România literară, iulie-septembrie 1977 (Anul 10, nr. 27-39)

1977-09-22 / nr. 38

Documentele independenţei E­DITURA Academiei a pus la dispoziţia cititorilor o serie de mărturii interne şi externe des­pre independenţă de un interes excepţional. Patru volume apărute pînă în prezent, sub titlul Independenţa României. Documente, cuprind acte şi extrase din presă şi cărţi care redau, cu intensitatea momentului trăit, climatul în care s-a realizat independenţa de stat a României. Această reconstituire care ne restituie un moment din istoria trăită este rezultatul unei munci tenace şi sistematice, precum şi a unei selec­ţii de documente; ne referim la masa de mărturii adunată în ţară şi peste hotare de o echipă de cercetători ai In­stitutului de istorie „Nicolae Iorga“ şi din cadrul Arhivelor Statului, încheiată cu o excelentă selecţie care a pus în valoare aspectele cele mai semnifica­tive. Seria este coordonată de directo­rul general al Arhivelor Statului, Ionel Gal, fiecare volum are cîte un redactor responsabil, Ştefan Hurmuzache sau Vasile Arimia, numele colaboratorilor figurînd la loc de cinste. Primul volum înfăţişează documente de presă internă, furnizînd date despre aspectele interioare ale fenomenului, puse în lumină de regretatul Traian Lun­­gu, într-o substanţială prefaţă. Celelalte volume înfăţişează aspectele exterioare ale fenomenului şi de aceea apreciem că seria este neobişnuit de interesantă , pentru că permite confruntarea imagi­nii mentale ce s-a format în cadrul so­cietăţii române, în anii de mare decizie şi încordare a resurselor fizice şi psi­hice, cu imaginea formată în cercuri sau societăţi străine. In momentele cru­ciale ale istoriei omenirii acest raport dintre imaginea internă şi cea externă face inteligibil atît modul în care po­poarele au participat la actele istorice, cît şi condiţiile în care s-au modificat coordonatele comunicării intelectuale. Volumul al doilea are două părţi şi cu­prinde o mare masă de documente ine­dite din perioada 1853—decembrie 1878. Răstimpul a fost bine ales, deoarece le­gătura dintre­ anii imediat următori Re­voluţiei de la 1848, înfăptuirea Unirii şi cucerirea independenţei de stat apare, de la sine, ca un fir roşu în evenimen­tele diplomatice şi militare ; ar fi fost o greşeală să fi restrîns perioada. Pre-, faţa lui Dan Berindei surprinde laturile cele mai grăitoare ale procesului istoric. Volumul al treilea ne oferă extrase din publicistica anilor 1876—1879. Extrase din presă au mai apărut în numeroase lucrări anterioare, dar meritul acestui volum este de a ne oferi texte necu­noscute. Din periodicele apărute în 9 ţări (Anglia, Austro-Ungaria, Belgia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Rusia, Turcia) au fost selecţionate un total de 37 ; „din aceste izvoare, jumătate (18) nu au fost folosite sau indicate în lite­ratura română de specialitate, de la Radu Rosetti şi Nicolae Iorga pînă as­tăzi, subliniază, cu legitimă satisfacţie, Mircea Spiridoneanu în nota asupra ediţiei. Prefaţa lui Apostol Stan la acest volum redă esenţialul din seria de do­cumente. A­ŞADAR, texte necunoscute au ieşit la iveală ; ele vorbesc des­pre un fenomen pe care nu l-am bănuit că a fost atît de complex, întrucît ni se dezvăluie în aceste cîteva sute de pagini sub aspec­tele lui economice, militare, diploma­tice, dar mai ales prin oamenii care au participat la el — ca răspunzători de destinele cîte unui stat sau ca mase im­punătoare care au dat sens evenimen­telor. Lectura răsplăteşte pe orice citi­­tor