România literară, iulie-septembrie 1977 (Anul 10, nr. 27-39)
1977-09-22 / nr. 38
Documentele independenţei EDITURA Academiei a pus la dispoziţia cititorilor o serie de mărturii interne şi externe despre independenţă de un interes excepţional. Patru volume apărute pînă în prezent, sub titlul Independenţa României. Documente, cuprind acte şi extrase din presă şi cărţi care redau, cu intensitatea momentului trăit, climatul în care s-a realizat independenţa de stat a României. Această reconstituire care ne restituie un moment din istoria trăită este rezultatul unei munci tenace şi sistematice, precum şi a unei selecţii de documente; ne referim la masa de mărturii adunată în ţară şi peste hotare de o echipă de cercetători ai Institutului de istorie „Nicolae Iorga“ şi din cadrul Arhivelor Statului, încheiată cu o excelentă selecţie care a pus în valoare aspectele cele mai semnificative. Seria este coordonată de directorul general al Arhivelor Statului, Ionel Gal, fiecare volum are cîte un redactor responsabil, Ştefan Hurmuzache sau Vasile Arimia, numele colaboratorilor figurînd la loc de cinste. Primul volum înfăţişează documente de presă internă, furnizînd date despre aspectele interioare ale fenomenului, puse în lumină de regretatul Traian Lungu, într-o substanţială prefaţă. Celelalte volume înfăţişează aspectele exterioare ale fenomenului şi de aceea apreciem că seria este neobişnuit de interesantă , pentru că permite confruntarea imaginii mentale ce s-a format în cadrul societăţii române, în anii de mare decizie şi încordare a resurselor fizice şi psihice, cu imaginea formată în cercuri sau societăţi străine. In momentele cruciale ale istoriei omenirii acest raport dintre imaginea internă şi cea externă face inteligibil atît modul în care popoarele au participat la actele istorice, cît şi condiţiile în care s-au modificat coordonatele comunicării intelectuale. Volumul al doilea are două părţi şi cuprinde o mare masă de documente inedite din perioada 1853—decembrie 1878. Răstimpul a fost bine ales, deoarece legătura dintre anii imediat următori Revoluţiei de la 1848, înfăptuirea Unirii şi cucerirea independenţei de stat apare, de la sine, ca un fir roşu în evenimentele diplomatice şi militare ; ar fi fost o greşeală să fi restrîns perioada. Pre-, faţa lui Dan Berindei surprinde laturile cele mai grăitoare ale procesului istoric. Volumul al treilea ne oferă extrase din publicistica anilor 1876—1879. Extrase din presă au mai apărut în numeroase lucrări anterioare, dar meritul acestui volum este de a ne oferi texte necunoscute. Din periodicele apărute în 9 ţări (Anglia, Austro-Ungaria, Belgia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Rusia, Turcia) au fost selecţionate un total de 37 ; „din aceste izvoare, jumătate (18) nu au fost folosite sau indicate în literatura română de specialitate, de la Radu Rosetti şi Nicolae Iorga pînă astăzi, subliniază, cu legitimă satisfacţie, Mircea Spiridoneanu în nota asupra ediţiei. Prefaţa lui Apostol Stan la acest volum redă esenţialul din seria de documente. AŞADAR, texte necunoscute au ieşit la iveală ; ele vorbesc despre un fenomen pe care nu l-am bănuit că a fost atît de complex, întrucît ni se dezvăluie în aceste cîteva sute de pagini sub aspectele lui economice, militare, diplomatice, dar mai ales prin oamenii care au participat la el — ca răspunzători de destinele cîte unui stat sau ca mase impunătoare care au dat sens evenimentelor. Lectura răsplăteşte pe orice cititor care va afla mai mult din aceste volume în care răzbat