România literară, ianuarie-martie 1976 (Anul 9, nr. 1-13)

1976-01-15 / nr. 3

he” şi „Satyricon“ Pantazi — angelic, Paşadia — demonic, Mateiu — Ori­eut ucis de realitatea bahică a lumii lui Pirgu. Putinţa lor de acţiune este depla­sată în trecut, în istorie, dincolo de timpul şi spaţiul prezent. Adoptarea de către personaje a unor măşti mitice este un reflex al teatralizării vieţii, alegerea ei fiind singura libertate îngăduită în lumea viciului : Encolpius, Pantazi şi Pirgu sunt trei ipostaze ale lui Ulise, Eumolpus şi craiul­ Mateiu — ale lui Orfeu, Trimalchio — un hibrid de eroi şi zei, craii — eroi romantici. Uneori, masca se rezumă numai la nume : Agamemnon, Circe, Ganymede. Alteori, este marca viciului: Poponel. Mimînd existenţe supra-umane, personajele îşi inventează o mi­tologie de-sacralizată, bufă . Encolpius este un Ulise luptîndu-se nu cu ciclopi, ci cu gîşte, oaspeţii lui Trimalchio mănîncă un Priap şi a patru Marsyas din cocă, în timp ce libertul deformează aiuritor miturile povestind despre Uedal care „a închis-o pe Niobe in calul troian“. Sibylla ce „atîrna închisă intr-o sti­cluţă“ desemnează distanta dintre epoca eroi­că a lui Enea şi cea contemporană lui Petro­nius. La Mateiu Caragiale apar un mit explicit (istoria secolului XVIII, traversată în lung şi un lat de crai) şi unul implicit, relevat de structura operei (romantismul). Există în Satyricon un anume dinamism re­­z.uitat din alternarea muzicală a două reacţii ,motive fundamentale ale personajelor : iisul şi plînsul. Ele rid sau plîng cu gesturi abun­dente, actoriceşti, nesimţind nici durere, nici bucurie, sufocaţi de preaplinul voluptăţii. Cum singura atitudine activă este violenta (dar o violenţă inofensivă, trucată), Encolpius, Ascyl­­tos, Eumolpus se bat cu disperare, în scenele­­eroice, personajele-actori plîng, iar cele­ spec­­atori rid (de pildă, bătălia de la han intre cei iei muşterii, o babă şi hangiu). Risul şi la­crima nu izvorăsc din sinele lucrurilor, ci se preling pe aparenţe, pentru că eroii sînt pri­zonierii lor iar fuga nu îi salvează dintr-o ure închisă, egală pretutindeni cu ea însăşi. Călătoria lui Encelpius este un eşec al Odiseei. în Craii..., iisul şi lacrima sînt stările filo­­sofice ale contemplatorului ; el „plînge“ lu­mea care piere a crailor şi „rîde“ de lumea lui Pirgu. Dar nu cu dispoziţia ludică şi detaşarea lui Petronius , condamnat să supravieţuiască alături de Pirgu, Mateiu transformă comedia 41 satiră şi risul în grimasă. C­ELE două romane apar ca două recon­strucţii posibile ale Odiseei. Eroii călă­toresc în istorie, mit, mahalale, în pri­mordialitatea haotică. Cea mai interesantă fiarte (păstrată !) a călătoriei lui Encolpius- Ulise este cea prin casa lui Trimalchio. Ea semnifică atît implicarea lui în colectivitatea celor care cunosc, a iniţiaţilor, cit şi detaşarea ei , contemplîndu-i, are revelaţia prostiei şi orgoliului lor. Pantazi-Ulise este eroul ange­lic al mării, Pirgu colindă mahalale fanariote. Toţi craii, de altfel, sunt nişte „hoinari nepo­­căiţi, veşnic pe drumuri, pătimaşi de curiozi­tate şi din ce în ce mai ahtiaţi după plăceri“, gustate în reverii. Agitaţia delirantă a lumii Satyricon-ului în­greunează chiar simpla cunoaştere a materia­lităţii familiare, care alunecă spre viziuni oni­rice : slujitoarea Quartillei spune că „ţinutul lor e atît de plin de divinităţi, incit întîlneşti mai des un zeu decit un om“. Orice gest poate deveni o ofensă adusă divinităţii. Această realitate, mereu prezentă şi ascunsă, sileşte la disimulare şi se cere mereu tălmăcită de către iiţiaţi (în timpul aducerii bucatelor, Encel­pius îşi roagă vecinii să-i lămurească „para­bolele“ gastronomice ale lui Trimalchio). Mai mult, ei apelează la magie (Encolpius cade pe mîna unor vrăjitoare