care va afla mai mult din aceste volume în care răzbat vocile oamenilor de acum o sută de ani, decît din sinte­zele care nu au putut cuprinde în pa­ginile lor tumultul acestor ani ; se simte, ca şi în cazul altor culegeri de surse, cît de fascinantă este capacitatea de a-ţi vorbi despre trecut a documen­tului, ajutîndu-te adeseori să înţelegi prezentul. Cei care privesc acţiunea română în aceşti ani nu aparţin cu toţii aceluiaşi grup ; de aceea, drama nu are un ca­racter simplist. Se află aici emisari or­golioşi care cîntăresc fiecare declaraţie, obţinută la cîte o întrevedere, şi fie­care zvon, cules pe căi nemărturisite, prin prisma intereselor statului pe ca­­re-l reprezintă, îi interesează dacă si­tuaţia politică se va schimba şi dacă va fi afectat în vreun fel comerţul sau calculele diplomatice ale guvernului pe care-l reprezintă. Unii fac­ un oficiu simplu, de informare ; alţii încearcă să influenţeze, să modifice sau să conso­lideze opinii de acasă. Dar atît cei care nu ar dori să se schimbă nimic, cît şi cei care înţeleg că lupta poporului ro­mân s-a înscris într-o mişcare ce de­vine tot mai puternică, de transformare a vechilor structuri sociale şi politice, recunosc locul dobîndit de poporul ro­mân în istoria europeană. Reprezen­tantul englez C. Vivian vorbeşte despre progresele rapide făcute de Principa­tele Unite şi despre proba pe care au trecut-o, dovedind că ştiu să-şi conducă treburile interne şi externe, în timp ce colonelul Mansfield afirmă, cu prilejul remiterii scrisorilor sale de acreditare, că România este „destinată să joace un rol civilizator printre popoarele din Orient“, adică în partea Sud-Est euro­peană a continentului, în 1876 (II, 1) ; cunoscutul om politic britanic Gladstone vorbea, in acelaşi an, despre exemplul român în rezolvarea problemei orien­tale (III). Alţi oameni de stat şi diplo­maţi sunt mai puţin pătrunzători şi de aceea se vor vedea mai puternic con­trazişi de mersul evenimentelor. Un alt grup îl formează ziariştii care, mai apropiaţi de opinia publică, sunt mai puţin împiedicaţi de clişeele men­tale pe care le vedem apărînd la diplo­maţii mai uşor furaţi de etichete con­sacrate, precum „bizantinismul“ politi­cienilor din Sud-Estul european, sau de confuzii provocate de lenea minţii, pre­cum în „Almanahul de la Gotha“, cu o mare pondere, din nefericire, deoarece era în mîinile tuturor diplomaţilor şi care prezenta România la rubrica „Im­periul otoman“. în cazul împăraţilor nu ni se pare nefiresc să-i vedem rostind prevestirile cele mai sumbre, ca Franz Joseph, interesele lor fiind la polul opus celui spre care se îndrepta proce­sul istoric. In sfîrşit, întîlnim intelectuali care înţeleg mai uşor fenomenele contempo­rane deoarece ştiu mai multe ; textul datorat profesorului belgian E. R. N. Arntz este exemplar, în acest sens, în texte, însă, răzbat şi ecouri ale ati­tudinilor colective, precum sentimentele de recunoştinţă ale locuitorilor bulgari, sentimentele de solidaritate ale sîrbi­­lor, respectul nedisimulat al turcilor, admiraţia pentru faptele de arme ale românilor exprimată la Viena şi Bru­xelles. C­ERT este că înfăptuirea inde­pendenţei apare în această bo­găţie de documente ca un act care se înscrie în lanţul mari­­­lor evenimente democratice care au tra­versat lumea, începînd cu ultimele de­cenii ale secolului XVIII şi pînă în pra­gul Marii Revoluţii Socialiste din Oc­tombrie , Europa „absolutistă“ se des­tramă şi face loc Europei „naţiunilor“ printr-un lanţ de revoluţii, în cadrul căruia