România literară, aprilie-iunie 1975 (Anul 8, nr. 14-26)

1975-04-03 / nr. 14

EAAINESCU Şi INDEPENDENTA NAJIONALA P­ARAFRAZlNDU-L pe Nicolae Băl­­cescu, ce arăta cu deplină justeţe că „uneltitorii“, cauzele revoluţiei de la 1848, n-au fost circumstanţele de moment sau voinţa unui grup restrîns de oameni, ci au fost „optsprezece veacuri de crude suferinţe şi de lucrare a poporu­lui român asupra lui însuşi“, putem spu­ne şi noi că războiul de la 1877 „cu oca­zia, iar nu cauza“ împlinirii idealului pa­triotic al cuceririi independenţei naţio­nale. Poporul român, tot de optsprezece veacuri, n-a avut năzuinţă mai sfîntă de­cit libertatea sa şi a patriei sale, decit iubirea de pământul strămoşesc, iubirea de „moşie“, cum suna vorba din vechime. De nenumărate ori, de-a lungul învolbu­ratelor veacuri, cînd fruntariile ţării erau din nou încălcate, românii şi vitejii lor voievozi s-au înfrăţit cu codrii şi cu mun­ţii, cu rîurile şi cu plaiurile, nestrămutaţi in voinţa de a-şi apăra glia şi fiinţa nea­mului. Pilduitoare şi sublime rămin cu­vintele pe care Mircea cel Bătrin le adre­sa lui Baiazid, în expresia lui Eminescu din Scrisoarea III . Dacă urmaşii lui Baiazid uitaseră învă­ţămintele istoriei, cuvintele şi lecţia date de românii lui Mircea aveau să li se rea­mintească, odată pentru totdeauna, la 1877, începerea luptelor nu s-a datorat aşadar unei simple conjuncturi europene sau planurilor câtorva oameni politici au­tohtoni. „Uneltitorii“, cauzele războiului au fost aceleaşi „optsprezece veacuri de crude suferinţe şi de lucrare a poporului român asupra lui însuşi“, au fost năzuin­ţele şi simţămintele patriotice de liber­tate, de independenţă şi suveranitate na­ţională, perpetuate de poporul român de-a lungul zbuciumatei sale istorii. De aceea, războiul din 1877 a reprezentat, în con­ţinutul şi esenţa sa, o cauză de veacuri a poporului român. Eroismul şi spiritul de jertfă patriotică de care au dat dovadă ostaşii români in luptele pentru dobindirea independenţei naţionale au aflat un ecou puternic şi imediat in inima şi conştiinţa scriitorilor noştri, de la Eminescu şi Alecsandri pânâ la cei mai modeşti, fiecare dintre ei stră­­duindu-se, prin versuri, articole, scrieri în proză sau piese de teatru, să aibă o prezenţă activă în desfăşurarea eveni­mentelor atit de hotăritoare pentru des­tinul patriei. Deşi Scrisoarea III a lui Eminescu a fost, pe anumite coordonate, concepută anterior şi publicată ulterior, în „Convor­biri literare“ din 1 mai 1881, ea este, neîn­doielnic, în esenţa şi semnificaţiile ei pa­triotice, o expresie directă a atitudinii, a ideilor şi sentimentelor poetului din pe­rioada războiului pentru independenţă. Prezenţa activă a lui Eminescu în mijlo­cul­­evenimentelor şi eforturilor care s-au finalizat în cucerirea independenţei naţio­nale este atestată de publicistica sa. După cum se ştie, la sfârşitul lui octombrie 1877, deci în perioada in care noi duceam cele mai grele lupte în faţa redutelor otomane, Eminescu vine de la Iaşi la Bucureşti, unde intră în redacţia ziarului „Timpul“. Articolele pe care începe să le publice in paginile acestui ziar impresionează şi as­tăzi, cum, desigur, au impresionat şi la vremea apariţiei, prin vibraţia lor patrio­tică de amplă rezonanţă, prin admiraţia tonifiantă faţă de bărbăţia şi spiritul de jertfă al ostaşilor români, dar şi prin lu­ciditatea şi intransigenţa cu care poetul judeca realităţile şi împrejurările din imediata actualitate. Intr-unul din prime­le sale articole, apărut în „Timpul“ din 15 noiembrie 1877, Eminescu sublinia cu evidentă adeziune afectivă şi superioară satisfacţie morală : „Astăzi ostaşii