vocile oamenilor de acum o sută de ani, decît din sintezele care nu au putut cuprinde în paginile lor tumultul acestor ani ; se simte, ca şi în cazul altor culegeri de surse, cît de fascinantă este capacitatea de a-ţi vorbi despre trecut a documentului, ajutîndu-te adeseori să înţelegi prezentul. Cei care privesc acţiunea română în aceşti ani nu aparţin cu toţii aceluiaşi grup ; de aceea, drama nu are un caracter simplist. Se află aici emisari orgolioşi care cîntăresc fiecare declaraţie, obţinută la cîte o întrevedere, şi fiecare zvon, cules pe căi nemărturisite, prin prisma intereselor statului pe care-l reprezintă, îi interesează dacă situaţia politică se va schimba şi dacă va fi afectat în vreun fel comerţul sau calculele diplomatice ale guvernului pe care-l reprezintă. Unii fac un oficiu simplu, de informare ; alţii încearcă să influenţeze, să modifice sau să consolideze opinii de acasă. Dar atît cei care nu ar dori să se schimbă nimic, cît şi cei care înţeleg că lupta poporului român s-a înscris într-o mişcare ce devine tot mai puternică, de transformare a vechilor structuri sociale şi politice, recunosc locul dobîndit de poporul român în istoria europeană. Reprezentantul englez C. Vivian vorbeşte despre progresele rapide făcute de Principatele Unite şi despre proba pe care au trecut-o, dovedind că ştiu să-şi conducă treburile interne şi externe, în timp ce colonelul Mansfield afirmă, cu prilejul remiterii scrisorilor sale de acreditare, că România este „destinată să joace un rol civilizator printre popoarele din Orient“, adică în partea Sud-Est europeană a continentului, în 1876 (II, 1) ; cunoscutul om politic britanic Gladstone vorbea, in acelaşi an, despre exemplul român în rezolvarea problemei orientale (III). Alţi oameni de stat şi diplomaţi sunt mai puţin pătrunzători şi de aceea se vor vedea mai puternic contrazişi de mersul evenimentelor. Un alt grup îl formează ziariştii care, mai apropiaţi de opinia publică, sunt mai puţin împiedicaţi de clişeele mentale pe care le vedem apărînd la diplomaţii mai uşor furaţi de etichete consacrate, precum „bizantinismul“ politicienilor din Sud-Estul european, sau de confuzii provocate de lenea minţii, precum în „Almanahul de la Gotha“, cu o mare pondere, din nefericire, deoarece era în mîinile tuturor diplomaţilor şi care prezenta România la rubrica „Imperiul otoman“. în cazul împăraţilor nu ni se pare nefiresc să-i vedem rostind prevestirile cele mai sumbre, ca Franz Joseph, interesele lor fiind la polul opus celui spre care se îndrepta procesul istoric. In sfîrşit, întîlnim intelectuali care înţeleg mai uşor fenomenele contemporane deoarece ştiu mai multe ; textul datorat profesorului belgian E. R. N. Arntz este exemplar, în acest sens, în texte, însă, răzbat şi ecouri ale atitudinilor colective, precum sentimentele de recunoştinţă ale locuitorilor bulgari, sentimentele de solidaritate ale sîrbilor, respectul nedisimulat al turcilor, admiraţia pentru faptele de arme ale românilor exprimată la Viena şi Bruxelles. CERT este că înfăptuirea independenţei apare în această bogăţie de documente ca un act care se înscrie în lanţul marilor evenimente democratice care au traversat lumea, începînd cu ultimele decenii ale secolului XVIII şi pînă în pragul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie , Europa „absolutistă“ se destramă şi face loc Europei „naţiunilor“ printr-un lanţ de revoluţii, în cadrul căruia s-a înscris şi anul 1848. Agentul conservator care nu dorea să vadă schimbată situaţia în Sud-Estul european