s-a înscris şi anul 1848. Agentul conservator care nu dorea să vadă schimbată situaţia în Sud-Estul euro­pean rostea un mare adevăr atunci când descria guvernului său caracterul de­mocratic al năzuinţelor române, apre­ciind că în România se urmărea reali­zarea unei „democraţii roşii comuniste“ şi că oamenii de stat români foloseau un „ton potrivit la o tribună a Inter­naţionalei“. Acest curent democratic şi naţional a stirnit rezistenţa acelor pu­teri care nu doreau ca o nouă entitate politică să se afirme în Europa , şi tot acest curent care a forţat şirul eveni­mentelor a dus la recunoaşterea inde­pendenţei de stat. Textele ne vorbesc despre hotărîrea românilor de a duce lupta pînă la capăt şi despre eroismul ostaşilor români pe cîmpul de luptă. Folosind una din obişnuitele lui for­mule lapidare, cancelarul Gorceakov scria : „Românii se bat perfect“. Tenacitatea şi eroismul au ca­racteri­­zat întregul popor român. în acest sens, se adaugă, la documentele cuprinse în această serie, cele date la lumină de Li­­viu Maior in cartea Transilvania şi războiul pentru independenţă, din pre­ţioasa serie „Testimonia“ a Editurii Dacia. Cartea istoricului clujean ne oferă date precise despre participarea voluntarilor transilvăneni la războiul pentru independenţă, despre contribuţia materială a transilvănenilor la războiul din 1877—1878, despre rolul decisiv pe care aceste participări l-au avut asupra dinamizării luptei pentru desăvîrşirea Unirii. Lectura documentelor care vorbesc despre independenţă este pasionantă, descoperim aici un viguros curent al is­toriei universale şi o eroică afirmare a unui popor. Profesorul Aritz vorbeşte cu evidentă capacitate de pătrundere despre aceşti ani : „Istoria acestei ţări (a României) prezintă un fenomen ui­mitor şi consolator în acelaşi timp pen­tru umanitate... Un stat european de importanţa României şi avînd o civili­zaţie ca ea nu poate fi menţinut în stare de dependenţă faţă de Turcia. Dacă tra­tatele nu i-au asigurat în mod satisfă­cător independenţa, principiile dreptu­lui ginţilor i-o reclamă“. Imaginea pe care şi-a făcut-o specialistul de peste hotare s-a suprapus cu imaginea pe care şi-au făcut-o despre devenirea lor românii. Cîteva luni după data la care a fost rostită această cuvîntare la Bru­xelles, românii şi-au proclamat inde­pendenţa şi au impus-o, pe cîmpul de luptă, puterilor care au fost mai încete în a înţelege noile realităţi. Al. Duţu ■ ORI de rite ori am­ avut în faţă un volum de Melanges linguistiques al pro­fesorului Al. Rosetti, ne-am întrebat dacă şi în ce măsură studiile şi articolele cu­prinse acolo sunt anterioare sau posteri­oare marilor sale sinteze. Pentru că, mai mult decit alţi lingvişti ai generaţiei şi ai epocii sale. Al. Rosetti a ştiut să con­struiască, cu curaj şi cu un simţ al esen­ţialului care îi sunt caracteristice, vigu­roase ansambluri vaste, perspective largi şi drumuri directe, mai mult şi mai bine dorit detaliile unor aspecte parţiale, prea complicate sau prea sinuoase. Şi cu toate acestea, Al. Rosetti — au­tor al atîtor compacte şi masive opere, dintre care Istoria limbii române, în mai multe volume, rămîne, pînă astăzi actuală, o adevărată lucrare de referinţă — a ţi­nut să îşi strîngă cu grijă, din revistele de specialitate, articolele şi studiile care au jalonat gîndirea sa lingvistică. Meşte­rul revelă, astfel, secrete de atelier , preocupări mai vechi sau mai noi, ver­siuni diferite ale aceloraşi idei, precizări şi note care modifică viziunea globală din volume, într-un