România literară, iulie-septembrie 1977 (Anul 10, nr. 27-39)
1977-09-15 / nr. 37
Creaţie, responsabilitate socială !" REOCUPAT mereu de criteriile şi " motivaţiile etice şi axiologice ale activităţii politico-educative, de valorificare maximă a tuturor mijloacelor de care dispunem pentru formarea unui om şi a unei societăţi mai drepte şi mai umane, in Cuvîntarea ţinută la Consfătuirea de lucru cu activiştii şi cadrele din domeniul educaţiei politice, al propagandei şi ideologiei, secretarul general al Partidului subliniază din nou rolul sporit, creşterea răspunderii creaţiei literar-artistice în promovarea unei arte cu adevărat revoluţionare, călăuzită de materialismul dialectic şi istoric. Este o constantă a politicii culturale a partidului integrarea artei la loc de frunte în acea strategie a dezvoltării care implică nu numai revoluţionarea structurilor materiale ale societăţii, dar şi a celor spirituale, întreaga istorie a revoluţiei noastre, dar mai ales prefacerile radicale ce au avut loc începînd de la Congresul al IX-lea ne oferă numeroase mărturii asupra poziţiei partidului în problemele privind natura politico-ideologică şi responsabilitatea morală a artei. Să reamintim, de pildă, aprecierile stimulative şi orientative formulate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la Congresul Educaţiei Politice şi al Culturii Socialiste, ce vizează problema conflictului literar şi a surselor de inspiraţie, combaterea idilismului şi a dulcegăriilor artistice, dar şi a nihilismului deformator şi bolnăvicios — ambele la fel de dăunătoare . „Oamenii muncii au nevoie de o artă cu adevărat revoluţionară, care să redea în mod veridic şi obiectiv realitatea, care să fie pătrunsă de un puternic suflu mobilizator, militînd cu pasiune pentru perfecţionarea societăţii şi a omului. Dorim o artă care să redea cele mai nobile sentimente ale constructorilor noii orânduiri sociale dar care, totodată, să biciuiască mentalităţile înapoiate, să dezvăluie lipsurile şi greşelile, dînd maselor o perspectivă însufleţitoare de muncă şi luptă pentru progres şi civilizaţie“. între timp, măsurile ce s-au luat în domeniul presei, radio-televiziunii, tipăriturilor, în genere al creaţiei artistice au conferit o dimensiune nouă — activă, concretă — conştiinţei acestei responsabilităţi. Tocmai în lumina şi în spiritul acestui ethos al responsabilităţii şi angajării, secretarul general atrage atenţia, în recenta sa expunere, asupra faptului că munca de propagandă şi cultural-educativă nu este pur şi simplu o „profesiune“ a activiştilor din acest sector, ci cauza întregului partid, că membrii uniunilor de creaţie, şi in primul rînd comuniştii, trebuie să participe mai intens la întreaga activitate a partidului, la munca de formare şi educaţie comunistă . „Numai în măsura în care vor lua parte activă la înfăptuirea întregului ansamblu de măsuri a politicii generale a partidului in toate domeniile, vor fi buni propagandişti, vor fi şi buni scriitori, buni pictori, buni lectori“. Se pune astfel într-o lumină nouă însăşi ideea angajării şi responsabilităţii, a raportului libertate-necesitate în sfera creaţiei artistice şi teoretice. Este admis în general că nu se poate scrie despre frumuseţea unui peisaj, despre „miracolul“ naturii fără cunoaştere şi sensibilitate, fără o receptare (=trăire) interioară a acesteia. Dar despre frumuseţea sufletească a oamenilor, despre „miracolul“ pe care-l înfăptuiesc aceştia luînd cu asalt cerurile, cum se poate scrie fără a-i cunoaşte, fără a participa dinăuntru la bucuriile şi suferinţele, la dramele lor ? Participarea la munca social-politică, la efortul de cunoaştere şi educaţie al întregii societăţi nu este pentru artist o povară inutilă, o constrângere exterioară sau o muncă paralelă cu cea de creaţie propriu-zisă, ci o condiţie şi o premisă necesară a acesteia. J\rTA a fost şi este un tulburător document sufletesc al condiţiei umane. Dar