat dorul de ducă, unul în timp, altul în spaţiu, şi amîndoi din imaginarul sublim în realul abject. Echilibrul şi legătura lor cu concretul o reprezintă perechea Pirgu — povestitor, unul confidentul şi demonul lui Paşadia, celălalt confidentul şi cumintele admirator al lui Pantazi. Unicei iubiri, plătită cu preţul minţii, a fetei de la mahala Pena Corcoduşa îi răspunde nesaţiul vicios al marii boieroaice Sultana Negoianu, plătit tot în acelaşi fel. Lăcomiei funeste a simţurilor exacerbate ale Başelicăi îi răspunde răceala Ilincăi şi amîndouă femeile aduc, cu sau fără ştirea lor, moartea. După cum se vede, procedeul cel mai uzual al gindirii lui Mateiu Caragiale este unificarea personajelor complementare printr-o trăsătură comună, care, de obicei, este modalitatea de raportare la realitatea istorică şi socială. Intre nevoia imperioasă de real şi fascinaţia smulgerii din temporal şi istoric, pe diferite trepte ale perfecţiunii în exerciţiul complementarităţii senzaţiilor, Paşadia şi Pantazi, povestitorul şi Pirgu, Pena şi Iiinca se află adunaţi sub steaua împerecherii contrastelor. Tot astfel, perechi de capitole pendulează intre posibil şi ireal . Asfinţitul eroilor răspunde Intîmpinării lor, aşa cum Spovedaniile dezvăluie rădăcinile în anecdotic şi biografic ale Celor trei hagialicuri. Şi chiar romanul real îşi are perechea în romanul posibil, despre care e vorba în el (Mateiu Caragiale introduce primul la noi artificiul gidian al discuţiei despre creaţia în curs de realizare în creaţia realizată), de două ori, cînd Pena Corcoduşa găseşte emblema „Crai de Curtea-veche", care, recunoaşte Paşadia, „ar fi un minunat titlu pentru o carte" şi atunci cînd Pirgu il interpelează pe povestitor cu „se vorbea astăzi, înainte să vii, că te-ai apucat să scrii un roman de moravuri bucureştene şi m-am ţinut să nu pufnesc de rîs." O alternare între firescul relatării epice, făcut din simplităţi voite, din fraze reduse la strictul necesar şi din vocabule lipsite de orice preţiozitate, şi fastul stilistic al evaziunilor din real, fie ele hagialîcurile imaginare, fie acumulările de vorbe în doi peri, transpune în plan lingvistic principiul simetriei unităţilor complementare. Roxana Sorescu dincolo de pecetea tainei C I. I. Caragiale, cu fiul său Mateiu, in 1888 Bibliografie IN LIMBA ROMANA — București: 0 Remember — 1924 ; # Craii de Curtea-Veche — 1929, 1945, 1957, 1965, 1968, 1970, 1972 ; • Pajere — 1936, 1965, 1968 ; 0 Opere — 1936 ; 9 Sub pecetea tainei — 1965, 1968. IN LIMBI STRĂINE : 0 Craii de Curtea-Veche , în limba maghiară — Budapesta, 1966 ; in limba rusă — Bucureşti, 1967 ; în limba polonă — Varşovia, 1968 ; în limba franceză — Lausanne, 1969. 0 Remember : în germană — Bucureşti, 1968 ; în franceză —Lausanne, 1969. POEZII, PROZA SI ARTICOLE, IN PERIODICELE : 0 Viata românească — 1912, 1913, 1921 ; Presa — 1913 ; Flacăra 1916 ; Journal de Roumanie — 1919 ; Gindirea — 1926, 1927, 1930, 1933 ; Cele trei Crișuri — 1931. Matei Caragiale Les Seigneurs du Vieux-Castel Traducere în franceză a Crator de Curtea-Veche (1969) Editions L’Age tFHomme fut ntMMM . " . . /.4A/ •• România literară 13