România literară, iulie-septembrie 1975 (Anul 8, nr. 27-39)

1975-08-14 / nr. 33

Memorialistul rare, aminttirile lui Ioan Sia- V­inei ocupă un loc important. ■ Cele cu caracter literar, des­frţ pre Eminescu, Creangă, Ca­­­ragiale, Coşbuc şi Maiorescu, au fost tîrziu adunate în volum (Cultura Naţională, 1924), cu un an înainte de sfîrşitul scriitorului. Din acelaşi an datează postuma şi foarte importanta autobiogra­fie, cu titlul Lumea prin care am trecut. In voluminoasa carte de Amintiri, îngrijită de George Sanda in 1967 (Editura pentru Literatură), au fost strînse cele două lu­crări de mai sus, precum şi altele, despre literatura poporană, de estetică şi cîteva articole, rămase manuscrise. In schimb, a fost lăsată de o parte cartea „închisorile mele, scrisori adresate unui prieten din altă lume", Viaţa Românească (fără an, 1920 sau 1921). Genul epistolar a fost afectat şi in scrierea cu pronunţat carac­ter etic „Fapta omenească, scrisori adre­sate unui om tînăr", publicate in ziarul „Tribuna" de la Sibiu, între anii 1883— 1889. Ce e drept, şi în această lucrare de îndrumare morală găsim confidenţa asu­pra vieţii lui loan Slavici (de aceea, inte­grarea ei în volumul de Amintiri nu e re­discutabilă), iată cum şi-a justificat auto­rul aceste mărturii cu caracter intim : „Nu scăpa din vedere că sunt dascăl, şi că nu voiesc să-ţi fac biografia mea, ci să-ţi arăt cum am ajuns eu să-mi s­pun înăloarea : Omule, ce ai tu să iubeşti mai presus de toate şi pină unde are să mear­gă iubirea ta (sublinierile sînt ale autoru­lui!) pentru ca mereu vesel, mereu avîn­­tat şi mereu mulţumit să treci prin viaţă." Calitatea de dascăl, adică de profesor, impune scriitorului o atitudine etică în scrisul său. Ca şi Vlahuţă, din generaţia care i-a urmat, autorul lui Popa Tandi, credea cu toată puterea în forţa de per­suasiune a cuvîntului scris şi, prin urmare, în datoria scriitorului de a îndruma pe contemporanii săi, de a-i dumiri asupra problemelor pe care ie ridică viaţa. Cu­­vîntul acesta revine foarte des în scrisul lui Ioan Slavici, în toate problemele, din tinereţe, a simţit nevoia sa se dumirească, aşa fel ca la rindul lui să-i poată dumiri pe cititorii săi. Fictiva sa corespondenţă de îndrumare morală pivotează pe o se­rie de întrebări în lanţ­­O altă scrisoare începe astfel : „Te plîngi că, voind­­să te luminez, am deşteptat cele mai vii nedumeriri in sufle­tul tău". Unul dintre ardelenii care au jucat un rol mare în viaţa lui Slavici a fost obscurul loan Bechnitz, prezentat ca un mare pa­triot şi un om cu imense resurse sufleteşti : „Aveam alăturea cu mine pe loan Bechnitz, care n-avea aită treaba decit să mă dumirească de cite ori se-ntîmpla să stau la-ndoială". Pentru că „Ioan Bechnitz era, în ceea ce priveşte cultura generală, mai presus de toţi intelectualii români cu care am avut parte să lucrez împreună“, Slavici il asculta cu sfinţenie. „Să nu vorbim niciodată despre lucruri asupra cărora nu suntem­ îndeajuns dumi­riţi“, zicea el, care putea totdeauna să-şi pernită luxul de a alerga de ici pină colo pentru ca să se dumirească. Natură problematică, Slavici nu suferea îndoială şi, de cite ori îşi punea o pro­blemă, nu se liniştea pină ce nu-i găsea soluţia. înaintea lui Bechnitz, acela care a exercitat asupra lui cea mai adîncă in­fluenţă de ordin intelectual, a fost mai tînărul Mihai Eminescu, pe care l-a cu­noscut la Viena în 1869, cînd acesta urma studiile la Universitate, iar el avea să şi le întrerupă, ca să-şi facă serviciul militar. Mare kantian şi schopenhauerian, Eminescu i-a pus în mină cărţile celor doi mari gîn­­ditori germani, dar, în acelaşi timp, a fost cel ce i-a deschis