noştri se aruncă cu bărbăţie în luptă ; pământul se cutremură sub picioarele lor ; cad şi iarăşi cad, şi totuşi merg înainte ; lumea întreagă este uimită“. Poetul nu aluneca însă în entuziasmul clamoros, ci releva atit semnificaţia dramatică, dureroasă a jertfelor ostaşilor români, cit şi sensul lor etic, de nobilă esenţă patriotică, încheind: „Un fior de jalnică şi totuşi senină mân­drie înalţă sufletele tuturor românilor“. Cu o demnă libertate de spirit, con­ştient de răspunderile grave ce apăsau, în acele momente, pe umerii intregii na­ţiuni, judecind obiectiv modul in care tre­buia să se manifeste onestitatea şi fermi­tatea guvernului în rezolvarea dificultă­ţilor cu care se confruntau armata şi ţara, Eminescu nu ezita să formuleze şi opinii critice faţă de aspectele negative din acel timp, care, aşa cum atestă documentele istorice nu lipseau. Desfăşurindu-şi insă activitatea publicistică în „Timpul“, deci nn organul de presă al grupării politice conservatoare, care se afla în opoziţie, Eminescu a fost învinuit de unii contem­porani ai săi, chiar şi de unii exegeţi ul­teriori, că articolele sale de atitudine apă­rute în acest ziar erau în mod deliberat, părtinitor, îndreptate împotriva guvernu­lui liberal din perioada războiului de in­dependenţă. Cine cercetează însă cu aten­ţie aceste articole şi le raportează la do­cumentele obiective ale vremii, constată lesne că Eminescu nu slujea interesele conservatorilor, ci exprima, cu luciditatea şi demnitatea ce-l caracterizau, propriile sale convingeri şi opinii, propriile sale observaţii politico-sociale. De altfel, acest fapt a fost remarcat, de mult timp, de G. Călinescu. Afirmînd că „«Timpul» de­veni de fapt un organ de expresie al poe­tului“, G. Călinescu scria : „învinuirea, aşadar, că societatea conservatoare cum­părase conştiinţa poetului pentru o bucă­ţică de pîine este exagerată şi dovadă de aceasta este că îşi crease inimiciţii pen­tru libertatea sa de opinie chiar printre conservatori“. I­NTR-UN articol apărut în „Timpul“ din 17 noiembrie 1877, Eminescu ob­serva „cu adîncă mîhnire“, că me­sajul domnesc, la deschiderea Parlamen­tului, conţinea următoarea afirmaţie : „Timpul tutelei străine, timpul vasalităţii a trecut“, pe care poetul o considera ero­nată. Eminescu, bun cunoscător al trecu­tului nostru, nu putea accepta ideea că România a fost o ţară vasală. Cu îndrep­tăţită mîndrie naţională, respectînd ade­vărul istoric, protesta împotriva acestei idei : „Cînd România a fost vasala vreu­neia din puterile vecine ? Cînd Domnul român a stat în relaţiunî de vasalitate către vreun suveran vecin ? Niciodată ! Niciodată pentru România nu a existat un timp de vasalitate“. Apelind la datele is­toriei, argumenta logic : „In înţelesul ca­­pitulaţiunilor încheiate între domnii Ţări­lor Române şi Poarta otomană, nici Mol­dova, nici Muntenia nu erau vasale. Şi cu atit mai puţin puteau să fie, în înţe­lesul tratatului de la Paris, vasale Prin­cipatele Unite. In sfirşit, România,, de cînd s-a consti­tuit sub acest nume şi pe bazele pe care e încă aşezată, niciodată nu s-a simţit ca fiind vasală Porţii otomane [...] Relaţiunile între noi şi Poarta otomană totdeauna au fost mai mult ori mai pu­ţin indefinite ; niciodată însă ele nu au fost relaţiuni de vasalitate“. In acest articol, Eminescu pleda cu pa­siune pentru respectarea demnităţii nea­mului nostru şi, pentru aceasta, nu cruţa nici lipsa de clar­viziune a guvernului, scriind : „Vrăjmaşii noştri, ori aceia care nu cunoşteau îndestul legăturile statorni­cite între noi şi Poarta otomană, din rea voinţă ori din neştiinţă, puteau să ne ia şi ne-au şi luat drept vasali ai Porţii oto­mane. Acesta e un lucru pe care il înţe­legem, nu înţelegem însă cum chiar un guvern român poate să spuie corpurilor legiuitoare române că, după ce ni se va fi recunoscut independenţa, vom înceta a mai fi o ţară vasală,­­ dacă, numai dacă, numai după ce, numai între anumite con­­diţiuni vom înceta a mai fi ce nu am fost niciodată“. De aceea, în final, afirma ca­tegoric : „România nu va fi, dar nici nu a fost niciodată vasală !