România literară, ianuarie-martie 1976 (Anul 9, nr. 1-13)
1976-02-05 / nr. 6
Din nou Innsbruck DIN NOU, Innsbruck-ul invadează ecranul atenţiei mondiale, cu ocazia Olimpiadei Albe 1876, programată să se desfăşoare aici între 4—15 februarie. Din nou, tradiţionala flacără aprinsă pe sol grecesc va fi reanimată în cupa de beton din preajma trambulinei de ski de la Bergisel ca să domine capitala turoleză în aceste zile, ca şi în timpul jocurilor olimpice de iarnă din 1964 — şi, desigur, din nou, camerele de televiziune vor suprima distanţele îngăduind amatorilor din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii să fie prezenţi. Data trecută, cameramani austrieci nu s-au zgîrcit să panorameze frecvent peste Innsbruck şi, prin rapide transfocări, să aducă în cîmpul imaginii, odată cu pitorescul aşezării, elemente arhitecturale specifice, dovezi ale unui trecut impunător, etalate cu vizibil orgoliu, deşteptînd oricui interesul şi dorinţa de a folosi întîiul prilej pentru o confruntare la faţa locului. La Innsbruck se ajunge din două direcţii : fie dinspre Graz, după ce ai traversat şesul Styriei, fie dinspre Salzburg, prin toată salba pitoreştilor staţiuni montane, unele citate atît de des în ziare incit au devenit familiare, ca Zeel am See ori sonorul Kitzbühel, loc de origine al triplului campion Tony Sailer, chemat astăzi să vegheze performanţele redutabilei echipe austriece de ski alpin. Dar, de oriunde ai veni, de cum descinzi la Hauptbahnhof şi păşeşti în piaţa din faţa gării, rămîi ţintuit locului, vrăjit de masivitatea muntelui, crescut semeţ în coasta nordică a oraşului. Iţi acaparează privirile imperativ, îţi accelerează pulsul şi se reduce la o singură voinţă — de a urca fără aminare spre acele culmi cutezătoare, spre care se zăresc, în lumina amiezii, balansîndu-se lent, cabinele albe ale telefericului, siluete seducătoare, incitante, făgăduitoare de aventuri incomparabile. Mai întîi, cu funicularul pe sine (asemeni celui ce deservește, la Salzburg, Castelul) pînă la Hungerburg, accesibil şi cu maşina, printre vilele elegante cocoţate pînă dincolo de 900 metri, in căutarea liniştei, adesea pitite pe după brazi somptuoşi, destinaţi să le ia, s-ar zice, în paza lor. Pădurea se întinde deasă, compactă, capabilă să adăpostească toate duhurile imaginaţiei şi, peste creştetul său, telefericul urcă mai departe, ca şi cum ar pluti, peste valuri verzi, sumbre, agitate de vînt sau, poate, părînd numai că se unduiesc datorită legănării cabinei pe cablul, care, în anumite porţiuni, descrie ample curburi. Este un salt în sus de 1 000 m., realizat în mai puţin de un sfert de ceas, la capătul căruia se află staţia intermediară Seegrube. Interiorul staţiei are aspect de punte de navă, cu pereţii tapisaţi de numeroase afişe făcind reclama şcolii de ski Seegrube, ce funcţionează în găvanul înconjurător format cîndva de vreun gheţar. Teren acoperit de grohotişuri, sub protecţia unui perete circular, abrupt, traversat oblic de ultimul tronson al telefericului. Acesta avansează prudent, suspendat intre doi stîlpi doar la extremităţi, prelingîndu-se in vecinătatea stîncii, pe care îşi proiectează umbra tot mai aproape, pînă se vor confunda complet la punctul terminus, de unde o mică pantă duce pe coama virfului Hafelekar, înalt de 2 334 m. Nu este mult, totuşi, suficient pentru a declanşa emoţii teribile, intr-un complex amestec de crispare lăuntrică şi încîntare exterioară, de extaz sublim şi descurajare, de expansivitate naivă şi nelinişte paralizantă. La numai ciţiva