rostea un mare adevăr atunci când descria guvernului său caracterul democratic al năzuinţelor române, apreciind că în România se urmărea realizarea unei „democraţii roşii comuniste“ şi că oamenii de stat români foloseau un „ton potrivit la o tribună a Internaţionalei“. Acest curent democratic şi naţional a stirnit rezistenţa acelor puteri care nu doreau ca o nouă entitate politică să se afirme în Europa , şi tot acest curent care a forţat şirul evenimentelor a dus la recunoaşterea independenţei de stat. Textele ne vorbesc despre hotărîrea românilor de a duce lupta pînă la capăt şi despre eroismul ostaşilor români pe cîmpul de luptă. Folosind una din obişnuitele lui formule lapidare, cancelarul Gorceakov scria : „Românii se bat perfect“. Tenacitatea şi eroismul au caracterizat întregul popor român. în acest sens, se adaugă, la documentele cuprinse în această serie, cele date la lumină de Liviu Maior in cartea Transilvania şi războiul pentru independenţă, din preţioasa serie „Testimonia“ a Editurii Dacia. Cartea istoricului clujean ne oferă date precise despre participarea voluntarilor transilvăneni la războiul pentru independenţă, despre contribuţia materială a transilvănenilor la războiul din 1877—1878, despre rolul decisiv pe care aceste participări l-au avut asupra dinamizării luptei pentru desăvîrşirea Unirii. Lectura documentelor care vorbesc despre independenţă este pasionantă, descoperim aici un viguros curent al istoriei universale şi o eroică afirmare a unui popor. Profesorul Aritz vorbeşte cu evidentă capacitate de pătrundere despre aceşti ani : „Istoria acestei ţări (a României) prezintă un fenomen uimitor şi consolator în acelaşi timp pentru umanitate... Un stat european de importanţa României şi avînd o civilizaţie ca ea nu poate fi menţinut în stare de dependenţă faţă de Turcia. Dacă tratatele nu i-au asigurat în mod satisfăcător independenţa, principiile dreptului ginţilor i-o reclamă“. Imaginea pe care şi-a făcut-o specialistul de peste hotare s-a suprapus cu imaginea pe care şi-au făcut-o despre devenirea lor românii. Cîteva luni după data la care a fost rostită această cuvîntare la Bruxelles, românii şi-au proclamat independenţa şi au impus-o, pe cîmpul de luptă, puterilor care au fost mai încete în a înţelege noile realităţi. Al. Duţu ■ ORI de rite ori am avut în faţă un volum de Melanges linguistiques al profesorului Al. Rosetti, ne-am întrebat dacă şi în ce măsură studiile şi articolele cuprinse acolo sunt anterioare sau posterioare marilor sale sinteze. Pentru că, mai mult decit alţi lingvişti ai generaţiei şi ai epocii sale. Al. Rosetti a ştiut să construiască, cu curaj şi cu un simţ al esenţialului care îi sunt caracteristice, viguroase ansambluri vaste, perspective largi şi drumuri directe, mai mult şi mai bine dorit detaliile unor aspecte parţiale, prea complicate sau prea sinuoase. Şi cu toate acestea, Al. Rosetti — autor al atîtor compacte şi masive opere, dintre care Istoria limbii române, în mai multe volume, rămîne, pînă astăzi actuală, o adevărată lucrare de referinţă — a ţinut să îşi strîngă cu grijă, din revistele de specialitate, articolele şi studiile care au jalonat gîndirea sa lingvistică. Meşterul revelă, astfel, secrete de atelier , preocupări mai vechi sau mai noi, versiuni diferite ale aceloraşi idei, precizări şi note care modifică viziunea globală din volume, într-un cuvînt tot ceea ce ar putea interesa pe cititor, fie el specialist sau bibliograf, în stabilirea orizonturilor, direcţiilor şi rezultatelor de cercetare ale