România literară, ianuarie-martie 1976 (Anul 9, nr. 1-13)

1976-02-05 / nr. 6

Din nou Innsbruck D­IN NOU, Innsbruck-ul invadează ecranul a­­tenţiei mondiale, cu ocazia Olimpiadei Albe 1876, programată să se desfăşoare aici între 4—15 februarie. Din nou, tradiţionala flacără aprinsă pe sol grecesc va fi reanimată în cupa de beton din preajma trambulinei de ski de la Bergisel ca să domine capitala turoleză în aceste zile, ca şi în timpul jocurilor olimpice de iarnă din 1964 — şi, desigur, din nou, ca­merele de televiziune vor suprima distanţele îngăduind amato­rilor din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii să fie prezenţi. Data trecută, cameramani austrieci nu s-au zgîrcit să pano­­rameze frecvent peste Innsbruck şi, prin rapide transfocări, să aducă în cîmpul imaginii, odată cu pitorescul aşezării, elemente arhitecturale specifice, dovezi ale unui trecut impunător, eta­late cu vizibil orgoliu, deşteptînd oricui interesul şi dorinţa de a folosi întîiul prilej pentru o confruntare la faţa locului. La Innsbruck se ajunge din două direcţii : fie dinspre Graz, după ce ai traversat şesul Styriei, fie dinspre Salzburg, prin toată salba pitoreştilor staţiuni montane, unele citate atît de des în ziare incit au devenit familiare, ca Zeel am See ori so­norul Kitzbühel, loc de origine al triplului campion Tony Sai­ler, chemat astăzi să vegheze performanţele redutabilei echipe austriece de ski alpin. Dar, de oriunde ai veni, de cum des­cinzi la Hauptbahnhof şi păşeşti în piaţa din faţa gării, rămîi ţintuit locului, vrăjit de masivitatea muntelui, crescut semeţ în coasta nordică a oraşului. Iţi acaparează privirile imperativ, îţi accelerează pulsul şi se reduce la o singură voinţă — de a urca fără aminare spre acele culmi cutezătoare, spre care se zăresc, în lumina amiezii, balansîndu-se lent, cabinele albe ale telefericului, siluete seducătoare, incitante, făgăduitoare de aventuri incomparabile. Mai întîi, cu funicularul pe sine (asemeni celui ce deservește, la Salzburg, Castelul) pînă la Hungerburg, accesibil şi cu ma­şina, printre vilele elegante cocoţate pînă dincolo de 900 metri, in căutarea liniştei, adesea pitite pe după brazi somptuoşi, des­tinaţi să le ia, s-ar zice, în paza lor. Pădurea se întinde dea­să, compactă, capabilă să adăpostească toate duhurile imagina­ţiei şi, peste creştetul său,­ telefericul urcă mai departe, ca şi cum ar pluti, peste valuri verzi, sumbre, agitate de vînt sau, poate, părînd numai că se unduiesc datorită legănării cabinei pe cablul, care, în anumite porţiuni, descrie ample curburi. Este un salt în sus de 1 000 m., realizat în mai puţin de un sfert de ceas, la capătul căruia se află staţia intermediară Seegrube. Interiorul staţiei are aspect de punte de navă, cu pereţii tapisaţi de numeroase afişe făcind reclama şcolii de ski Seegrube, ce funcţionează în găvanul înconju­rător format cîndva de vreun gheţar. Teren acoperit de grohotişuri, sub protecţia unui perete circular, abrupt, traversat oblic de ultimul tronson al telefericului. Acesta avan­sează prudent, suspendat intre doi stîlpi doar la extremităţi, prelingîndu-se in vecinătatea stîncii, pe care îşi proiectează um­bra tot mai aproape, pînă se vor confunda complet la punctul terminus, de unde o mică pantă duce pe coama virfului Hafe­­lekar, înalt de 2 334 m. Nu este mult, totuşi, suficient pentru a declanşa emoţii te­ribile, intr-un complex amestec de crispare lăuntrică şi încînta­­re exterioară, de extaz sublim şi descurajare, de expan­­sivitate naivă şi nelinişte paralizantă. La numai ciţiva