România literară, octombrie-decembrie 1974 (Anul 7, nr. 40-52)

1974-12-26 / nr. 52

» * să încurajeze numai ceea ce este de talent nu să ia poziţie hotărîtă împotriva scriitorilor care nu ie. Şi cu atit mai mult împotriva impostorilor, care e o datorie profesională a criticei şi este o datorie etic al publicului este o superioritate naţională, şi m­erttre gustul poporului tău este un act de patri­ C. IBRĂILEANU (Din După război, 1921, articolul Literatura momentului) * C­ARTEA lui Valeriu Cristea, consacrată marelui cronicar moldovean, am putut, din cauza împrejurărilor, s-o cu­nosc direct, destul de tirziu. Aşa se explică intervenţia de faţă, pe care am considerat-o, in calita­tea mea de editor al lui Neculce, oarecum obligatorie. Această carte s-a bucurat, pe cit ştiu, de o primire pe care aş califica-o surprinzător de favorabilă, chiar dacă ţin seamă de faptul că, în general vorbind, critica noastră actuală este mai degrabă „blajină", adică indulgentă. în cazul de faţă, elogiile aduse lui Valeriu Cristea sunt, fără îndoială, meritate. Am admirat şi eu capacitatea lui de a analiza un text şi, mai ales, de a vedea şi ceea ce se ascunde dincolo­ de text, precum şi ascuţimea spiri­tului său critic. Dacă am crezut necesar să intervin, aparent post factum, în discuţie, este pentru a face unele observaţii care sper să ajute, măcar într-o anumită mă­sură, la înţelegerea mai justă a lucrurilor. Entuziasmul recenzenţilor lucrării lui Cristea se explică, după mine, nu numai prin calităţile ei reale. Trăim astăzi, cum au recunoscut şi vor mai recunoaşte numeroşi oameni atenţi la ceea ce se pe­trece în lume, într-o atmosferă stăpînită puternic de spiritul protestatar sau contes­­tatar. Unele manifestări ale acestui spirit, poate chiar cele mai multe (mă refer, în special, la cele de ordin social-politic ale maselor de pretutindeni), sînt binevenite, şi prin ele înseşi şi prin roadele lor. Cartea lui Valeriu Cristea este, în felul ei, un pro­test împotriva interpretărilor propuse de predecesorii săi pentru înţelegerea nu atît a operei lui Neculce, cit a autorului ei, privit ca om şi, implicit, ca istoric. Acest spirit protestatar al cărţii a contribuit, după părerea mea, într-un grad destul de ridi­cat, la entuziasmul recenzenţilor ei. îmi întemeiez afirmaţia pe o serie de cazuri, în esenţă asemănătoare, din ultimii 10—12 ani de activitate din domeniul cri­ticii şi istoriei noastre literare. După o minimalizare, condamnabilă, care mergea uneori pînă la totala desfiinţare a lui Maiorescu, a urmat o reabilitare a lui cu nuanţe, citeodată, de aşa natură, încît ea putea fi interpretată în sensul eliminării lui Gherea din istoria criticii româneşti. La fel, ba şi mai clar, s-au petrecut lucrurile cu celălalt „cuplu”, presupus în mod ireducti­bil antagonic : Lovinescu-Ibrăileanu. Să mai amintesc de „reconsiderarea“­lui Ba­­covia, Ion Barbu, Blaga, care a căpătat şi mai capătă unele aspecte menite (bineîn­ţeles, nu intenţionat) să trezească îndoieli cu privire la locul ocupat de Eminescu in poezia românească ? Sau de opinia, nefor­mulată în scris, a unor scriitori şi critici, deloc oarecari, că „marele Caragiale" este nu Ion Luca, ci Mateiu ? Valeriu Cristea îi aduce lui Neculce o serie de acuzaţii. încep cu lăcomia de avere, care l-a împins­ pînă la depose­darea, prin judecată, a propriei surori de o anumită întindere de pămînt. N-am inten­ţia — nici n-ar fi cazul — să-l apăr pe cro­nicar de o asemenea învinuire. Mă limitez să afirm, spre a uşura aprecierea faptelor intr-un spirit să-i zicem relativist, în lipsa altui termen, mai potrivit, că setea de bogăţie era, în clasa boierească a secole­lor trecute, un fel de regulă. Marele logofăt al Moldovei Costache Conachi, poet şi in­telectual autentic al vremii sale, avea o moşie de 42 000 de hectare. Cum au ajuns strămoşii săi şi el însuşi să stăpînească o asemenea imensitate de pămînt ? Intîmplă­­tor, cunosc o acţiune a lui Conachi însuşi, foarte modestă ca dimensiuni, dar