România literară, aprilie-iunie 1975 (Anul 8, nr. 14-26)
1975-04-03 / nr. 14
EAAINESCU Şi INDEPENDENTA NAJIONALA PARAFRAZlNDU-L pe Nicolae Bălcescu, ce arăta cu deplină justeţe că „uneltitorii“, cauzele revoluţiei de la 1848, n-au fost circumstanţele de moment sau voinţa unui grup restrîns de oameni, ci au fost „optsprezece veacuri de crude suferinţe şi de lucrare a poporului român asupra lui însuşi“, putem spune şi noi că războiul de la 1877 „cu ocazia, iar nu cauza“ împlinirii idealului patriotic al cuceririi independenţei naţionale. Poporul român, tot de optsprezece veacuri, n-a avut năzuinţă mai sfîntă decit libertatea sa şi a patriei sale, decit iubirea de pământul strămoşesc, iubirea de „moşie“, cum suna vorba din vechime. De nenumărate ori, de-a lungul învolburatelor veacuri, cînd fruntariile ţării erau din nou încălcate, românii şi vitejii lor voievozi s-au înfrăţit cu codrii şi cu munţii, cu rîurile şi cu plaiurile, nestrămutaţi in voinţa de a-şi apăra glia şi fiinţa neamului. Pilduitoare şi sublime rămin cuvintele pe care Mircea cel Bătrin le adresa lui Baiazid, în expresia lui Eminescu din Scrisoarea III . Dacă urmaşii lui Baiazid uitaseră învăţămintele istoriei, cuvintele şi lecţia date de românii lui Mircea aveau să li se reamintească, odată pentru totdeauna, la 1877, începerea luptelor nu s-a datorat aşadar unei simple conjuncturi europene sau planurilor câtorva oameni politici autohtoni. „Uneltitorii“, cauzele războiului au fost aceleaşi „optsprezece veacuri de crude suferinţe şi de lucrare a poporului român asupra lui însuşi“, au fost năzuinţele şi simţămintele patriotice de libertate, de independenţă şi suveranitate naţională, perpetuate de poporul român de-a lungul zbuciumatei sale istorii. De aceea, războiul din 1877 a reprezentat, în conţinutul şi esenţa sa, o cauză de veacuri a poporului român. Eroismul şi spiritul de jertfă patriotică de care au dat dovadă ostaşii români in luptele pentru dobindirea independenţei naţionale au aflat un ecou puternic şi imediat in inima şi conştiinţa scriitorilor noştri, de la Eminescu şi Alecsandri pânâ la cei mai modeşti, fiecare dintre ei străduindu-se, prin versuri, articole, scrieri în proză sau piese de teatru, să aibă o prezenţă activă în desfăşurarea evenimentelor atit de hotăritoare pentru destinul patriei. Deşi Scrisoarea III a lui Eminescu a fost, pe anumite coordonate, concepută anterior şi publicată ulterior, în „Convorbiri literare“ din 1 mai 1881, ea este, neîndoielnic, în esenţa şi semnificaţiile ei patriotice, o expresie directă a atitudinii, a ideilor şi sentimentelor poetului din perioada războiului pentru independenţă. Prezenţa activă a lui Eminescu în mijloculevenimentelor şi eforturilor care s-au finalizat în cucerirea independenţei naţionale este atestată de publicistica sa. După cum se ştie, la sfârşitul lui octombrie 1877, deci în perioada in care noi duceam cele mai grele lupte în faţa redutelor otomane, Eminescu vine de la Iaşi la Bucureşti, unde intră în redacţia ziarului „Timpul“. Articolele pe care începe să le publice in paginile acestui ziar impresionează şi astăzi, cum, desigur, au impresionat şi la vremea apariţiei, prin vibraţia lor patriotică de amplă rezonanţă, prin admiraţia tonifiantă faţă de bărbăţia şi spiritul de jertfă al ostaşilor români, dar şi prin luciditatea şi intransigenţa cu care poetul judeca realităţile şi împrejurările din imediata actualitate. Intr-unul din primele sale articole, apărut în „Timpul“ din 15 noiembrie 1877, Eminescu sublinia cu evidentă adeziune afectivă şi superioară satisfacţie morală : „Astăzi ostaşii noştri se aruncă cu bărbăţie în luptă ; pământul se cutremură sub picioarele lor ; cad şi iarăşi cad, şi totuşi merg înainte ; lumea întreagă este uimită“. Poetul nu aluneca însă în entuziasmul clamoros, ci releva atit semnificaţia dramatică, dureroasă a jertfelor ostaşilor români, cit şi sensul lor etic, de nobilă esenţă patriotică, încheind: „Un fior de jalnică şi totuşi senină mândrie înalţă sufletele tuturor românilor“. Cu o demnă libertate de spirit, conştient de răspunderile grave ce apăsau, în acele momente, pe umerii intregii naţiuni, judecind obiectiv modul in care trebuia să se manifeste onestitatea şi fermitatea guvernului în rezolvarea dificultăţilor cu care se confruntau armata şi ţara, Eminescu nu ezita să formuleze şi opinii critice faţă de aspectele negative din acel timp, care, aşa cum atestă documentele istorice nu lipseau. Desfăşurindu-şi insă activitatea publicistică în „Timpul“, deci nn organul de presă al grupării politice conservatoare, care se afla în opoziţie, Eminescu a fost învinuit de unii contemporani ai săi, chiar şi de unii exegeţi ulteriori, că articolele sale de atitudine apărute în acest ziar erau în mod deliberat, părtinitor, îndreptate împotriva guvernului liberal din perioada războiului de independenţă. Cine cercetează însă cu atenţie aceste articole şi le raportează la documentele obiective ale vremii, constată lesne că Eminescu nu slujea interesele conservatorilor, ci exprima, cu luciditatea şi demnitatea ce-l caracterizau, propriile sale convingeri şi opinii, propriile sale observaţii politico-sociale. De altfel, acest fapt a fost remarcat, de mult timp, de G. Călinescu. Afirmînd că „«Timpul» deveni de fapt un organ de expresie al poetului“, G. Călinescu scria : „învinuirea, aşadar, că societatea conservatoare cumpărase conştiinţa poetului pentru o bucăţică de pîine este exagerată şi dovadă de aceasta este că îşi crease inimiciţii pentru libertatea sa de opinie chiar printre conservatori“. INTR-UN articol apărut în „Timpul“ din 17 noiembrie 1877, Eminescu observa „cu adîncă mîhnire“, că mesajul domnesc, la deschiderea Parlamentului, conţinea următoarea afirmaţie : „Timpul tutelei străine, timpul vasalităţii a trecut“, pe care poetul o considera eronată. Eminescu, bun cunoscător al trecutului nostru, nu putea accepta ideea că România a fost o ţară vasală. Cu îndreptăţită mîndrie naţională, respectînd adevărul istoric, protesta împotriva acestei idei : „Cînd România a fost vasala vreuneia din puterile vecine ? Cînd Domnul român a stat în relaţiunî de vasalitate către vreun suveran vecin ? Niciodată ! Niciodată pentru România nu a existat un timp de vasalitate“. Apelind la datele istoriei, argumenta logic : „In înţelesul capitulaţiunilor încheiate între domnii Ţărilor Române şi Poarta otomană, nici Moldova, nici Muntenia nu erau vasale. Şi cu atit mai puţin puteau să fie, în înţelesul tratatului de la Paris, vasale Principatele Unite. In sfirşit, România,, de cînd s-a constituit sub acest nume şi pe bazele pe care e încă aşezată, niciodată nu s-a simţit ca fiind vasală Porţii otomane [...] Relaţiunile între noi şi Poarta otomană totdeauna au fost mai mult ori mai puţin indefinite ; niciodată însă ele nu au fost relaţiuni de vasalitate“. In acest articol, Eminescu pleda cu pasiune pentru respectarea demnităţii neamului nostru şi, pentru aceasta, nu cruţa nici lipsa de clarviziune a guvernului, scriind : „Vrăjmaşii noştri, ori aceia care nu cunoşteau îndestul legăturile statornicite între noi şi Poarta otomană, din rea voinţă ori din neştiinţă, puteau să ne ia şi ne-au şi luat drept vasali ai Porţii otomane. Acesta e un lucru pe care il înţelegem, nu înţelegem însă cum chiar un guvern român poate să spuie corpurilor legiuitoare române că, după ce ni se va fi recunoscut independenţa, vom înceta a mai fi o ţară vasală, dacă, numai dacă, numai după ce, numai între anumite condiţiuni vom înceta a mai fi ce nu am fost niciodată“. De aceea, în final, afirma categoric : „România nu va fi, dar nici nu a fost niciodată vasală !