pasionatul interes pen­tru problemele româneşti ale ardelenilor, sufocaţi de noua orînduire a monarhiei bicefale (chezaro-crăiești, k.n.k.). Tot Emi­nescu ii citea primele încercări literare, destinate sa fie trimise spre publicare la „Convorbiri literare", le corecta și le „sti­liza", pentru că în acel moment Slavici nu avea suficientă pregătire beletristică. Dăscălia sau profesoratul n-a fost pen­tru Slavici doar o profesie, necesară pen­tru asigurarea întreţinerii lui şi a familiei sale. A fost vocaţia sa principală. Ne-a spus-o răspicat : „Eu m-am simţit viaţa mea întreagă mai presus de toate dascăl. A le da altora învăţături a fost pentru mine totdeauna o mulţumire, şi cele mai vii mulţumiri le-am avut stînd de vorbă cu oameni prin care mă puteam dumiri ori plimbîndu-mă cu elevii mei. Mai ales ca dascăl mi-am cîştigat şi pîinea de toate zilele şi nu-mi aduc aminte să mi se fi-ntîmplat vreodată ca să fiu nemulţumit de-nvăţăturile ce-am dat".­ONTEMPORANII care l-au cunoscut către sfîrşitul vieţii au păstrat impresia unui om solitar, închis în sine, tăcut, iar cînd deschidea gura, — cităm din G. Călinescu, care nu l-a cunoscut personal — „văietăreţ, mai mult bolnav de un singe amestecat, spu­­nîndu-şi cu ochii plecaţi în jos aversiu­nile". Din toate amintirile lui, reţinem însă imaginea unui om vesel şi optimist, plin de vitalitate, iubitor de oameni, dar şi in­­datorat, cum spunea Renan, printr-un de­cret nominativ al providenţei, de a-i în­druma şi de a-i perfecţiona. A fost supus părinţilor săi, pină i-a pierdut. Era atunci in vîrstă de douăzeci şi cinci de ani. Mih­­nirea i-a fost temperată de sentimentul ciudat al eliberării. Putea în sfîrşit să fie el însuşi, să se realizeze, fără a mai fi condus. La lumina vocaţiei sale de îndru­mător moral, curioasă stare sufletească de emancipare printr-un dublu doliu, in­tr-un scurt interval, începe a ne dumiri şi pe noi asupra „complexului" de care a putut suferi loan Slavici cit timp i-au trăit bunii părinţi, de care s-a simţit foarte sau poate chiar prea legat. Biografii lui Slavici nu şi-au pus această problemă. Este însă un caz singular, care merită o mai atentă cercetare. Povestitor înnăscut, Slavici este un me­morialist euforic, abundent şi ar fi şi cap­tivant, dacă n-ar fi în permanenţă cople­şit de vocaţia sa pedagogică, în sensul, desigur, cel mai inart al cuvîntului. Marele scriitor nu şi-a dat perfect seama că asu­pra oamenilor au mai mare efect ceea ce Jean-Jacques Rousseau numea „lecţiile lucrurilor", adică propria experienţă de viaţă, decit aceea a altora, convertită în învăţătură sistematică. Omul se simţea cu mintea „croită la sat", şi de aceea opera sa, în mare parte, este de inspiraţie şi de tendinţă poporanistă. Scriitorul scria cu pana de gîscă, întocmai ca vechii noştri analişti şi cronicari, cu aceeaşi convingere că ideile cele bune conduc lumea pe căile cele mai norocoase. „Eu nu sunt om cu multă ştiinţă de carte", a spus într-un rind, dar şi-a agonisit „o sumă oarecare de convingeri", pe care le-a susţinut în statornicie. Cite o confuzie, ca aceea în­tre brahmanism şi buddhism, ne arată că problema nu-l pasionase ca pe Eminescu, care o şi aprofundase, pină a-şi însuşi cu­noştinţa sanscritei. Urmase însă variate studii universitare şi era în curent cu fi­ziologia şi anatomia, deşi disecţia il izgo­nise. Ştiinţele morale il interesau mai mult decit acelea ale naturii, pe care o iubea fără a încerca să-i smulgă toate tainele. „Eu n-am iubit ştiinţa niciodată; de aceea nici n-am jertfit nimic pentru dînsa, nici n-am ostenit vreodată ca să mâ adin­­cesc în ea. Citeam şi întrebam şi scrutam, pentru că voiam să mă dumiresc asupra unei întrebări mai mult ori mai puţin lă­murite pe care mi-o puneam în fieştecare clipă a vieţii mele". Finalul este vrednic de reţinut. Ioan Slavici a fost omul problemelor morale. A te ignora înseamnă a nu cunoaşte sub­stratul operei unuia dintre clasicii noştri, Şerban Ciocuiescu . 