semnifi­cativă pentru discuţia de fală : răzeşul Alexandra Geană a fost deposedat de boierul vecin cu el de răzeşia sa, care era, de altfel, o adevărată moşie (peste 400 de hectare), dacă o apreciem cu mintea noas­tră de azi (v. lucrarea mea, Alexandru I. Philippide, Bucureşti, 1969, p. 8). In cartea, extrem de importantă pentru istoria pro­prietăţii agrare din ţările româneşti, Pămin­­tul, sătenii şi stăpînii in Moldova, I, Bucu­reşti 1907, a lui Radu Rosetti, se dă, la p. 248-249, o listă de boieri stăpîni pe un număr enorm de sate, adică de moşii. Printre ei apare şi Miron Costin cu 161 de sate. Putem trage de aici vreo concluzie de ordin etic cu privire la personalităţile in­trate în istoria culturii noastre naţionale ? Cred că nu. Alt mare păcat al lui Neculce este, după Valeriu Cristea, răutatea. Aşa s-ar explica caricaturizarea, unora dintre domnitorii Moldovei şi tonul pamfletar al atitor pa­saje din letopiseţul lui. L-aş apăra pe cro­nicar cu un argument pe care mi-l furni­zează însuși preopinentul meu (fac o sim­plă figură de stil !). Nimeni pînă la dînsul - nici chiar Sadoveanu — n-a vorbit așa de frumos și de just despre talentul literar al lui Neculce. Dacă îl considerăm, in pri­mul rind, scriitor, îl mai putem acuza, por­nind de la opera lui, de „răutate" ? Cara­giale a satirizat, adesea cu cruzime, epoca sa, prin reprezentanţi neidentificabili ai ei, fiindcă era „rău" ? Aceeaşi întrebare o pu­tem pune cu privire la Arghezi, in condiţii chiar mai clare, dacă ne referim la Cimi­tirul Buna-Vestire unde sunt ridiculizaţi N. Iorga şi Ion Pillat. Faptul că Neculce operează, ca să zic aşa, cu personaje istorice, pe cînd în cazul lui Caragiale şi al lui Arghezi avem a face cu creaţii de ficţiune, nu schimbă, cred eu, situaţia decit în sensul că atitudinea croni­carului faţă de contemporanii lui poate fi controlată şi verificată cu ajutorul izvoare­lor istorice în care se vorbeşte despre dînşii. De altfel, separarea „omului" de „scriitor", cînd e vorba de una şi aceeaşi persoană, nu se justifică din punct de ve­dere psihologic. Omul este o unitate desă­­vîrşită, nu numai ca fiinţă materială. Pu­tem susţine că un mare creator în dome­niul literaturii sau al artei vede lumea în­conjurătoare cu „ochi de om", cînd ia con­tact cu ea ca simplu cetăţean, ca membru al societăţii în mijlocul căreia trăieşte, şi cu „ochi de artist", cind creează ? Talen­tul intervine numai in prelucrarea mate­rialului înregistrat pentru transformarea lui in operă de artă. E­XPLICAŢIA atitudinii lui Neculce tre­buie căutată în (sau cel puţin şi în) altă parte. La fel cu quasi-unanimi­­tatea boierilor din vremea lui, el avea o psihologie de ţăran, în sensul de om simplu (fără nuanţă peiorativă). Şi a­­ceasta, din cauza atmosferei genera­le a epocii, la care se adăuga pu­ţina instrucţiune sau, la marea lor majori­tate, lipsa totală ori aproape totală a unei instrucţiuni propriu-zise, in cazul multor „boieri de ţară" intervenea şi originea lor ţărănească nu prea îndepărtată în timp Dacă este nevoie de exemple, amintesc pe Constantin Cantemir, care era, ce-i drept, numai răzeş, dar umblase şi trăise ca oştean prin ţări străine, şi a ajuns apoi domn al Moldovei. Neculce ne spune că nu ştia să scrie şi să citească şi învăţase, silit de împrejurări, să se iscălească. Această psihologie de ţăran îl face pe cronicar să se indigneze şi totodată să-şi bată joc de Dumitraşcu Cantacuzino,-'care, în ciuda bătrîneţii, avea o „prietenă" foarte tînără, ba ieşea şi „în lume" cu dinsa. La fel reac­ţionează Neculce, cînd povesteşte aventu­rile amoroase ale văduvei lui Duca-Vodă, pe care îl criticase, t­ot „ţărăneşte", pentru că-şi cănea barba. Poate părea de prisos, dar ţin să precizez că, în condiţiile in care m-am format eu ca om pînă la vîrsta pri­mei tinereţi, am cunoscut foarte de aproa­pe psihologia ţăranului român, şi în ea în­săşi, şi în comparaţie, ca să nu spun în opoziţie, cu aceea a altor categorii sociale. Modestia, cuviinţa, decenţa