“ Potrivit adevărului istoric, Eminescu nu putea accepta nici ideea că iniţierea şi dobindirea independenţei naţionale erau meritul exclusiv al guvernului liberal din acel timp. Intr-un alt articol, apărut în „Timpul“ din 14 februarie 1880, asemenea lui Nicolae Bălcescu, Eminescu sublinia in mod pregnant, cu profundă dreptate, că independenţa noastră naţională „e suma vieţii noastre istorice“. Concepţia sa în această privinţă o expune detaliat intr-un articol imediat următor, în „Timpul“ din 19 februarie 1880, unde scria : „Ar fi un act de adâncă ingratitudine către strămoşii noştri, dacă ne-am închipui că cu noi se începe lumea în general şi România îndeosebi, că numai noi am fost capabili a avea instinctul neatârnării, cînd la dreptul vorbind, n-am făcut decit a menţinea cu mult mai mult ori mai puţin succes ceea ce ei au cîştigat, fie prin sîngeroase lupte, fie prin dezvoltarea unei isterii extraordinare, puse amindouă adeseori in serviciul acestei unice preocupaţiuni, a păstrării neamului şi ţării“. Evident, Eminescu avea dreptate. Neatârnarea ţării a fost idealul de veacuri al poporului român. Pentru libertatea pământului strămoşesc, pentru păstrarea fiinţei neamului nostru, secole de-a rîndul străbunii au purtat numeroase şi grele lupte. De aceea, in acelaşi articol, poetul exclama : „Ce străluciţi intr-adevăr, ce neasemănat de mari sunt reprezentanţii din trecut ai neatârnării statelor române“. Şi, spre a fi şi mai convingător, adăuga : „Oare Mircea I, în cei 35 de ani, Ştefan cel Mare în cei 46 de ani ai domniilor lor, au avut o altă preocupare decit neatîrnarea ţării ?“ Eminescu demonstra că idealul independenţei naţionale venea din vechime, fiind propriu poporului român în fiecare etapă din dezvoltarea sa istorică, continuitatea acestui ideal puţind fi urmărită pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, cind Alexandru Ioan Cuza „a devenit el însuşi principalul purtător al politicii exterioare, al politicii neatirnării“. Ca artist de geniu, Eminescu a întrupat conştiinţa epocii sale. De aceea a fost capabil de o intensă trăire emoţională în faţa faptelor de vitejie şi a jertfelor ostaşilor noştri, dar, în acelaşi timp, nu şi-a putut înăbuşi nici nemulţumirea, exteriorizată adesea cu vehemenţă, împotriva realităţilor care vulnerau etica sa civică şi ultragiau nobilele sale idealuri social-umane. La sfârşitul anului 1877, în plină iarnă, cînd ostaşii români se reîntorc din crâncenele bătălii în care salvaseră onoarea şi libertatea ţării, Eminescu a fost zguduit de aspectul tragic sub care se prezentau ostaşii, manifestîndu-şi virulent mînia Împotriva politicienilor demagogi care se erijau în realizatorii independenţei, dar care, în fond, neglijaseră in mod condamnabil echiparea armatei. In articolul intitulat Dorobanţii, publicat în „Timpul“ din 30 decembrie 1877, Eminescu a avut curajul să ridice un glas distonant în euforia generală, scriind adevărul : „Au sosit la Bucureşti dorobanţii de pe cimpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atita, sínt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sínt bucăţi, iar sub