România literară, aprilie-iunie 1977 (Anul 10, nr. 14-26)

1977-05-05 / nr. 18

Literatură şi istorie "P­OL­OATE mai mult decit în alte lite­raturi, datorită şi condiţiilor speci­fice in care ne-am făurit fiinţa naţională şi origina­litatea culturii, sentimentul acut al istoriei constituie unul dintre stimulii fecunzi ai creaţiei noastre. Un itinerar bogat în semnificaţii atestă de-a lungul veacurilor un intim raport între istorie (istoria reală) şi „istorie“ (povestire, discurs poetic) de la un cap de drum, al cronicarilor, stînd sub semnul matern al „pajerelor încleştate“, recognoscibil şi în opera epică a lui Dimitrie Cantemir, pînă la scriitorii autentici ai contemporaneităţii. Desfăşurarea acestui raport com­plex e detectabilă (ca fenomen al istoricităţii litera­turii) atît la nivelul producţiei operelor — autor, grup social — în spiritul concepţiei lui Goldmann, cit şi la acela al unei sociologii preconizate de Escarpit, al di­fuzării şi receptării operelor, ori la nivelul textului şi lecturii. Incit, pînă şi diversele tipuri de metodă critică modernă ţin de un coeficient al relaţiei isto­rice, după încercările (şi tentaţiile) succesive de a eluda, în analiza textuală, orice raport de istoricitate. în ce ne priveşte, o reabilitare a studiului istorico-li­­terar trebuie să ţină seama de cel puţin trei vectori mereu activi în spaţiul scrisului românesc : ideea de partici­pare la istorie, de solidarizare cu destinul na­ţional şi cea de creaţie (în spiritul unei tradiţii, al unui ethos, al invocării istoriei în fine). De-a lungul vremilor, scriitorii români şi-au asumat (nu o dată cu riscul vieţii) rolul activ în viaţa statului, ocupînd funcţii de răspundere şi contribuind astfel la progre­sul istoric al neamului, de la Ureche, Miron Costin­ şi Neculce, la Dimitrie Cantemir şi Cantacuzino Stol­nicul, de la Bălcescu, Kogălniceanu, Heliade, Alecsan­­dri, Bolintineanu — la Maiorescu, Delavrancea, N. Iar­ga, Sadoveanu ş.a. Exponenţi ai politicii de unire şi neatîrnare, apă­­rind interesele Ţării în oficiile diplomatice ori în ma­rile foruri internaţionale ei au marcat — de la mi­siunile strălucit predate ale lui Bălcescu şi Alecsan­­dri, la acelea, nu mai puţin dificile, din preajma ma­rii Uniri din 1918, ilustrate de O. Goga, Elena Văcă­­rescu, Delavrancea şi pînă la prestigioasele prezenţe diplomatice mai apropiate, ale lui Lucian Blaga sau Tudor Vianu, Mihai Ralea ş.a. — o funcţie civică, patriotică, implicit istorică. Ea nu s-a limitat, fireşte, la simplul rol al unei reprezentativităţi in afara gra­niţelor ţării, ci s-a extins adesea la participarea po­litică internă, ca forţă a unei intelectualităţi superi­oare, de care trebuia să se ţină seama chiar în con­cepţia unei orinduiri mai curind dispusă a-i privi pe scriitori drept nişte „paria“, împingindu-i la marginile vieţii publice. Cînd Gherea definea condiţia „proletarului intelec­tual“, cind aşa-zisa „boemă literară“ de la 1900 îşi analiza la rindul ei relaţiile cu oficialitatea (magistral exprimate apoi în lirica bacoviană), cînd Camil Pe­­trescu iniţia. Îndată după prima conflagraţie, mişcarea „neocratică“, de solidarizare a „muncii intelectuale!“, eind — mai apoi — un Al. Sahia, M. R. Paraschivescu, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu ş.a. ex­primau pentru artist revendicarea altui destin, con­cordant cu lupta de eliberare socială şi naţională, ideea participării n-a fost mai puţin strălucit ilustra­tă. Dacă Delavrancea avea acces in parlamentul ţării pentru a-şi rosti viguroasa retorică, cuvîntul unor „dezmoşteniţi* (în optica guvernanţilor) precum Emi­­nescu sau Caragiale, Tudor Arghezi sau N. D. Cocea nu atîrna mai puţin greu în conştiinţa publică a mo­mentului. Convertirea acestei forţe virtuale, de nimeni ignorată pînă la urmă, în actul de solidarizare cu is­toria ţării s-a concretizat cu prilejul fiecărui moment decisiv pentru