paşi, partea opusă a versantului se surpă aproape per­pendicular spre adîncimi pe care ochiul nu îndrăzneşte să le pipăie. Coame veşnic înzăpezite la orizont indică altitudini cu mult superioare locului de observaţie. Drept în faţă trebuie să se afle pasul Brenner, notorie tre­cătoare către Mediterana mereu ispititoare. Insă, şi invers, cale de pătrundere şi expansiune, pe unde romanii, atraşi de bogăţiile văilor Rhinului şi Dunării, şi-au făcut altădată apari­ţia pe meleagurile acestea pentru a da naştere centrului co­mercial Veldidena, exact in perimetrul unde, in Evul Mediu, avea să fie fundat şi să obţină solidă reputaţie viitorul Inns­bruck. Văzut de la Hafelekar, ca din avion, istoricul burg ex­pune mai evident formele paralelipipedice ale construcţiilor re­cente, sveltele coşuri industriale se iau la întrecere cu turlele domurilor de demult, incit nu-ţi rămine decît să parcurgi stră­zile cu piciorul, ca să regăseşti mărturiile şi farmecul faimei sale multiseculare. I­MPLETIREA deloc inedită de ultramodern şi­­ foarte vechi, concentrată pe un spaţiu re­lativ restrîns, se verifică îndată ce revii în oraş. La cîteva sute d­e metri distanţă de locul debarcării din funicular, prin bezna serii precipitate, se impune atenţiei profilul unui imens bulb de aluminiu strălucitor, prin care se pătrunde în coridoare inundate de lumini fluorescente şi o febrilitate de centru ştiin­ţific sub tensiune. Forme geometrice variate, ca şi materialele din care sunt durate, se înfrăţesc excentric, dominate de sfere de diverse mărimi, funcţionale sau numai decorative, amintind uriaşul atom configurat la Bruxelles. Impresia iniţială de la­borator termo-nuclear, evident fantezistă, trebuie abando­nată în favoarea inscripţiei care indică sediul postului local de radio. Şi, în imediata apropiere, de cealaltă parte a aleilor cu bătrîni arbori de cine ştie cînd sădiţi în Hof­­garten, suverane şi nepăsătoare la scurgerea timpului, vesti­giile vremurilor cînd înflorea barocul după ce, şi aici, expiase atracţia­ goticului. Reflectoare puternice scaldă reprezentarea ecvestră a arhiducelui Leopold, ce tronează eternizat în bronz deasupra fîntînii cu acelaşi nume. întreg ansamblul, modelat şi turnat imediat după 1­600, potrivit indicaţiilor din ghid, denotă o maj­estate fermă, ale cărei orgolii sunt temperate de pro­porţiile reduse, suplu armonizate, epurate de aşteptata emfază. Mai curind decît trufie, monumentul exprimă graţie. Va fi a­­ceasta nota distinctivă degajată din toată atmosfera oraşului de pe Inn, unde — ca şi la Salzburg — germanitatea severă s-a văzut îmblînzită pe parcurs, „îndulcită“ de inrîuri­­rile meridionale, ostile rigidităţilor, ţinutei auster-distante şi im­penetrabile, obişnuită în negurosul septentrion. Fără culoarea Salzburgului, gata să spun fără alcătuirea sa melodioasă, in­discutabil predestinată să fie leagănul geniului mozartian, Inns­­bruck-ul se oferă generos descifrării, ataşant şi melancolic, du­­cînd dorul gloriei de odinioară. Solemnitatea muzeistică, sporită de reflectoarele nopţii, se stinge simţitor dimineaţa şi clădiri investite cu prestigiul isto­riei, ca şi străduţele strimte, străbătute în alte veacuri de ca­valeri în zale, sînt firesc absorbite în circuitul animaţiei curen­te. Intri în Dom­nu St. Jakob, cu respiraţia tăiată la gîndul că pe sub magnificele arcade pătrundea la 1494 cortegiul celei de-a doua căsătorii a împăratului Maximilian cu Maria Sforza, şi te descoperi uimit, deconcertat de paradoxala potrivire să auzi orga trimiţînd spre cupolă acordurile marşului nupţial pentru