manta cămaşa pe piele, şi nici cojoc, nici flanelă, nici nimic, încălţaţi sínt tot atit de rău, unul c-un papuc şi-o opincă, altul c-o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi intr-o stare de plîns, într-o stare care te revoltă in adîncul inimii Articolul lui Eminescu a produs, la apariţie, o profundă impresie, a zguduit conştiinţele, ecourile lui dăinuind peste decenii. In 1921, cind publică Amintiri din Junimea, Iacob Negruzzi consemna : „Mulţi işi vor fi aducînd aminte de acel articol faimos din 1877 în care (Eminescu) vorbea despre dorobanţii flămînzi şi rupţi, cari, intorcîndu-se biruitori din război, cereau burghejilor din Bucureşti găzduire pe o noapte şi aceşti [...] cari cu gazeta în mină se lăudau de vitejia ostaşilor noştri, îi izgoneau fără milă de la uşa lor“. înrudită cu articolul lui Eminescu, prin conţinutul şi semnificaţia ei, este şi cunoscuta poezie a lui Vasile Alecsandri, Eroii de la Plevna. După cucerirea independenţei naţionale, Eminescu chema la o nouă orientare în viaţa social-politică a ţării, la o mai echitabilă comportare civică, subliniind că datoria oricărui român era aceea de a lucra onest pentru binele şi propăşirea patriei, în perspectiva noului ei destin istoric. Intr-un articol publicat în „Timpul“ din 2 noiembrie 1879, scria :Astăzi stăm adăpostiţi între hotarele ţării noastre şi nimeni nu mai îndrăzneşte să calce fără de învoirea ori fără de vina noastră aceste hotare. E mică ţărişoara noastră, îi sunt strimte hotarele, greutăţile vremurilor au ştirbit-o, dar această ţară mică şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet român... S-o facem mare pe ţărişoara noastră, prin roadele muncii noastre şi prin mărimea vredniciilor noastre, căci de astăzi înainte nimeni nu ne mai jigneşte în lucrare... Soarta, viitorul nostru şi al urmaşilor noştri atimă de la înţelepciunea noastră şi de la buna chibzuinţă cu care vom înainta spre realizarea misiunei istorice ce ni se cuvine şi numai spre a acestei uneia şi singure misiuni“. Eminescu a înţeles profund semnificaţia istorică a cuceririi independenţei naţionale. Teodor Vârgolici Pro domo Poezie in spaţiu . MĂRTURISESC că preferinţa mea poetică ascunde un paradox. Deşi mă consider, şi încerc s-o demonstrez de fiecare dată în această coloană, raţionalist şi dialectician, preferind conceptul analitic simbolului şi mişcarea stării, îl iubesc şi-l preţuiesc, mai mult decit pe oricine dintre marii poeţi români, pe Ion Barbu. Este singurul, in afară de Eminescu, ale cărui strofe, dacă le învăţ pe dinafară, nu le mai uit, şi-mi face o imensă plăcere să-i citesc şi admirabilele eseuri, cu fraza savant construită pe verbul rar, acurateţea ei fierbinte. Sunt gata, din simpatie, să admir programul matematic de la Erlangen, deşi nu ştiu în ce constă, în afară de înseşi explicaţiile matematicianului Dan Barbilian. Nu sunt un iubitor constant şi fără rezerve al lui Mateiu Caragiale, dar ştiu pe dinafară fabulosul strigăt de entuziasm al lui Ion Barbu la apariţia cărţii. Marele poet credea in unitatea deductibilă din principiul simbolic a lumii, eu, adeptul unui alt mod de gindire, cred, în infinita ei varietate ontologică şi în contradicţia ei paradoxală. In ciuda acestor deosebiri, în măsura in care poezia comunică întotdeauna cu zone mai profunde decit construcţiile teoretice, mă suspectez că port cu mine, uneori ascuns cu grijă, un vis de geometru care se răsfaţă în contact cu versul şi fraza barbiană. De altfel însuşi Ion Barbu a cuprins, tensionate laturi contradictorii : i-au lucit — „veşnice abstracte, de culoarea minţii“ — semnele El Gahel ciclice, dar şi culoarea fabuloasă a orientalului Isarlik. Simbolul putea să le unifice. De aceea, căutând dincolo de operă şi omul, am citit cu un deosebit interes cartea de amintiri a soţiei poetului, doamna Gerda Barbilian. L-am văzut şi eu odată, în toamna anului 1951, pe Ion Barbu, dovedind, in tramvaiul 14, unei taxatoare „că e absurdă“. Arăta aşa cum mi-l închipuiam şi mai ales cum apare din această carte de memorii de o excepţională construcţie. Pentru că, intr-adevăr, doamna Gerda Barbilian a găsit o soluţie care o revelă şi pe dînsa, ca şi pe eroul povestirii, retrăgîndu-se cu discreţie şi deosebit tact, un tact de înaltă şi definitivă civilizaţie, preferind, acolo unde putea, să reconstituie figura ilustrului matematician şi poet din scrisori şi cărţi poştale, din mărturisiri scrise, ingenios montate. E vorba aproape de un Ion Barbu „par luimême“, în care cuvintele poetului, expansiv, irascibil şi fantast dar şi imens pudic în exteriorizarea sentimentelor sale, îi recompun figura, punctată doar de comentariul autoarei. Nimic din sentimentalismul, aproape inerent unor asemenea amintiri, un interes marcat nu pentru ce e pieritor în om, ci pentru ce e nepieritor şi trece în operă. Şi totuşi, prin compunere abilă, neascunzînd adevărul chiar cînd el este mai degrabă sugerat, se naşte portretul poetului, înţelegem marea lui dezadaptare, teama sa de timp, incapacitatea de a se manifesta prin abilităţi relaţionale, care i-au adus nu puţine plictiseli obiective ce creşteau nemăsurat in subiectivitatea sa suprasensibilă. „Artistul — spunea Baudelaire — este o fiinţă excesivă“. El potenţează un eveniment banal pînă la proporţii catastrofice şi reacţionează la o lume mai tranşantă şi mai dinamică decit apare ea sensibilităţii obişnuite. Ion Barbu a fost, evident, o astfel de sensibilitate excesivă, care însă se lupta impopotriva demonstrării ei. Pe de o parte, alegîndu-şi un pseudonim ca „Popescu“ — încercind să se ascundă în spatele celei mai banale firme, el, atit de deosebit, original şi nebanal. Dar mai ales prin opera sa, poetică dar şi matematică, poetico-matematică, mare zid de apărare, construcţie defensivă care, aşa cum se întîmplă cu marile opere, ascunzând releva, exprimînd se retrăgea. Reliefurile prea proeminente, evenimentele toate, mărite de sensibilitate, timpul, mai ales viitorul, totul era resorbit în principiu. Acest timp evenimenţial devenea spaţiu, un spaţiu unitar şi deductibil geometric, un spaţiu cu un nucleu neştirbit, elenic, un vis apolinic care echilibra o natură profund dionisiacă, bucuroasă pînă la copilărire. Imaginea coşului cu portocale răsturnat, în culori vii şi orientale, era nu numai evocată, dar şi resorbită pentru a face, „din grupurile apei, un joc secund, mai pur“. Iar orientul fabulos şi pitoresc se închidea prin Hogea Nastratin, într-o asceză de „trup sfînt şi hrană sieşi“. Poezia lui Ion Barbu era o strălucită pictură în care forţele sînt împinse înspre esenţe şi topica frazei naşte senzaţia de nemişcare, de geometrică figură a unei lumi esenţiale şi nepieritoare. Abstracţia dubla catifelat concretul prea viu al lumii ce-l asedia pe poet. Şi, ca supremă formă de eliberare, un umanism vechi şi nou, manifestat într-o încredere deplină în forţa omului, în „techné“ din arta care înseamnă prelucrare şi stăpînire prin cizelare. Cartea soţiei poetului aduce amănunte semnificative şi bogate, permiţindu-ne o explicaţie genetică a unui anumit tip de poezie. Ea este mai mult decit un preţios document de istorie literară. Alexandru Ivasiuc România literară .