eminentului lingvist. Dar care sînt problemele care au atras mai mult atenţia cercetărilor lui Al. Rosetti ? Un răspuns la o astfel de întrebare nu putem afla decît comparind între ele aceste volume de Mélanges care consemnează, periodic, de-a lungul anilor, centrele de interes ale autorului. Al. Rosetti se găsește, de fapt, la al patrulea volum de Mélanges linguistiques . Cel dinții, cuprinzind cercetările dintre 1920—1945, a apărut acum treizeci de ani în publicaţiile Societăţii Române de Lingvistică (seria II, et. 5. E. Munksgaard — Institutul de lingvistică română, Copenhaga — Bucarest 1947) ; acesta a fost urmat, mai tîrziu, de Linguistica (articole şi studii dintre 1947—1964), Mouton, The Hague — Paris 1965 şi de Etudes linguistiques (1965—1972), apărute, în 1973, în aceeaşi editură din Olanda. Este meritul Editurii Univers de a fi înţeles, acum, necesitatea publicării, în ţara noastră, a acestor Melanges linguistiques care merg pe urmele (sau înaintea ?) cercetărilor întreprinse de Al. Rosetti în anii 1974—1976. Dar ce surpriză ! în ciuda trecerii anilor şi a schimbărilor de perspectivă şi de metodă, experimentatul om de ştiinţă se arată constant interesat de cîteva probleme de teorie şi de operaţie lingvistică. Dacă in 1947, atrăgea atenţia asupra „interpretării grafiilor duble din textele scrise“ (reluînd şi precizînd idei din Recherches sur la phonétique au XVI-eme siecle, Paris 1926), aceleaşi preocupări, de astădată incitate de alte intervenţii sau de alţi preopinenţi, apar in Linguistic», pp. 144—145, 146—147, Etudes linguistiques, pp. 50—51, Mélanges linguistiques, pp. 82 urm. („pour fonder une théorie cohérente de l’interpretation des graphemes des textes écrits“, p. 87). Problema cuvîntului constituie o dominantă preocupare a lui Al. Rosetti. După ce, in 1943, publică volumul Le mot. Esquisse d’une théorie générale (Copenhague — București), autorul revine, în repetate rinduri, asupra definirii conceptului : în 1944 (BL XII, cf. Mel. 1947, pp. 17—19), în 1947 (Linguistica, pp. 11—46), în 1965 (Et., pp. 31—34) și în 1971 (Mel., pp. 59—61). El subliniază existenta cuvîntului ca entitate ultimă a limbii, avînd sens şi formă independentă („on ne doit pas aller au delă“!). Aceeaşi atenţie acordă Al. Rosetti problemei neutrului românesc. Intrată mai tîrziu în preocupările sale întrebarea „pourquoi je roumain posséde-t-il un neutre ?“ este examinată în perspectiva istoriei limbii române, în Linguistica, pp. 83—92, Et., pp. 59—71, Mei., pp. 75—81. Ideea-cheie a autorului este că româna şi-a constituit un gen neutru, reintroducînd distincţia [ Animat], în baza unei tendinţe generale a limbilor spre motivație, spre stabilirea legăturii dintre formă și substanță (așa cum preconiza L. Hjelmslev). Dar ceea ce caracterizează neutrul românesc este substanța lui: în clasa neutrelor nu apar decit substantive (—Animat] („le neutre a été ctéé en roumain, pour exprimer l’inanimé, car il n’y a pas d’animés, en roumain, pour exprimer l’inanimé, car il n’y a pas d’animés, en roumain, qui soient du neutre“, Et., 62). Această constatare fundamentală am făcut-o și noi, atunci cind în Individualitatea limbii române, 1995, p. 17, vorbeam despre „incompatibilitatea dintre animal şi neutru“, in limba română, dar autorul incontestat al ideii că neutrul se distinge de celelalte genuri prin conţinut este profesorul Al. Graur. Lui Al. Rosetti îi aparţine însă iniţiativa de a pune in relaţie genul neutru şi „genul" personal („le roumain a un sens aigu de l’animé et de Tinamma“, Et., p. 64), în