nunta unor oarecari tineri de astăzi, înveşmîntaţi original in costume turoleze. Ceremonia sobră se încheie în faţa catedra­lei, unde fericita pereche este întimpinată de grupul băieţilor şi fetiţelor în mîini cu candide bucheţele de flori (în aranjamen­te absolut mirifice), hărăzite miresei, probabil institutoarea lor. Contemplînd-o bucuroasă, aplecată să primească ofranda pecet­luită de sărutul tandru al copiilor, nu este greu s-o imaginezi învăţîndu-i tocmai să fie mineri de cîte edificii istorice le marchează existenţa şi, totodată, să le adopte fără complexe, integrate cadrului lor natural de viaţă, cum va fi fost instruită ea însăşi de cine i-a predat învăţăturile trecute din generaţie în generaţie. O sănătoasă mentalitate a locului, realistă şi pon­derată, se intuieşte în estomparea decorativismului ce ar putea să rezulte dintr-un scrupul conservativ abuziv. Se restaurează intens, aici o faţadă barochizantă, dincolo o curte interioară cu arcade şi firide de Renaştere, cu o preocupare de reconstituire impecabilă a stilurilor autentice, dar în cadrul şi cu perspectiva funcţionalităţii actuale, încît vitalitatea comunităţii nu apare nicăieri diminuată, ţintuită locului, întoarsă spre timpurile re­volute, dimpotrivă, dinamizată, ambiţios decisă să fructifice pa­trimoniul moştenit in vederea mobilizării energiilor prezente şi stimulării lor să cristalizeze în forme specifice lumii contem­porane. Însuşi faptul de a-şi asuma responsabilitatea organiză­rii a două Olimpiade, destul de apropiate una de alta, ilustrea­ză robusta ambiţie. P­OATE, ar fi nimerit să figureze şi această trăsătură caracterologică în contul moşteni­rii. Pe aici au trăit oameni care ştiau ce voiau şi nu se mul­ţumeau oricum. La proporţii reduse, fastul interioarelor Hof­­burgului innsbruckez concurează onorabil cu înfăţişarea artisti­că asigurată de puterea centrală reşedinţelor imperiale vieneze. E bine să se ştie că, întocmai Vienei, capitala Tyrolului şi-a avut şi ea familia sa de arhitecţi, succesive autorităţi în materie, numite Gumpp, rivalizînd în fantezie cu celebrul Fischer von Erlech şi descendenţii. Şi înaintea lor, s-au zămislit aici valori unice. Aparent insignifianta capelă a Hofburgului din locali­tate păstrează monumentul funerar al împăratului Maximili­an I, operă sculpturală tipică de Renaştere, fără pereche pe vasta arie a culturii germanice. De o parte şi alta a sarcofagu­lui de marmoră, şiruri de statui mai mari decît statura umană normală convoacă la o reculegere comună precursori iluştri, băr­baţi şi femei, în armuri şi odăjdii proprii veacului lor îndepăr­tat. însuşi Maximilian veghează, îngenunchiat pios pe sarcofa­gul, ale cărui laturi sunt împodobite de basoreliefuri cu scene din epoca domniei sale. Doar o scenă lipsește : aceea a înmor­­mîntării destinatarului cu totul în altă parte decît locul pre­gătit cu atît alai, condamnat să-l aștepte zadarnic pînă în ziua de apoi. Mai norocos s-a dovedit urmaşul său, arhiducele Tyro­lului, Ferdinand II, răposat la 1595 şi depus de atunci într-o criptă a aceleiaşi capele, după ce înzestrase oraşul cu o rară colecţie artistică, instalată in sălile apropiatului castel Am­bras. îi mersese vestea departe, de vreme ce Michel de Mon­taigne venea anume în vizită la finele lui octombrie 1580, eveni­ment consemnat cu încîntare în al său Journal de voyage. Dis­persată de-a lungul anilor, regrupată pe alte criterii, după ce o parte din exponate i-au fost deturnate spre Kunstistorisches Museum din Viena, colecţia atrage încă, printr-o mulţime de curiozităţi, mai ales