paşi, partea opusă a versantului se surpă aproape perpendicular spre adîncimi pe care ochiul nu îndrăzneşte să le pipăie. Coame veşnic înzăpezite la orizont indică altitudini cu mult superioare locului de observaţie. Drept în faţă trebuie să se afle pasul Brenner, notorie trecătoare către Mediterana mereu ispititoare. Insă, şi invers, cale de pătrundere şi expansiune, pe unde romanii, atraşi de bogăţiile văilor Rhinului şi Dunării, şi-au făcut altădată apariţia pe meleagurile acestea pentru a da naştere centrului comercial Veldidena, exact in perimetrul unde, in Evul Mediu, avea să fie fundat şi să obţină solidă reputaţie viitorul Innsbruck. Văzut de la Hafelekar, ca din avion, istoricul burg expune mai evident formele paralelipipedice ale construcţiilor recente, sveltele coşuri industriale se iau la întrecere cu turlele domurilor de demult, incit nu-ţi rămine decît să parcurgi străzile cu piciorul, ca să regăseşti mărturiile şi farmecul faimei sale multiseculare. IMPLETIREA deloc inedită de ultramodern şi foarte vechi, concentrată pe un spaţiu relativ restrîns, se verifică îndată ce revii în oraş. La cîteva sute de metri distanţă de locul debarcării din funicular, prin bezna serii precipitate, se impune atenţiei profilul unui imens bulb de aluminiu strălucitor, prin care se pătrunde în coridoare inundate de lumini fluorescente şi o febrilitate de centru ştiinţific sub tensiune. Forme geometrice variate, ca şi materialele din care sunt durate, se înfrăţesc excentric, dominate de sfere de diverse mărimi, funcţionale sau numai decorative, amintind uriaşul atom configurat la Bruxelles. Impresia iniţială de laborator termo-nuclear, evident fantezistă, trebuie abandonată în favoarea inscripţiei care indică sediul postului local de radio. Şi, în imediata apropiere, de cealaltă parte a aleilor cu bătrîni arbori de cine ştie cînd sădiţi în Hofgarten, suverane şi nepăsătoare la scurgerea timpului, vestigiile vremurilor cînd înflorea barocul după ce, şi aici, expiase atracţia goticului. Reflectoare puternice scaldă reprezentarea ecvestră a arhiducelui Leopold, ce tronează eternizat în bronz deasupra fîntînii cu acelaşi nume. întreg ansamblul, modelat şi turnat imediat după 1600, potrivit indicaţiilor din ghid, denotă o majestate fermă, ale cărei orgolii sunt temperate de proporţiile reduse, suplu armonizate, epurate de aşteptata emfază. Mai curind decît trufie, monumentul exprimă graţie. Va fi aceasta nota distinctivă degajată din toată atmosfera oraşului de pe Inn, unde — ca şi la Salzburg — germanitatea severă s-a văzut îmblînzită pe parcurs, „îndulcită“ de inrîuririle meridionale, ostile rigidităţilor, ţinutei auster-distante şi impenetrabile, obişnuită în negurosul septentrion. Fără culoarea Salzburgului, gata să spun fără alcătuirea sa melodioasă, indiscutabil predestinată să fie leagănul geniului mozartian, Innsbruck-ul se oferă generos descifrării, ataşant şi melancolic, ducînd dorul gloriei de odinioară. Solemnitatea muzeistică, sporită de reflectoarele nopţii, se stinge simţitor dimineaţa şi clădiri investite cu prestigiul istoriei, ca şi străduţele strimte, străbătute în alte veacuri de cavaleri în zale, sînt firesc absorbite în circuitul animaţiei curente. Intri în Domnu St. Jakob, cu respiraţia tăiată la gîndul că pe sub magnificele arcade pătrundea la 1494 cortegiul celei de-a doua căsătorii a împăratului Maximilian cu Maria Sforza, şi te descoperi uimit, deconcertat de paradoxala potrivire să auzi orga trimiţînd spre cupolă acordurile marşului nupţial pentru