România literară, aprilie-iunie 1976 (Anul 9, nr. 14-26)
1976-04-15 / nr. 16
r / Teodor Balş Mică baladă pentru Mihai Eminescu şi Ştefan Voievod Ochii, doi luceferi negri. In adincul lor închis singur sufletu-^ninjirii, rana ţării lui de^ vis. Ca-n pădurile virgine rătăcesc din vers în vers , sufletu-mi îngenunchează noaptea, ostenit de mers prin atîtea gînduri arse, prin arşiţi de doruri vii răstignite în schelete Steaua de la Rovine Deasupra acestui pămînt veghează o stea care vine din noaptea cîmpiei de la Rovine dintr-o răscruce de lume, pe vînt. Oriunde e cerul străin luceafăr tîrziu se arată, ochi proaspăt spre casa îndepărtată sub semnele căreia eşti pelerin. Trecură luminile ei la Odiel şi Moguer pe cortul întins sub o lună de fier, printre platani întomnaţi la Marseille. Şi uiţi de singurătate la orizont cînd o vezi arzînd în măslinii cartagenezi, pe marea cu ţărmuri de vint oxidate. Finister Spania e doar un ţinut depărtat al inimii mele prin care murind am trecut. Acolo ard suflete stele şi le rămii prizonier odată trecut pe sub ele. Statornic pierdut Finister, narcotica mea suferinţă de orizonturi ce pier, desprinde-te din nefiinţă aşa cum doar eu te-am văzut cu ochiul bolnav de credinţă Spanie, straniu ţinut depărtat al inimii mele prin care murind am trecut... de cuvinte-ciocîrlii ce mă trag în depărtarea de azururi şi corimb unde el e doar ecoul celui preschimbat în timp... Şi învăluit în umbră uriaşă, teiul sfînt ţine-n braţe mănăstirea Domnului sub piatră stînd. Peste obcinele sacre încă, Ştefane, domneşti aşteptînd să sune cornul de din văi de Ipoteşti ca la semnu-i din vechime orizonturi cu străbuni şi miresmi de bucovine în priviri să le-ncununi sub peceţi cu zimţi de stele sigilînd ca-n alte daţi Istrul nordic în inele de visare şi cetăţi. La un capăt al lumii Lui Juan Ramán Jiménez Nu mai merg pe pămînt ; e-o spinare de taur prăbuşit de milenii între ape sărate, la un capăt al lumii vegetînd ca un plaur sub simunuri fierbinţi cărînd Africa-n spate. Pretutindeni scheletul sparge pielea uscată. Dorm în oasele rupte, calcinate de soare vechi cetăţi vizigote, rome-nchise în piatră sinagogi şi moschei, mori de vînt şi răcoare. Nici un drum de pămînt ; numai vene-mpietrite tăind munţii scheletici albind lingă nouri şi platouri cu dune, văi de-agave-nflorite şi măslini de-ntuneric. Ies din mare lingouri de nisip strămutat din vecine sahare pe copite de cai coborîţi din corăbii, de popoare de valuri înspre nord migratoare, pe aripi transparente cu arcuire de săbii. între cactuşi răzleţi, după ei preşi de fum mă pîndesc dinozauri de piatră opriţi în pămînt jumătate, orbi privindu-mă-acum cu spirale de somn unde dor numuliţi. Ca-ntr-o mlaştină-n timp ne-ncetat mă scufund ; lunec lent prin milenii, prin popoare pierdute, de războaie rănit arde ochiul rotund, pe corăbii străine intru-n golfuri cu plute. Fac un port la-nceput, mai apoi o cetate, pun un castru pe deal ca un cîine de pază cînd se-aprind pe sierre focuri mici, repetate, şi topeşte otravă steaua nopţii în rază. Din nisipuri fierbinţi vin imperii călări, semilune răsar peste noi calitate vechii ţării bărbaţi ridicîndu-i în scări , ard hispane cetăţi cu armuri sfărîmate. Spune-mi unde iţi duci, spre ce negre , torturi fiii tăi condamnaţi în conclavele crucii ? Toledane ghetouri se ascund în păduri şi maure fecioare fug pe apele lucii. Liniştită nicicînd, rana acestui pămînt o mai văd sîngerînd pe un zid cu crenele, pe o aripă ruptă la o moară de vînt, pe calvare de munţi răstigniţi între stele. E o golgotă aici de corsari şi de sfinţi spulberate imperii de pe trei continente, sanctuare prădate din Anzi — şi sînt ginţi între pietre zidite, de cetăţi somnolente. De atîta trecut încă neîngropat în văzduhu-nnoptat se rotesc oseminte, cimitire astrale peste-acest califat andaluz, cu pămîntul fierbinte. Sat de sudic platou, albă varniţă-n griu ! Dintr-o uliţă-ntoarsă la o margine-a verii respirînd văd oceanul şi o gură de riu aşteptindu-şi din larguri condotierii. Eucalipţi pe colină pun în verdele crud o linişte arsă de melancolie şi un tropot mărunt de Platero aud depărtîndu-se-ncet, pe sub ierbi, în cîmpie. Unde-alergi nevăzut măgăruş fără drum, duh al satului alb tolănit între grîne ? S-a întors Juan Ramón numai umbră, postum, şi doar cintecul lui umblă singur prin lume. ★ Sat pierdut într-un sud încrustat in argint, peste lungile uliţi ca un gît de ghitară trec oceanice brize şi-ntre ziduri aprind versul lui de sidef blestemat să nu moară. Suflet alb, andaluz, sat de graniţi, Moguer, versul lui este insăşi caligrafia arăbeştilor uliţi cu trotuare de cer şi văzduhul marin coborînd veşnicia pe olanele tale ; e-al fîntînii rotund ochi închis în adine de cîmpiile serii şi amurgul din patio unde nu mai pătrund decît paşii de umbră, lunari, ai tăcerii ; e bătrina un doliu care zilnic îmi da pentru două pesetas, piinea mică, fierbinte, dintr-o ladă de zestre, poate umblă şi ea la un capăt de vers între două cuvinte ; este galbenu-aprins de Van Gogh pe platou, şi piaţetele mici cu balcoanele-nchise, al clopotniţei dangăt repetat în ecou tot mai stins, ca un ţipăt sugrumat intre vise ; marinarul bătrîn reîntors la pămînt de la tropic spre unde, călător, vrusă-l vadă să-i aducă-n Moguer cel din urmă cuvînt ce mi-l spune şoptit într-o noapte, pe stradă. Pretutindeni doar el, andaluzul, şi doar melancolicu-i suflet rătăcind pe coline ; el e însuşi Moguerul cu surîsul amar, cerul Spaniei, sudic, prelungindu-se-n mine. Aud numai ecoul cuvintelor lui ; ochii lui înnoptaţi mă privesc din ferestre şi din galbena briză mirosind a gutui, dintr-o stea-n orizontul Sierrei Maestre. Din spinarea de taur într-o zi a ivit frumusețea acestui pămînt visătoare versul lui — preschimbat în azur, la zenit, violetă tristețe, văzduh pur, irizare. ____________________________________________| 6 România literară