nu în generalitatea sa abstractă, ci în articulaţiile ei concrete, aparţinând unei anumite istorii şi unei anumite geografii spirituale. Asupra conceptului antropologic-filosofic al condiţiei umane, făuritorii de frumos se pot instrui cu ajutorul filosofiei, frecventînd cele mai reprezentative opere aparţinînd culturii filosofice, de la Platon şi Aristotel, pînă la Marx, Lenin, Gramsci, Lukács... Ceea ce şi este chiar necesar pentru a conferi mai multă consistenţă ideatică şi perspectivă filosofică gindului zămislitor de noi frumuseţi. Dar forţă de convingere, capacitate de înrîurire emoţională nu pot avea decit acele opere pentru care condiţia umană este condiţia omului socialist, este realitatea social-umană dinamică, concretă, de profunde semnificaţii, a civilizaţiei socialiste in devenire , faţă de care nimeni şi cu atît mai puţin creatorii de frumos nu pot fi aşa-zişi observatori „imparţiali“, ,,neutri“. Se spune adesea că prezentul, actualitatea constituie o sursă de inspiraţie fecundă pentru actul creator — ceea ce este adevărat. Numai că numărul operelor semnificativ valoroase, inspirate de actualitatea socialistă, nu este prea frapant, ca să nu mai vorbim de năzuinţa spre acea capodoperă a timpului nostru care să rămînă peste veacuri ca o sinteză a spiritualităţii româneşti contemporane. A explica o asemenea constatare implică desigur concluzia că, pentru a făuri o icoană artistică demnă de epoca noastră şi de societatea pe care o construim sunt necesare o acumulare şi o decantare încă mai bogate a experienţei umane, o explorare încă mai profundă, cu mijloacele artei, a mecanismelor subiective ale celei mai radicale revoluţii spirituale din cite cunoaşte istoria. Lumea artei trebuie să fie o lume autentică, trăită, trecută prin filtrul sensibilităţii, şi nu o construcţie arbitrară din date exterioare, nesemnificative, neasimilate. Căci această lume se naşte din impactul subiectivităţii şi interiorităţii artistului cu obiectivitatea şi exterioritatea lumii reale. Şi de aceea a căuta în artă obiectivitate pură sau subiectivitate pură, conform unor anume canoane estetice exclusiviste, apare ca lipsit de sens. Atît estetismul idealizant cit şi sociologismul vulgar, empirismul îngust, lipsesc arta de orizontul marilor probleme omeneşti, o rup şi o separă de sursele ei vitale, de marile adevăruri ale omului şi societăţii la care se referă. E ca şi cum răspunderea artei şi artistului faţă de societate ar mai fi socotită încă exclusiv estetică, eludînd faptul că între artă şi celelalte forme de conştiinţă şi de activitate socio-culturală există im permanent sistem de vase comunicante, un continuu şi reciproctransfer de Valori. Estetica marxistă, sociologia literaturii şi artei au demonstrat de mult, sintetizând însăşi practica milenară a creaţiei, că socialul, moralul, politicul, nu sunt doar elemente exterioare, extra-estetice, de aşa-zisă „impuritate“, ale artei, ci componente interne. Dacă suntem de acord că talentul şi sensibilitatea artistică constituie o condiţie absolut necesară, dar nu suficientă, a unui act artistic viabil, atunci trebuie să precizăm, în spiritul celor spuse deja, că sunt de asemenea necesare , cunoaşterea dinăuntru şi nu „turistică“, exterioară, a faptelor omeneşti, care devin materie a transfigurării artistice ; o viziune estetică şi etico-filosofică asupra acestor fapte care oferă criteriile necesare de selecţie şi structurarea lor. SADAR, cunoaştere, descoperire prin participare ca nucleu şi principiu al actului creator subiectiv, înseamnă cu atît mai bogat şi mai fecund cu cit celălalt termen al ecuaţiei — societatea, viaţa şi activitatea poporului — este mai bine, mai profund reflectat, cu cit dialogul artistului cu lumea este mai bogat în semnificaţii. In socialism, dimensiunea politică a artei este favorizată, stimulată de fondul umanist comun — umanismul constituind substratul şi finalitatea întregului sistem