senilizate pornite să-l vindece de blestemul lui Priap ; Pantazi se uitilneşte în pustiuri cu o ţigancă-vrăjitoare). Nevoia de a cunoaşte ia forme tragice la ospăţul lui Trimalchio care încearcă să aducă pe tăvi fastuoase natura din spaţii exotice şi nu cele mai felurite ipostaze (păsări, animale, fructe, flori, pămînt, stele) spre a fi ingurgi­tată de meseni. Esenţele sînt căutate prin sim­ţuri (văz, gust). Omul a pierdut, într-o con­fuzie totală, înţelesul apartenenţei la cosmi­­■ritate, iar zodiile figurate vegetal şi animal prin simboluri groteşti sunt mîncate intr-o entativă inconştientă de regăsire a vreunui ens existenţial. Dar cunoaşterea prin simţuri,­nimalică, eşuează permanent. De aici foa­mea, furia căutării printre valorile răvăşite. O­SPĂŢUL („coena“ sau „zaifet“) este cadrul general în care evoluează lumea din cele două romane. Amfitrionii sunt nişte parveniţi : Pirgu — în faşă, Trimalchio - în culmea gloriei. Apropierile dintre ei merg în linia vulgarităţii. Apariţiile lor sînt caricaturale. Amîndoi fac paradă de cultură într-un stil hilar : Trimalchio îl răstălmăceşte pe Homer, Pirgu se plimbă pe Calea Victoriei cu Montaigne sub braţ pentru că „e drăguţ, are părţile lui !“. Aroganţi, superstiţioşi şi morbizi sunt obsedaţi de iminenţa sfîrşitului. Pirgu se delectează imaginîndu-şi-l, la masă, pe Paşadia cadavru, Trimalchio pune ca, prin­tre bucate, să se arunce din cînd în cind un schelet, iar un trîmbiţaş este tocmit pentru a-i „vesti la fiecare ceas cit a pierdut din viaţă“. Cina lui Trimalchio are loc in casa plină de un rafinament suspect a libertului. Altfel, Encolpius şi Giton se ospătează tot prin ha­nuri fetide, la fel cu cîrciumile în care Pirgu îi tîrîie pe crai : „prin funduri de maidane pline de gunoaie şi mortăciuni, în zăpuşeala chiţimiilor scunde, cu pămînt pe jos...“. Ospăţul este prilejul „desfrîuluî alimentar“. Mesenii se îmbuibă pină la limita posibilu­lui. Masa lui Trimalchio este invadată de mîncăruri halucinante şi băuturi scumpe. Pirgu, mai plebeu, se plimbă prin mahalale „după cite o poşircă mucegăită şi tulbure, nişte ravac nebun, la prispa-naltă sau nişte singe de iepure, să dai cu căciula-n cîini“. La casa libertului toată lumea cîntă spre a sugera beatitudini arcadiene. Dar iată că scla­vii se pornesc euforici să taie bătăturile oas­peţilor tot cîntînd . Arcadia e grotescă ! O înclinare nelămurit instinctivă a crailor alege cîntecele ţigăneşti, cu geneză nesigură, adese­ori confuză, care multiplică invariabile teme erotice. Lăutarii cîntă geamparalele şi bidi­neaua, „se pupă cu Pirgu în gură şi apoi se iau la înjurături şi la palme“. Ospăţul în sine are ceva patologic în acea inconştienţă a crimei : sturzii care zboară prin triclinium sunt prinşi de păsărari şi gătiţi pe loc, porcul care urmează să fie mincat este fugărit printre mese etc. Parcă se petrece o răzbunare asupra naturii : mesenii o în­ghit, o digeră, tot aşa cum vor fi şi ei, odată, înghiţiţi de pămînt. După fuga îngrozită din casa lui Trimalchio a lui Encolpius, Ascyltos şi Giton rămit cu sentimentul nedesluşit că, undeva, în spatele scenei, această lume a liberţilor se deza­gregă încet, căci nimic nu mai poate urma excesului lor. D­ezmembrarea lumilor culminează cu moartea. Obsesia descompunerii pulsează deopotrivă în cele două ro­mane. Dar viaţa fiind teatralizată, eroii mi­mează moartea. Cadavrul este cel mai exci­tant spectacol : momentul de vîrf al cinei lui Trimalchio este propria sa înmormîntare . Giton, in mină cu un cuţit bont, joacă marea scenă a sinuciderii în faţa lui Encolpius — care tocmai îşi luase ştreangul de pe gît — anunţîndu-l cu glăscior teribil : „uite-te la spectacolul pe care voiai să-l privească alţii.