“ Potrivit adevărului istoric, Eminescu nu putea accepta nici ideea că iniţierea şi dobindirea independenţei naţionale erau meritul exclusiv al guvernului liberal din acel timp. Intr-un alt articol, apărut în „Timpul“ din 14 februarie 1880, asemenea lui Nicolae Bălcescu, Eminescu sublinia in mod pregnant, cu profundă dreptate, că independenţa noastră naţională „e suma vieţii noastre istorice“. Concepţia sa în această privinţă o expune detaliat intr-un articol imediat următor, în „Timpul“ din 19 februarie 1880, unde scria : „Ar fi un act de adâncă ingratitu­dine către strămoşii noştri, dacă ne-am închipui că cu noi se începe lumea în ge­neral şi România îndeosebi, că numai noi am fost capabili a avea instinctul neatâr­nării, cînd la dreptul vorbind, n-am făcut decit a menţinea cu mult mai mult ori mai puţin succes ceea ce ei au cîştigat, fie prin sîngeroase lupte, fie prin dezvol­tarea unei isterii extraordinare, puse a­­mindouă adeseori in serviciul acestei uni­ce preocupaţiuni, a păstrării neamului şi ţării“. Evident, Eminescu avea dreptate. Neatârnarea ţării a fost idealul de veacuri al poporului român. Pentru libertatea pă­mântului strămoşesc, pentru păstrarea fiinţei neamului nostru, secole de-a rîn­­dul străbunii au purtat numeroase şi gre­le lupte. De aceea, in acelaşi articol, poe­tul exclama : „Ce străluciţi intr-adevăr, ce neasemănat de mari sunt reprezen­tanţii din trecut ai neatârnării statelor române“. Şi, spre a fi şi mai convingător, adăuga : „Oare Mircea I, în cei 35 de ani, Ştefan cel Mare în cei 46 de ani ai dom­niilor lor, au avut o altă preocupare de­cit neatîrnarea ţării ?“ Eminescu de­monstra că idealul independenţei naţio­nale venea din vechime, fiind propriu poporului român în fiecare etapă din dez­voltarea sa istorică, continuitatea acestui ideal puţind fi urmărită pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, cind Alexandru Ioan Cuza „a devenit el însuşi principalul pur­tător al politicii exterioare, al politicii nea­tir­nării“. C­a artist de geniu, Eminescu a în­trupat conştiinţa epocii sale. De a­­ceea a fost capabil de o intensă trăire emoţională în faţa faptelor de vite­jie şi a jertfelor ostaşilor noştri, dar, în acelaşi timp, nu şi-a putut înăbuşi nici nemulţumirea, exteriorizată adesea cu vehemenţă, împotriva realităţilor care vulnerau etica sa civică şi ultragiau nobi­lele sale idealuri social-umane. La sfâr­şitul anului 1877, în plină iarnă, cînd ostaşii români se reîntorc din crâncenele bătălii în care salvaseră onoarea şi liber­tatea ţării, Eminescu a fost zguduit de aspectul tragic sub care se prezentau os­taşii, manifestîndu-şi virulent mînia Îm­potriva politicienilor demagogi care se erijau în realizatorii independenţei, dar care, în fond, neglijaseră in mod condam­nabil echiparea armatei. In articolul inti­tulat Dorobanţii, publicat în „Timpul“ din 30 decembrie 1877, Eminescu a avut cu­rajul să ridice un glas distonant în eufo­ria generală, scriind adevărul : „Au sosit la Bucureşti dorobanţii de pe cimpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele radi­cale se laudă atita, sínt, mulţumită guver­nului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sínt bucăţi, iar