nunta unor oarecari tineri de astăzi, înveşmîntaţi original in costume turoleze. Ceremonia sobră se încheie în faţa catedralei, unde fericita pereche este întimpinată de grupul băieţilor şi fetiţelor în mîini cu candide bucheţele de flori (în aranjamente absolut mirifice), hărăzite miresei, probabil institutoarea lor. Contemplînd-o bucuroasă, aplecată să primească ofranda pecetluită de sărutul tandru al copiilor, nu este greu s-o imaginezi învăţîndu-i tocmai să fie mineri de cîte edificii istorice le marchează existenţa şi, totodată, să le adopte fără complexe, integrate cadrului lor natural de viaţă, cum va fi fost instruită ea însăşi de cine i-a predat învăţăturile trecute din generaţie în generaţie. O sănătoasă mentalitate a locului, realistă şi ponderată, se intuieşte în estomparea decorativismului ce ar putea să rezulte dintr-un scrupul conservativ abuziv. Se restaurează intens, aici o faţadă barochizantă, dincolo o curte interioară cu arcade şi firide de Renaştere, cu o preocupare de reconstituire impecabilă a stilurilor autentice, dar în cadrul şi cu perspectiva funcţionalităţii actuale, încît vitalitatea comunităţii nu apare nicăieri diminuată, ţintuită locului, întoarsă spre timpurile revolute, dimpotrivă, dinamizată, ambiţios decisă să fructifice patrimoniul moştenit in vederea mobilizării energiilor prezente şi stimulării lor să cristalizeze în forme specifice lumii contemporane. Însuşi faptul de a-şi asuma responsabilitatea organizării a două Olimpiade, destul de apropiate una de alta, ilustrează robusta ambiţie. POATE, ar fi nimerit să figureze şi această trăsătură caracterologică în contul moştenirii. Pe aici au trăit oameni care ştiau ce voiau şi nu se mulţumeau oricum. La proporţii reduse, fastul interioarelor Hofburgului innsbruckez concurează onorabil cu înfăţişarea artistică asigurată de puterea centrală reşedinţelor imperiale vieneze. E bine să se ştie că, întocmai Vienei, capitala Tyrolului şi-a avut şi ea familia sa de arhitecţi, succesive autorităţi în materie, numite Gumpp, rivalizînd în fantezie cu celebrul Fischer von Erlech şi descendenţii. Şi înaintea lor, s-au zămislit aici valori unice. Aparent insignifianta capelă a Hofburgului din localitate păstrează monumentul funerar al împăratului Maximilian I, operă sculpturală tipică de Renaştere, fără pereche pe vasta arie a culturii germanice. De o parte şi alta a sarcofagului de marmoră, şiruri de statui mai mari decît statura umană normală convoacă la o reculegere comună precursori iluştri, bărbaţi şi femei, în armuri şi odăjdii proprii veacului lor îndepărtat. însuşi Maximilian veghează, îngenunchiat pios pe sarcofagul, ale cărui laturi sunt împodobite de basoreliefuri cu scene din epoca domniei sale. Doar o scenă lipsește : aceea a înmormîntării destinatarului cu totul în altă parte decît locul pregătit cu atît alai, condamnat să-l aștepte zadarnic pînă în ziua de apoi. Mai norocos s-a dovedit urmaşul său, arhiducele Tyrolului, Ferdinand II, răposat la 1595 şi depus de atunci într-o criptă a aceleiaşi capele, după ce înzestrase oraşul cu o rară colecţie artistică, instalată in sălile apropiatului castel Ambras. îi mersese vestea departe, de vreme ce Michel de Montaigne venea anume în vizită la finele lui octombrie 1580, eveniment consemnat cu încîntare în al său Journal de voyage. Dispersată de-a lungul anilor, regrupată pe alte criterii, după ce o parte din exponate i-au fost deturnate spre Kunstistorisches Museum din Viena, colecţia atrage încă, printr-o mulţime de curiozităţi, mai ales