cuvînt tot ceea ce ar putea interesa pe cititor, fie el specialist sau bibliograf, în stabilirea orizonturilor, direcţiilor şi rezultatelor de cercetare ale eminentului lingvist. Dar care sînt problemele care au atras mai mult atenţia cercetărilor lui Al. Ro­setti ? Un răspuns la o astfel de între­bare nu putem afla decît compari­nd între ele aceste volume de Mélanges care consemnează, periodic, de-a lungul ani­lor, centrele de interes ale autorului. Al. Rosetti se găsește, de fapt, la al patru­lea volum de Mélanges linguistiques . Cel dinții, cuprinzind cercetările dintre 1920—1945, a apărut acum treizeci de ani în publicaţiile Societăţii Române de Ling­vistică (seria II, et. 5. E. Munksgaard — Institutul de lingvistică română, Copen­haga — Bucarest 1947) ; acesta a fost urmat, mai tîrziu, de Linguistica (articole şi studii dintre 1947—1964), Mouton, The Hague — Paris 1965 şi de Etudes linguis­tiques (1965—1972), apărute, în 1973, în aceeaşi editură din Olanda. Este meritul Editurii Univers de a fi înţeles, acum, necesitatea publicării, în ţara noastră, a acestor Melanges linguistiques care merg pe urmele (sau înaintea ?) cercetărilor întreprinse de Al. Rosetti în anii 1974—1976. Dar ce surpriză ! în ciuda trecerii ani­lor şi a schimbărilor de perspectivă şi de metodă, experimentatul om de ştiinţă se arată constant interesat de cîteva pro­bleme de teorie şi de operaţie lingvis­tică. Dacă in 1947, atrăgea atenţia asupra „interpretării grafiilor duble din textele scrise“ (reluînd şi precizînd idei din Re­­cherches sur la phonétique au XVI-eme siecle, Paris 1926), aceleaşi preocupări, de astădată incitate de alte intervenţii sau de alţi preopinenţi, apar in Linguistic», p­p. 144—145, 146—147, Etudes linguis­tiques, pp. 50—51, Mélanges linguis­tiques, pp. 82 urm. („pour fonder une théorie cohérente de l’interpretation des graphemes des textes écrits“, p. 87). Problema cuvîntului constituie o domi­nantă preocupare a lui Al. Rosetti. După ce, in 1943, publică volumul Le mot. Esquisse d’une théorie générale (Co­­penhague — București), autorul revine, în repetate rinduri, asupra definirii con­ceptului : în 1944 (BL XII, cf. Mel. 1947, pp. 17—19), în 1947 (Linguistica, pp. 11—46), în 1965 (Et., pp. 31—34) și în 1971 (Mel., pp. 59—61). El subliniază existenta cuvîntului ca entitate ultimă a limbii, avînd sens şi formă independentă („on ne doit pas aller au delă“!). Aceeaşi a­­tenţie acordă Al. Rosetti problemei neu­trului românesc. Intrată mai tîrziu în preocupările sale întrebarea „pourquoi je roumain posséde-t-il un neutre ?“ este examinată în perspectiva istoriei limbii române, în Linguistica, pp. 83—92, Et., pp. 59—71, Mei., pp. 75—81. Ideea-cheie a au­torului este că româna şi-a consti­tuit un gen neutru, reintroducînd distincţia [­ Animat], în baza unei ten­dinţe generale a limbilor spre motivație, spre stabilirea legăturii dintre formă și substanță (așa cum preconiza L. Hjelm­­slev). Dar ceea ce caracterizează neutrul românesc este substanța lui: în clasa neutrelor nu apar decit substantive (—Animat] („le neutre a été ctéé en rou­main, pour exprimer l’inanimé, car il n’y a pas d’animés, en roumain, pour exprimer l’inanimé, car il n’y a pas d’animés, en roumain, qui soient du neutre“, Et., 62). Această constatare fun­damentală am făcut-o și noi, atunci cind în Individualitatea limbii române, 1995, p. 17, vorbeam despre „incompatibilitatea dintre animal şi neutru“, in limba română, dar autorul incontestat al ideii că neutrul se distinge de celelalte