sub manta cămaşa pe piele, şi nici cojoc, nici flanelă, nici nimic, în­călţaţi sínt tot atit de rău, unul c-un pa­puc şi-o opincă, altul c-o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi in­tr-o stare de plîns, într-o stare care te revoltă in adîncul inimii Articolul lui Eminescu a produs, la apariţie, o profundă impresie, a zguduit conştiinţele, ecourile lui dăinuind peste decenii. In 1921, cind publică Amintiri din Junimea, Iacob Ne­­gruzzi consemna : „Mulţi işi vor fi adu­­cînd aminte de acel articol faimos din 1877 în care (Eminescu) vorbea despre dorobanţii flămînzi şi rupţi, cari, intor­­cîndu-se biruitori din război, cereau bur­­ghejilor din Bucureşti găzduire pe o noap­te şi aceşti [...] cari cu gazeta în mină se lăudau de vitejia ostaşilor noştri, îi izgo­neau fără milă de la uşa lor“. înrudită cu articolul lui Eminescu, prin conţinutul şi semnificaţia ei, este şi cunoscuta poezie a lui Vasile Alecsandri, Eroii de la Plevna. După cucerirea independenţei naţionale, Eminescu chema la o nouă orientare în viaţa social-politică a ţării, la o mai echi­tabilă comportare civică, subliniind că datoria oricărui român era aceea de a lu­cra onest pentru binele şi propăşirea pa­triei, în perspectiva noului ei destin isto­ric. Intr-un articol publicat în „Timpul“ din 2 noiembrie 1879, scria :­­Astăzi stăm adăpostiţi între hotarele ţării noastre şi nimeni nu mai îndrăzneşte să calce fără de învoirea ori fără de vina noastră aces­te hotare. E mică ţărişoara noastră, îi sunt strim­te hotarele, greutăţile vremurilor au ştir­bit-o, dar această ţară mică şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet român... S-o facem mare pe ţărişoara noastră, prin roadele muncii noastre şi prin mări­mea vredniciilor noastre, căci de astăzi înainte nimeni nu ne mai jigneşte în lu­crare... Soarta, viitorul nostru şi al ur­maşilor noştri atimă de la înţelepciunea noastră şi de la buna chibzuinţă cu care vom înainta spre realizarea misiunei isto­rice ce ni se cuvine şi numai spre a a­­cestei uneia şi singure misiuni“. Eminescu a înţeles profund semnifica­ţia istorică a cuceririi independenţei na­ţionale. Teodor Vârgolici Pro domo Poezie in spaţiu . MĂRTURISESC că preferinţa mea poetică ascunde un paradox. Deşi mă consider, şi încerc s-o demonstrez de fiecare dată în această coloană, raţiona­list şi dialectician, preferind conceptul a­­nalitic simbolului şi mişcarea stării, îl iu­besc şi-l preţuiesc, mai mult decit pe ori­cine dintre marii poeţi români, pe Ion Barbu. Este singurul, in afară de Emi­nescu, ale cărui strofe, dacă le învăţ pe dinafară, nu le mai uit, şi-mi face o i­­mensă plăcere să-i citesc şi admirabilele eseuri, cu fraza savant construită pe ver­bul rar, acurateţea ei fierbinte. Sunt gata, din simpatie, să admir programul mate­­matic­ de la Erlangen, deşi nu ştiu în ce constă, în afară de înseşi explicaţiile ma­tematicianului Dan Barbilian. Nu sunt un iubitor constant şi fără rezerve al lui Ma­­teiu Caragiale, dar ştiu pe dinafară fabu­losul strigăt de entuziasm al lui Ion Bar­bu la apariţia cărţii. Marele poet credea in unitatea deductibilă din principiul simbolic a lumii, eu, adeptul unui alt mod de gindire, cred, în infinita ei varietate ontologică şi în contradicţia ei paradoxală. In ciuda acestor deosebiri, în măsura in care poezia comunică întotdeauna cu zone mai profunde decit construcţiile teoretice, mă suspectez că port cu mine, uneori as­cuns cu grijă, un vis de geometru care se răsfaţă în contact cu versul şi fraza bar­­biană. De altfel însuşi Ion Barbu a cuprins, tensionate laturi contradictorii : i-au lucit — „veşnice abstracte, de cu­loarea