măsura în care amindouă sunt rezultatul aceleiaşi „tendance ă la motivation“. Semnificative sunt, de asemeni, stăruinţele istoricului asupra unor aspecte diacronice ale românei. De la un volum la altul, interesul lui Al. Rosetti pentru raporturile romanităţii româneşti cu limbile balcanice duce la precizări de ipoteze şi de puncte de vedere. Capitolul Histoire du roumain et des langues balkaniques prezent în toate aceste Mélanges cuprinde, în 1947, importante cercetări de detaliu (rotacismul, tratamentul grupurilor lat, ct, cs, vocabular). Mai tîrziu, autorul înglobează, aici, prezentarea concepţiei sale asupra unor probleme generale de evoluţie şi de structură, profesiunea sa de credinţă. Iată-l apărînd „uniunea lingvistică balcanică“ (Linguistica, pp. 213—217), precizînd frontierele mobile ale latinei balcanice, stabilind aportul latinei la constituirea comunității sud-est europene (Et., pp. 130—142), tot astfel cum reia, periodic, în împrejurări diverse, problema elementelor ,,autohtone“ din română (Mel., 1947, pp. 342—356. Et., pp. 125—129. Mél., pp. 109—113). Autorul apără cu grijă exactitatea datelor cronologice și geografice ale constituirii românei (Et., pp. 130—142), subliniază continuitatea ei latină („la continuité est un fait essentiel...: le latin a été transmis de père en fils ou d’une génération, à l’autre, sans Interruption“, Et., pp. 115), originile și periodizarea dezvoltării ei. Ii datorăm, astfel, lui Al. Rosetti o viziune structural diacronică a limbii române. Urmărind aceste Mélanges ale profesorului Al. Rosetti reluăm firul trecerii sale prin ani şi prin evenimente. 11 vedem, bunăoară, din ce în ce mai preocupat de aspectele generale ale ansamblului de fapte, mai aplecat asupra ideii şi asupra metodei, apărînd tot mai pasionat adevăruri stabilite, fundamentale, interesat de amănunte semnificative. Ce altceva ar putea justifica prezenţa, în aceste Mélanges, a unor consideraţii teoretice asupra „fonologiei generative“ (Mél., p. 97) sau seria de articole despre gramatica generativă (Et., pp. 34—44) decît intenția de a verifica utilitatea unor metode noi de investigaţie? Ce rost au aceste studii despre „formulele magice“ ale românilor (Mel., pp. 114—123) decît acela de a anticipa viitoarea sa lucrare despre Limba descîntecelor româneşti (Buc. 1975) ? Dar această subliniere a exactităţii datării primelor traduceri religioase din slavă (1530—1558) nu însemnează certificarea documentară a ipotezelor sale? Al. Rosetti se verifică şi se confirmă, însoţindu-şi, reexaminator, lucrările în timp. Toate aceste Mélanges conţin avatarurile autorului de-a lungul anilor: a fi pururi altul şi mereu el însuşi. Iată de ce ne întrebăm, în faţa acestei serii de voluminoase Melanges, dacă ele sînt resturi de atelier din marile ansambluri ale meşterului sau bucăţi solide anticipind construcţii viitoare. Ne dăm însă seama că timpul nu are prea mare efect. Autorul lor, Al. Rosetti, rezistă, ca o stîncă neclintită a raţiunii riguros ştiinţifice şi a adevărului, împotriva mareelor, a valurilor şi a furtunilor. Acestea din urmă, toate, sînt efemere. Alexandru Niculescu P.S. Un cuvînt de laudă şi de recunoaştere i se cuvine lui Aurel Nicolescu, cercetător la Institutul de etnologie şi dialectologie din Bucureşti, care a însoţit, cu fidelitate şi diligenţă, ultimele două Mélanges. Contribuţiile lui la revizuirea şi la corectarea textului, la alcătuirea indicelui bogat şi exact, se dovedesc a fi fost deosebit de utile. Sensul unor „melanges linguistiques“ 8 România literară .