prin evantaiul de armuri medievale de o incontestabilă spectaculozitate. In drum spre Ambras, pe urmele fostului castru Verdidena, am traversat suburbia Wilten şi, în fugă, am savurat desăvîrşita broderie rococo de un alb orbitor dinlăuntrul basilicii. Eram chiar sub Bergisel unde se înalţă complexul statuar în memoria eroului naţional Andreas Hofer, conducătorul răzmeriţei turoleze împotriva tiraniei napoleoniene. Dar n-am mai avut răgaz să-l cercetez, cum timpul nu fusese cîtuşi de puţin suficient unui examen corespunzător nici celor investigate, în zbor, de trei zile încoace. De aceea, va fi binecuvintat — orice alt prilej de a poposi la Innsbruck, din nou. Geo Şerban Strada Maria-Thereza, principala arteră din Innsbruck. „România literara“ Săptăminal de literatură și artă editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Director : GEORGE IVAȘCU. Sport Lemn uimit de luna • AM ÎNCHIS poarta oraşului punînd o vrabie pe clanţă (nu mai dau haiducii năvală) şi-am ieşit dincolo de barieră, căutînd locuri unde iarna capătă violenţa flăcării de magneziu din nopţile de petrecere. în Bucureşti, zăpada ni se serveşte pe o farfurie de desert, acolo, în cîmpul larg şi alb, sub care aşteaptă grîul, vîntul e plin de alţi draci, pişcă bine, te înroşeşte la obraz, pune un ce misterios la poalele pădurilor, încîlceşte depărtările, scormoneşte în buruieni şi ridică pe drum parfumuri neîntîlnite pe o stradă de oraş. Un prieten care călătoreşte în toate sărbătorile anului fără să ostenească mă încredinţează că românul instalat la bloc umblă prea puţin pe jos şi că doar un număr foarte mic de oameni trăieşte patima drumeţiei. Ne-am obişnuit lipiţi de dunga scaunului, iar eu am văzut cu ochii mei că ziua are frunte înaltă şi întîmplarea carne zdravănă abia cînd străbaţi cu piciorul o coastă de munte sau un mal de rîu legînd cu pîclă albăstrie satele înecate-n luciri de basm. în sudul continentului nostru, aşa cum am observat, şi-n mari oraşe ale Asiei, lumea-şi petrece bună parte din timpul de odihnă pe terase largi şi cel mai adesea pe acoperişele terasate. Terasele româneşti sînt munţii (mai frumoşi, de multe ori, decît ai Elveţiei) şi cîmpiile ! Intr-un ceas, cu pasul, poţi fi pe margine de lacuri cum visează ochiul în seri de dulce toropeală, iar cu trenul, intr-un ceas şi jumătate, ajungi între culmile Bucegilor, în curind iarna-şi va pune unghia în gît. Şi, culmea, nu se duce mîncată de lupi, se prăpădeşte din două foi de ploaie. Timpul, deci, se aşează ca să fie înfruntat chiar şi cu capul gol. Un rucsac în spinare, un fir de drum şi sufletul începe să se lege cu o umbră de cîntec. Sus la Rucăr. Sau pe sub clopotele Tismanei, despicînd lemn uimit de lună. Sau şi mai aproape, în pădurea Snagovului unde, acum, într-o zi de februarie, soarele se topea în asfinţit peste ape şi-a întîrziat mult pînă să se piardă, ca să ne arate că ardeau în el mii de păsări miraculoase, cu trupul botezat în struguri, cu penele muiate în vinuri păstrate-n mănăstiri... Fănuş Neagu P. S. Un client mai vechi al nostru, Fănel Fieraru, dă în fiecare zi ospeţe, munţi de cotlete din gaz metan, vin din aburii ce se ridică, dimineaţa, peste păduri. Mulţi se duc şi se îmbată şi-l înţolesc pe ăla cu tot felul de laude. Pas şi mai înţelege ceva. F. N. REDACŢIA : Bucureşti Piaţa Scinteil, nr. poarta B2—B3 Telefon : 17.60.10. ADMINISTRAŢIA : Şoseaua Kiseleff nr. 18. Telefon : 18.33.99. ABONAMENTE : 3 luni — 26 lei : 6 luni — 52 lei : 1 an — 101 lei. Tiparul : Combinatul poligrafic „CASA SCINTEIT* 2 lei V.