şi tot ce se leagă de latura etică a sufletului omenesc constituiau o trăsătură prin excelenţă a ţărănimii noastre în general. Să nu uităm că ea era clasa cea mai veche şi, foarte multă vreme, cea mai autentică a poporu­lui român. „Ţărănia" lui Neculce explică şi lipsa lui de mîndrie că se trage, după mamă, din neamul „împărătesc" al Cantacuzinilor. Sînt convins, fără să pot dovedi, că şi lordache Cantacuzino, pe care îl ridică in slavă, se mîndrea la fel de puţin cu a­­ceastă origine „nobilă", adesea exclusiv din punct de vedere social. Conştiinţa, ma­nifestată agresiv şi jignitor­­ faţă de alţii, socotiţi, pe drept sau pe nedrept, „mici"­­, despre descendenţa din strămoşi „nobili”, s-a trezit la românii care au avut-o de-a lungul secolelor, direct sau indirect, prin levantini. Eu îi spun cu termenul popular bine cunoscut de fudulie, fiindcă etimolo­gia lui „orientală" corespunde minunat conţinutului pe care-l exprimă. Aş mai spune ceva cu privire la severi­tatea cronicarului - Valeriu Cristea ii spune „răutate" - cînd apreciază pe oameni şi faptele lor. Nu trebuie uitat caracterul de memorii pe care îl are cea mai mare parte a operei sale. Neculce a fost contemporan, in sensul cel mai strict, cu evenimentele şi cu participanţii activi la ele începind, apro­ximativ, cu sfîrşitul penultimului deceniu al secolului al XVII-lea, cînd avea 17-18 ani, vîrstă la care putea pricepe şi aprecia, aproximativ, oamenii şi lucrurile. Se ştie — şi fiecare dintre noi ştie din propria sa experienţă - că, in măsura in care ne inte­resează sincer, din punct de vedere social, adică uman şi politic totodată, ceea ce se petrece în jurul nostru, sîntem înclinaţi să judecăm, dacă-i vorba de acţiuni reproba­bile, mai aspru, poate, decit s-ar cuveni, pe cei „vinovaţi". Ne considerăm lezaţi, nu in interesele noastre personale, ci în cele „sociale”, care ne aparţin ca membri ai societăţii în care trăim şi cu care ne sim­­­­ţim solidari. Că Neculce avea acest senti­ment de solidaritate cu obştea moldove­nească este, după mine, în afară de orice discuţie. Aş aminti, spre exemplificare, ati­tudinea lui faţă de Brâncoveanu. Cronica­rul nostru se aştepta ca acest domnitor puternic prin mijloacele materiale de care dispunea să fi ajutat pe Cantemir, adică pe moldoveni, care trecuseră de partea ruşilor, în războiul acestora cu turcii. El se gîndea chiar şi la interesul muntenilor înşişi, care, în împrejurările date, ar fi , avut de cîştigat, dacă ar fi urmat exem­plul moldovenilor. Necazul lui ,contra lui Brâncoveanu era însă mai vechi şi izvora din amestecul acestuia in treburile politice ale Moldovei, nu numai în cazul animozi­tăţii lui, de ordin mai mult familial, faţă de Cantemireşti. Mă opresc aici cu observaţiile pe care mi le-a sugerat extrem de via carte a lui Valeriu Cristea. Repet ceea ce am spus încă de la început despre calităţile ei, şi numeroase şi oarecum rare prin prospeţi­mea unora dintre ele. Se ştie, de altfel, că, în general, lucrările bune şi foarte bune îndeamnă la discuţii, aş adăuga rodnice, cu permisiunea cititorilor. lorgu Iordan in... apărarea lui Neculce Pagina din Cronica lui Ion Neculce, cu completări autografe ale autorului Romanii au trebuinţă astăzi să se întemeieze in patriotism şi in curaj şi să cîştige statornicie in caracter. Aceste rezultate credem că s-ar dobindi pe cînd ei ar avea o bună istorie naţională şi cind aceasta ar fi îndestul răs­­pindită. [...] Aceasta ne va aduce să credem că o naţie care în mijlocul atitor nevoi şi-a păstrat naţionalitatea ei în curgere de 18 veacuri nu mai poate pieri. Această convicţie, apoi, ne va face să avem mai multă încredere in viitor şi să lucrăm cu mai multă inimă la o reformă politică şi soţială, care să ne facă vrednici a ne lua rangul ce ni se cuvine în marea familie a naţiilor europene. N. BALCESCU (Din Cuvînt preliminariu despre iz­voarele istoriei românilor, „Magazinul istoric pentru Dacia“, I. Bucureşti, 1845) % ■'o & România literară 13

Next