minţii“ — semnele El Gahel ciclice, dar şi culoarea fabuloasă a orien­talului Isarlik. Simbolul putea să le uni­fice. De aceea, căutând dincolo de operă şi omul, am citit cu un deosebit interes cartea de amintiri a soţiei poetului, doam­na Gerda Barbilian. L-am văzut şi eu o­­dată, în toamna anului 1951, pe Ion Barbu, dovedind, in tramvaiul 14, unei taxatoare „că e absurdă“. Arăta aşa cum mi-l în­chipuiam şi mai ales cum apare din a­­ceastă carte de memorii de o excepţională construcţie. Pentru că, intr-adevăr, doam­na Gerda Barbilian a găsit o soluţie care o revelă şi pe dînsa, ca şi pe eroul po­vestirii, retrăgîndu-se cu discreţie şi deo­sebit tact, un tact de înaltă şi definitivă civilizaţie, preferind, acolo unde putea, să reconstituie figura ilustrului matematician şi poet din scrisori şi cărţi poştale, din mărturisiri scrise, ingenios montate. E vorba aproape de un Ion Barbu „par lui­­même“, în care cuvintele poetului, expan­siv, irascibil şi fantast dar şi imens pu­dic în exteriorizarea sentimentelor sale, îi recompun figura, punctată doar de co­mentariul autoarei. Nimic din sentimen­talismul, aproape inerent unor asemenea amintiri, un interes marcat nu pentru ce e pieritor în om, ci pentru ce e nepieritor şi trece în operă. Şi totuşi, prin compunere abilă, neas­­cunzînd adevărul chiar cînd el este mai degrabă sugerat, se naşte portretul poe­tului, înţelegem marea lui dezadaptare, teama sa de timp, incapacitatea de a se manifesta prin abilităţi relaţionale, care i-au adus nu puţine plictiseli obiective ce creşteau nemăsurat in subiectivitatea sa suprasensibilă. „Artistul — spunea Baude­laire — este o fiinţă excesivă“. El potenţează un eveniment banal pînă la proporţii catastrofice şi reacţionează la o lume mai tranşantă şi mai dinamică de­cit apare ea sensibilităţii obişnuite. Ion Barbu a fost, evident, o astfel de sensibi­litate excesivă, care însă se lupta impo­­potriva demonstrării ei. Pe de o parte, alegîndu-şi un pseudonim ca „Popescu“ — încercind să se ascundă în spatele celei mai banale firme, el, atit de deosebit, ori­ginal şi nebanal. Dar mai ales prin opera sa, poetică dar şi matematică, poetico-ma­­tematică, mare zid de apărare, construc­ţie defensivă care, aşa cum se întîmplă cu marile opere, ascunzând releva, expri­­mînd se retrăgea. Reliefurile prea proeminente, evenimen­tele toate, mărite de sensibilitate, timpul, mai ales viitorul, totul era resorbit în principiu. Acest timp evenimenţial de­venea spaţiu, un spaţiu unitar şi deductibil geometric, un spaţiu cu un nu­cleu neştirbit, elenic, un vis apolinic care echilibra o natură profund dionisiacă, bu­curoasă pînă la copilărire. Imaginea coşului cu portocale răsturnat, în culori vii şi orientale, era nu numai evocată, dar şi resorbită pentru a face, „din grupurile apei, un joc secund, mai pur“. Iar orientul fabulos şi pitoresc se închidea prin Hogea Nastratin, într-o as­ceză de „trup sfînt şi hrană sieşi“. Poezia lui Ion Barbu era o strălucită pictură în care forţele sînt împinse înspre esenţe şi topica frazei naşte senzaţia de nemişcare, de geometrică figură a unei lumi esenţi­ale şi nepieritoare. Abstracţia dubla cati­felat concretul prea viu al lumii ce-l ase­­dia pe poet. Şi, ca supremă formă de elibe­rare, un umanism vechi şi nou, manifes­tat într-o încredere deplină în forţa omu­lui, în „techné“ d­in arta care înseamnă prelucrare şi stăpînire prin cizelare. Cartea soţiei poetului aduce amănunte semnificative şi bogate, permiţindu-ne o explicaţie genetică a unui anumit tip de poezie. Ea este mai mult decit un preţios document de istorie literară. Alexandru Ivasiuc România literară .

Next