destinele naţionale, de la cuvîntul scris ori rostit­e la acţiunea directă, uneori cu preţul pri­gonirilor, exilului, închisorii ori suprimării, surghiu­nul lui Kogălniceanu şi Alecu Russo, tragicul exil al lui Bălcescu, cel voluntar (ca protest îfil extremis) al lui X. L. Caragiale, riscurile militanţilor unionişti, pri­goana dezlănţuită în 1907 împotriva „Instigatorilor“ Iorga, Sadoveanu, Vlahuţă, Coşbuc, procesele de presă şi de lese-maj­estate, complotul de anulare a operei şi autorilor (în cazul lui Arghezi şi Camil Petrescu), pînă la asasinatul propriu-zis : Iorga, Fundoianu etc. Nici unul dintre aceşti scriitori — şi enumerarea ar putea, desigur, continua — n-au refuzat implicarea în actul politic, ieşirea in arena deschisă, odată cu gru­pările, revistele, scrisul­ lor cotidian, de atitudine ală­turată luptei pentru salvgardarea intereselor majore ale patriei. Căci în fiecare rând al lor vibrează con­ştiinţa ardentă exprimată de N. Iorga in memorabila frază : „Cînd o ţară are de apărat o muncă cinstită, nimic n-o poate doborî“. APLICAREA în istorie semnifică însă şi creaţia, înţeleasă ca o da­torie a depoziţiei pentru posteritate. Simpla răsfoire a revistelor ce apar în momentele de cotitură ale de­venirii noastre ca popor liber, cu o limpede conştiinţă a rosturilor sale în această parte a lumii, o atestă : în 1848, în 1877-78, în 1907, în preajma actului de la 1918, în timpul rezistenţei antifasciste şi în tot ceea ce a urmat actului de la 23 August 1944, creaţia lite­rară se conjugă cu mărturia directă, cu documentul trăit. E suficient să exemplificăm o atare situaţie cu momentul luptei pentru independenţă (1877—1878) aşa cum apare diseminat în poezia, proza şi publicistica vremii. Inventarul pur şi simplu al acestei producţii literare (important şi pentru studiul de sociologie li­terară : centru de interes, difuzare, receptare, climat spiritual etc.) însumează poate sute de nume de li­teratori ce şi-au cheltuit generos entuziasmul sincer, dacă nu şi talentul. O antologie recentă, datorată lui Teodor Vârgolici. Ecourile literare ale cuceririi inde­pendenţei naţionale, enumerînd multe texte uitate, nume intrate în quasi-anonimat, reţine insă şi relieful particular al participării prin creaţie (sau texte para­­literare) a lui V. Alecsandri, G. Coşbuc, Mihai Emi­nescu, I. L. Caragiale, Al. Odobescu, Duiliu Zamfi­­rescu, Emil Gârleanu, Gala Galaction etc. Intre faptul de sociologie, reacţie spontană a unei conştiinţe pu­blice soldată ades în forme naive, cu valoarea unui document doar, şi opera unui Coşbuc sau Duiliu Zam­­firescu, consacrată, aceasta, prin criteriul estetic al is­toriei literare, există un raport analog celui stabilit undeva de larga între istoria înţeleasă nu ca o „co­lecţie de amănunte“, ci ca însuşi nexul dramatic al vieţii naţionale. Pentru creatorii autentici aşadar, istoria nu poate fi simplă ilustrare in maniera, oricit de sinceră, a cro­­molitografiilor de epocă,şi ea a fost cu adevărat în­ţeleasă altfel de marii scriitori din toate epocile . Ne­culce ori Cantemir au avut sentimentul acestei isto­rii tragice, ale cărei semne şi simboluri prinţul mol­dav le-a convertit în meditaţia alegorică . Şcoala ar­deleană are conştiinţa unei istorii-stimul, cum gene­raţia de la ’48 o avea pe aceea a istoriei în marş, în continuu progres, cum Bălcescu, Hasdeu şi Eminescu credeau în istoria-model iar marii poeţi ai secolului XX (Arghezi în primul rînd) o invocă drept hrisov al drepturilor legitime, grav ameninţate (ciclul Letopiseţi) în vreme ce pentru alte voci lirice (Bacovia, Philip­­pide, Blaga dintr-un anume moment), presiunea isto­riei, a celei cotidiene, e trăită în tangajul prezentului. Din viziunea sceptică ori eroică a „panoramei deşer­tăciunilor“, filon eminescian insinuat în ţesătura pro­zei lui Mihail Sadoveanu, descind şi patosul, exalta­rea, sarcasmul ori duioşia „imnelor“ lui loan