prin evantaiul de armuri medievale de o incontestabilă spectaculozitate. In drum spre Ambras, pe urme­le fostului castru Verdidena, am traversat suburbia Wilten şi, în fugă, am savurat desăvîrşita broderie rococo de un alb or­bitor dinlăuntrul basilicii. Eram chiar sub Bergisel unde se înalţă complexul statuar în memoria eroului naţional Andreas Hofer, conducătorul răzmeriţei turoleze împotriva tiraniei na­poleoniene. Dar n-am mai avut răgaz să-l cercetez, cum timpul nu fusese cîtuşi de puţin suficient unui examen corespunzător nici celor investigate, în zbor, de trei zile încoace. De aceea, va fi binecuvintat — orice alt prilej de a poposi la Innsbruck, din nou. Geo Şerban Strada Maria-Th­ereza, principala arteră din Innsbruck. „România literara“ Săptăminal de literatură și artă editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Director : GEORGE IVAȘCU. Sport Lemn uimit de luna • AM ÎNCHIS poarta oraşului punînd o vrabie pe clanţă (nu mai dau haiducii năvală) şi-am ieşit dincolo de barieră, căutînd locuri unde iarna capătă violenţa flăcării de magneziu din nopţile de petrecere. în Bucureşti, zăpa­da ni se serveşte pe o farfurie de desert, acolo, în cîmpul larg şi alb, sub care aşteaptă grîul, vîntul e plin de alţi draci, pişcă bine, te înroşeşte la obraz, pune un ce misterios la poalele pădu­rilor, încîlceşte depărtările, scor­moneşte în buruieni şi ridică pe drum parfumuri neîntîlnite pe o stradă de oraş. Un prieten care călătoreşte în toate sărbătorile anului fără să ostenească mă în­credinţează că românul instalat la bloc umblă prea puţin pe jos şi că doar un număr foarte mic de oameni trăieşte patima drume­ţiei. Ne-am obişnuit lipiţi de dunga scaunului,­­ iar eu am văzut cu ochii mei că ziua are frunte înaltă şi întîmplarea carne zdravănă abia cînd străbaţi cu piciorul o coastă de munte sau un mal de rîu legînd cu pîclă albăs­trie satele înecate-n luciri de basm. în sudul continentului nostru, aşa cum am observat, şi-n mari oraşe ale Asiei, lumea-şi petrece bună parte din timpul de odihnă pe terase largi şi cel mai adesea pe acoperişele terasate. Terasele româneşti sînt munţii (mai frumoşi, de multe ori, decît ai Elveţiei) şi cîmpiile ! Intr-un ceas, cu pasul, poţi fi pe margi­ne de lacuri cum visează ochiul în seri de dulce toropeală, iar cu trenul, intr-un ceas şi jumătate, ajungi între culmile Bucegilor, în curind iarna-şi va pune un­ghia în gît. Şi, culmea, nu se duce mîncată de lupi, se prăpădeşte din două foi de ploaie. Timpul, deci, se aşează ca să fie înfruntat chiar şi cu capul gol. Un rucsac în spinare, un fir de drum şi su­fletul începe să se lege cu o um­bră de cîntec. Sus la Rucăr. Sau pe sub clopotele Tismanei, des­­picînd lemn uimit de lună. Sau şi mai aproape, în pădurea Sna­­govului unde, acum, într-o zi de februarie, soarele se topea în as­finţit peste ape şi-a întîrziat mult pînă să se piardă, ca să ne arate că ardeau în el mii de păsări mi­raculoase, cu trupul botezat în struguri, cu penele muiate în vi­nuri păstrate-n mănăstiri... Fănuş Neagu P. S. Un client mai vechi al nos­tru, Fănel Fieraru, dă în fiecare zi ospeţe, munţi de cotlete din gaz metan, vin din aburii ce se ridică, dimineaţa, peste păduri. Mulţi se duc şi se îmbată şi-l înţolesc pe ăla cu tot felul de laude. Pas şi mai înţelege ceva. F. N. REDACŢIA : Bucureşti Piaţa Scinteil, nr­­. poarta B2—B3 Telefon : 17.60.10. ADMINISTRAŢIA : Şoseaua Kiseleff nr. 18. Telefon : 18.33.99. ABONAMENTE : 3 luni — 26 lei : 6 luni — 52 lei : 1 an — 101 lei. Tiparul : Combinatul poligrafic „CASA SCINTEIT* 2 lei V.

Next