12 România literară Debutul Ioan Slavici a debutat ca dramaturg, publiicind, la îndemnul lui Eminescu, comedia in două acte Fata de birou, in revista „Convorbiri literare“, Iaşi, Anul V, nr. 1 din 1 martie 1871 şi nr. 2 din 15 martie 1871 (paginile 1—12 şi 17—29). Editorial a debutat în anul 1881, cu volumul Novele din popor, Editura „Socec“, Bucureşti. Volumul cuprinde scrierile : Popa Tanda, Gura satului, O viaţă pierdută, La crucea din sat, Scormon, Budulea Taichii şi Moara cu noroc. Este dedicat lui Titu Maiorescu. 1. V'yvtfS-V' 18. L 1848 „Din bătrini, această operă va ră­­mine in literatura română ca o pro­­ductiune intelectuală care — pe lingă celelalte însuşiri puse în evidentă — e împodobită cu reflexiuni frumoase şi înălţătoare şi ne răcoresc sufletul cu adieri curate de sărbătoare morală Acordîndu-i premiul, veţi şterge impresiunea penibilă creată de nein­­coronarea de către Academie a Nuve­lelor aceluiaşi autor (in 1893 — n.n.) — cele mai frumoase ce posedă pină acum literatura română“. N. Quintescu (raport, şedinţa Academiei, 26 martie 1903). „Ţăranii lui Slavici, adevăraţi şi e­­nergici, au intrat biruitori in literatu­ra românească. Vorba lor puţină şi a­­păsată, exprimînd sentimentele, cînd dirze, cînd duioase, dar totdeauna de o mare demnitate umană, chiar şi cînd erau aduşi pe cărările păcatului, dă­dea nuvelei româneşti o înfăţişare de realitate dramatică necunoscută pină atunci. Se vedea întiia oară că nu e nevoie că creezi un ţăran neexiste-’t pentru a te mîndri cu dînsul, că se poate trezi interesul şi produce con­sideraţia fără a trece cu un pas din­colo de marginile realităţii [...1. Opera de atunci a lui Slavici este o contri­buţie esenţială la educaţia poporului românesc“. N. Iorga (Oameni care au fost, 1925) Despre scriitori „E frumoasă, puternică şi cu deosebire curată limba lui Octavian Goga ; e mul­tă muzică bogată în versurile din Ne cheamă pămîntul şi, citind aceste poezii lirice, suntem­ cuprinşi adeseori de simţă­­m­intul că cel ce le-a scris are să ne deie odată opere de mare valoare în genul epic ori în cel dramatic [...]. Ne cheamă pămîntul înalţă sufletele şi le-ndrumează spre bine „Minerva“, 9 martie 1909. O „Mihail Eminescu nu a fost numai poet şi preot al cultului formelor frumoase, măiestru în puterea cuvîntului, ci totoda­tă şi un om al gîndirii luminoase, care s-a zbuciumat zi şi noapte, ca să ne deş­tepte din amorţeala morală, în care ne-a găsit, şi să ne indivimeze spre căile ce dint la mărirea naţională. Prin el ni s-a înseninat cerul şi ni s-au agerit minţile, ca să vedem departe spre trecut şi spre viitor Societatea română întreagă e pătrunsă de gîndul că el ne-a fost povă­­ţuitor providenţial“. „Minerva“, 16 iunie 1909.­­ „Ceea ce l-a ridicat pe Ion Creangă in rîndul marilor noştri scriitori e sincerita­tea şi iubirea de adevăr, cu care repro­duce felul de a gîndi şi de a simţi al po­porului român, lipsa de înconjur cu care spune adevărul, pe care numai puţini il ştiu atit de bine ca dînsul“. „Minerva“, 1 ianuarie 1910. □ „Citind scrisa lui Caragiale, sintem­ cu toţii îneîntaţi atit de adevărurile lumi­noase, pe care el ni le spune, rit şi de forma desăvîrşită şi ademenitoare, în care ele ne sînt împărtăşite, şi-l punem nu numai ca scriitor, ci şi ca om de tot sus în gîndul nostru“. „Minerva literară ilustrată“, 24 iunie 1912.

Next