Alexan­dru, elegiilor lui Nichita Stănescu sau Răceala lui Marin Sorescu. La rindul ei, proza contemporană, în cîteva din operele capitale, multe apărute in ultima cîţiva ani şi semnate de scriitorii tinerei generaţii, se revendică de la aceeaşi implicare în istorie, depoziţie, document al unei participări amintind parcă versul poetului Imnelor : „Ceea ce ştim şi am văzut / Sunt strins de gît de nu voi spune / Şi mărturia mea va fi / Că nemurirea va rămîne“. E LA cronicari şi pînă azi, nexul marii drame, consemnată ori e­­vocata de scriitorii succesivi a fost in esenţă, apărarea independenţei, a ceea ce Eminescu nu­mea „suma vieţii noastre istorice“. Şi a tot ce a­­vea să decurgă de aici, schiţat premonitoriu tot în vi­ziunea genialului Poet: „Vom fi un stat independent; cum vom face uz de această independenţă, aceasta e chestiunea cea mare“ (1879) ; ori: „Soarta, viitorul nostru şi al urmaşilor noştri atirnă de înţelepciunea noastră şi de buna chibzuinţă cu care vom înainta spre realizarea misiunii istorice ce ni se cuvine şi numai spre a acesteia uneia şi singure misiuni“. Căci, aşa cum El avertiza in 1880, „ar fi un act de adincă ingratitudine către strămoşii noştri, dacă ne-am în­chipui că cu noi se începe lumea în genere şi Româ­nia îndeosebi, că numai noi am fost capabili a avea instinctul neatirnării, cînd la dreptul vorbind, n-am făcut decit a menţinea cu mult mai mult ori mai pu­ţin succes ce ei au cîştigat, fie prin sîngeroase lupte, fie prin dezvoltarea unei isterii extraordinare, puse amindouă adeseori in serviciul acestei unice preocu­­paţiuni, a păstrării neamului şi ţării“. Consonantă şi, într-un fel, testamentară prin prelungirea gindului iz­bucneşte slova de foc a lui Nicolae Iorga, plătită in cele din urmă cu fiinţa sa însăşi : „Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna in aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Apţi pentru cea mai înaltă civi­lizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume... Noi am rămas. Cu sabia în mină de strajă la toate zările, iar cînd s-a frint o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi iată, suntem tot acasă“. Superbă lecţie de istorie pentru o întreagă literatură, a prezentului ca şi a viitorului, Mircea Zaciu Arborele cu o sută de cercuri Mă gindesc la nopţile acelea topite în noi să ne apară chipul in fintîna cerului la timpul trecut prin arterele noastre să trecem noi înşine in Timp la paşii noştri inecaţi in noroaiele drumurilor ca drumurile să devină istorie şi la săminţa pe care smulgind-o din vis cu presimţirea unui arbore falnic am ingropat-o-n pamint ; la cele o sută de cercuri ale arborelui din vis mîngiind cerul cu păsări cintătoare la acel arbore ce trebuie să fi existat in noi Dintotdeauna de unde altfel putea cuprinde dintr-odatâ maiestuoasa coroană munţi cu creste de ghiaţâ ţărmuri zbuciumate de mare cimpii pierdute.n orizont şi inimi botind ca nişte clopote de­ aramâ vestind Ora Mă gândesc că purtind Dintotdeauna nostalgia libertăţii rădăcinile acelui arbore din vii erau in noi de cind suntem risipite sub pămint şi se numeau uneori Decebal şi Horia alteori Ştefan şi Tudor sau Mihai şi Nicolae Bălcescu Mă gindesc la zilele şi nopţile acelea curgind in noi intr-o sută de cercuri deschise ca o spirală fără sfirşit ca să rămânem noi inşine şi să urcăm ca o ştafetă a generaţiilor mereu alţii Mă gindesc la acei bărbaţi supţi de tranşee dispăruţi in forturile neatirnării la acei flăcăi căzuţi cu fruntea-n ţârinâ fără altă identitate decit un vag miros de busuioc la cei viteji care smulgind arborele din vis l-au sădit in pâmintul opărit de lacrimi cu presentimentul eternităţii sâ crească şi sâ înflorească după voia urmaşilor sub cerul curat şi albastru pe holde de aur arborele pe care cei mai buni intre bărbaţi l-au botezat cu singele lor numindu-l simplu : Libertate. Tom­a George Maiorescu România literară 3

Next