“ Şi Pantazi îşi trucase moartea : „Ca să pier dintre cei vii, alesesem ziua în care împli­neam douăzeci şi trei de ani. Aveam să plec din mijlocul petrecerii şi să nu mă mai în­torc ; nimeni n-avea să descopere ce se fă­cuse cu mine, taina pieirii mele avea să ră­­mîie în veci nepătrunsă — luasem toate mă­surile“. Culmea spectacolului este acea promisiu­ne de canibalism din Crotona . Eumolpus adaugă o clauză testamentului său : „ca să mă moștenească, ei trebuie să taie leşul meu in bucăţi şi să-l mănince de faţă cu toată lumea din oraş“. în Craii..., moartea nu ajunge la forme ori­bile ; ba chiar, cu discreţie, Mateiu Caragiale o transferă „în dosul scenei“. Moartea nu înseamnă descompunere brutală a materiali­tăţii, ci pieire, stingere. Paşadia dispare. Pan­tazi pleacă. Autorul tace... I­NTR-O ordine ideală, dincolo de orice fixare cronologică exterioară esenţei operelor, Craii de Curtea-Veche s-ar situa în continuarea Satyricon-ului. Mişcarea simbolică a lumii se realizează ciclic : Massa, sclavul lui Habim­as, este un viitor Trimal­chio, Trimalchio, parvenitul, este identificabil cu strămoşii „iluştri“ (toţi hoţi de drumul mare) ai lui Pantazi şi Paşadia, iar Pirgu, la rindu-i, parvenitul ce pîndeşt­e „apusul crai­lor“, deja este posesorul unui „castel istoric in Ardeal“... Perspectiva istorică implicită se constituie prin dialectica parvenitismului şi scăpătării, a înălţării şi căderii. Astfel, roma­nele lui Petronius şi Mateiu Caragiale rămin opere deschise. Pieirea lumilor este înţelesul lor ultim. Pindesc pretutindeni — ba chiar viciul este declanşat de ele — spaima prăbuşirii şi fas­cinaţia morbidă a descompunerii. Dar toţi, şi mai cu seamă Encolpius, Pantazi şi Pirgu sînt nişte călători încăpăţînaţi să atingă limi­tele dincolo de care începe Nimicul. Doina Rodina Craii de Curtea-Veche „Matei Caragiale este un poet şi scrierea lui valorează nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce sugeră. Realitatea se transfigurează, devine fantastică şi un fel de nelinişte de Edgar Poe agită pe aceste secături ale vechii capitale ro­mâne. E în Craii de Curtea-Veche o mişcare moale, voluptoasă, un farmec indefinit care tră­ieşte pe deasupra paginilor (...)“ G. Călinescu (Istoria literaturii române, 1941). SCRIERI: • Mateiu Caragiale a debutat în publicis­tica noastră literară in aprilie 1912, la revista „Viaţa românească“ (cu 13 poezii deodată). In aceeaşi revistă a mai publicat în anii 1913 şi 1921. Apoi îi vor apărea — proză şi poezii — în periodicele : „Presa” — 1913 ; „Flacăra” — 1916; „Journal de Roumanie” — 1919; „Gîn­­direa” — 1926—1933 ; „Cele Trei Crişuri" — 1931. In volume a publicat : • Remember, „Cultura naţională“, Bucu­reşti, 1924 ; • Craii de Curtea-Veche , „Cartea româ­nească”, 1929 ; „Coresi“, 1945 ; E.S.P.L.A., 1957 ; „Editura Tineretului“, 1968, ediţie în­grijită de Perpessicius ; „Eminescu“, 1970 ; „Minerva“, 1972, cu posfaţa de Mircea Vaida. • Patere : „Cultura naţională“, 1936, ediţie îngrijită de Marica M. Caragiale ; Editura Pentru Literatură, 1965, 1968, ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessicius. • Opere, ediţie definitivă, îngrijită de Per­pessicius, Editura Fundaţiilor, 1936. • Sub pecetea tainei, 1965, 1968, Biblioteca pentru toţi. • Ediţii In limbi străine : Craii de Curtea- Veche , Budapesta, 1966 ; Bucureşti, în rusă — 1967 ; în germană — 1968 ; Varşovia, 1968 ; Remember, în germană, Bucureşti, 1968. Craii de Curtea-Veche şi Remember, la Lausanne, în franceză, 1969, traducere de Claude B. Levenson. I.L. Caragiale împreună cu fiul său, Mateiu, în anul 1888 se­­­xat Mateiu Caragiale, desen de Rodica Ma­­niu, apărut in revista „Muzica şi poe­zia“, 1 noiembrie 1936 a mpB&BS&F* Mateiu Caragiale, în anii imediat următori primului război mondial (colecţia Alexandru George) România literară 13

Next