de civilizaţie —, precum şi de conştiinţa revoluţionară ca expresie a unei societăţi revoluţionare şi ca principiu de constituire a unei arte revoluţionare. Nici romantismul cu gustul evocărilor istorice nu poate fi un prilej de evadare din actual, de eludare a criteriului politic pe care-l generează contemporaneitatea. Căci, pentru noi, tradiţia — fondul peren al culturii universale şi româneşti — nu reprezintă doar o sursă comodă de inspiraţie, o istorie consumată, fără probleme grave, fără destine omeneşti, tragice, eroice, ale unui timp revolut, ci substratul din adîncuri al existenţei noastre, chezăşia statorniciei noastre prezente şi a aspiraţiilor de viitor. Ca atare arheologia, istoria, cu atît mai intens arta de inspiraţie istorică nu ne pot oferi doar pagini de „cronică“, de „letopiseţ“, ci ne oferă — în realizările cele mai de preţ — mărturii ale propriei noastre biografii spirituale, semnificând un aport la conştiinţa culturală de sine. Altfel spus, civilizaţia, ca termen de referinţă obligatorie a artei, nu este un cîmp mai mult sau mai puţin neutru a tot felul de experienţe, un dat inexorabil al existenţei noastre, ci un climat spiritual uman, supus in permanenţă nu numai unei densificări tehnice prin bunuri de civilizaţie, dar şi unei densificări axiologice prin valori de cultură. Este un uriaş laborator de desfăşurare şi finalizare a energiilor creatoare , şi cel mai complex sistem funcţional de automodelare — conştiinţa revoluţionară, arta, morala etc. — sunt principalele pirghii ale autoreglării şi perfecţionării. Corolar , modul nou de a pune problema participării se vădeşte între altele şi prin afirmarea unui dublu sens al acesteia : a artistului la viaţa politică a cetăţii, a maselor la practica artistică creatoare şi interpretativă — precum a dovedit-o şi festivalul naţional „Cîntarea României“ — şi chiar la enunţarea unor judecăţi de valoare. Desigur, în artă nu se poate decide pur şi simplu prin verdictul majorităţii , dar nu e mai puţin adevărat că gradul de realitate a artei ca fenomen social-spiritual, ca o pregnantă formă de conştiinţă şi de practică socială, este direct proporţional cu amploarea şi intensitatea circulaţiei şi receptării ei în timp şi spaţiu. Evident, ca proiect în mintea creatorului opera de artă este o posibilitate abstractă , ca realizare a proiectului, deci ca obiectivare a unui ideal artistic şi social, a unei viziuni estetice asupra omenescului, ea este o posibilitate concretă. Dar realitate spirituală propriu-zisă nu devine decît atunci când si in măsura in care îşi începe marea aventură a contactului si a confruntării cu publicul de azi şi de mîine. Al. Tanase CAROLINA IACOB: Şoimii patriei Pridvorul soarelui... Pridvorul soarelui şi-al umbrei deopotrivă le-au trecut şi porţile amărăciunii şi porţile aşteptării oamenii tăi neclintiţi în furtuni purtînd desişurile visului şi tăcerea apelor din care ceruri se aprind. De ce sapă fîntîni mistuite de întruchipări, de ce caută o lumină răsfrîntă din oase şi curcubee îngropate ? Poate acolo în bulgări necunoscuţi se tălmăceşte o slovă de aripi, poate de acolo din acel pămînt cuminte se nasc drumuri mai puternice decit cele văzute. Voi iubiţi omătul, şi jăraticul din vatră cioplind in lemnul lunii nunta cu raza preacurată, înţelepţi ca toamna lungă, ca stejarii biruitori, aveţi rădăcini adinei, de aceea niciodată nu sînteţi singuri şi părăsiţi, niciodată nu puteţi fi smulşi departe de glasul ţărînii. Neliniştea trestiei, nici cîntecul lebedei nu vă înspăimîntă, încălzind la piept un mugur roz. Nestinse merinde purtaţi în vine şi vă place să urcaţi cărări neumblate, să descoperiţi oul albastru ce leagă firul ierbii de strălucitoarea stea, vă place să respiraţi armonia lumii ca pe-o mireasmă din poiene înalte şi orga secolelor neînfrînte din inima voastră în eternitate. Zeno Ghițulescu România literară _ _____________________________________________/