genuri prin conţinut este profesorul Al. Graur. Lui Al. Rosetti îi aparţine însă iniţiativa de a pune in relaţie genul neutru şi „genul" personal („le roumain a un sens aigu de l’animé et de Tinam­ma“, Et., p. 64), în măsura în care a­­mindouă sunt rezultatul aceleiaşi „ten­dance ă la motivation“. Semnificative sunt, de asemeni, stă­ruinţele istoricului asupra unor aspecte diacronice ale românei. De la un volum la altul, interesul lui Al. Rosetti pentru raporturile romanităţii româneşti cu lim­bile balcanice duce la precizări de ipo­teze şi de puncte de vedere. Capitolul Histoire du roumain et des langues bal­­kaniques prezent în toate aceste Mé­­langes cuprinde, în 1947, importante cercetări de detaliu (rotacismul, trata­mentul grupurilor lat, ct, cs, vocabular). Mai tîrziu, autorul înglobează, aici, pre­­­­zentarea concepţiei sale asupra unor pro­bleme generale de evoluţie şi de struc­tură, profesiunea sa de credinţă. Iată-l apărînd „uniunea lingvistică balcanică“ (Linguistica, pp. 213—217), precizînd frontierele mobile ale latinei balcanice, stabilind aportul latinei la constituirea comunității sud-est europene (Et., pp. 130—142), tot astfel cum reia, periodic, în împrejurări diverse, problema elemente­lor ,,autohtone“ din română (Mel., 1947, pp. 342—356. Et., pp. 125—129. Mél., pp. 109—113). Autorul apără cu grijă exacti­tatea datelor cronologice și geografice ale constituirii românei (Et., pp. 130—142), subliniază continuitatea ei latină („la continuité est un fait essentiel...: le latin a été transmis de père en fils ou d’une génération, à l’autre, sans Interruption“, Et., pp. 115), originile și periodizarea dez­voltării ei. Ii datorăm, astfel, lui Al. Rosetti o viziune structural dia­cronică a limbii române. Urmărind aceste Mélanges ale profe­sorului Al. Rosetti reluăm firul trecerii sale prin ani şi prin evenimente. 11 vedem, bunăoară, din ce în ce mai pre­ocupat de aspectele generale ale an­samblului de fapte, mai aplecat asupra ideii şi asupra metodei, apărînd tot mai pasionat adevăruri stabilite, fundamen­tale, interesat de amănunte­ semnificative. Ce altceva ar putea justifica prezenţa, în aceste Mélanges, a unor consideraţii teo­retice asupra „fonologiei generative“ (Mél., p. 97) sau seria de articole despre gramatica generativă (Et., pp. 34—44) de­cît intenția de a verifica utilitatea unor metode noi de investigaţie? Ce rost au aceste studii despre „formulele magice“ ale românilor (Mel., pp. 114—123) decît acela de a anticipa viitoarea sa lucrare despre Limba descîntecelor româneşti (Buc. 1975) ? Dar această subliniere a e­­xactităţii datării primelor traduceri re­ligioase din slavă (1530—1558) nu în­semnează certificarea documentară a ipo­tezelor sale? Al. Rosetti se verifică şi se confirmă, însoţindu-şi, reexaminator, lu­crările în timp. Toate aceste Mélanges conţin avatarurile autorului de-a lungul anilor: a fi pururi altul şi mereu el însuşi. Iată de ce ne întrebăm, în faţa acestei serii de voluminoase Melanges, dacă ele sînt resturi de atelier din marile ansam­bluri ale meşterului sau bucăţi solide anticipind construcţii viitoare. Ne dăm însă seama că timpul nu are prea mare efect. Autorul lor, Al. Rosetti, rezistă, ca o stîncă neclintită a raţiunii riguros ştiin­ţifice şi a adevărului, împotriva mareelor, a valurilor şi a furtunilor. Acestea din urmă, toate, sînt efemere. Alexandru Niculescu P.S. Un cuvînt de laudă şi de recu­noaştere i se cuvine lui Aurel Nico­­lescu, cercetător la Institutul de etnologie şi dialectologie din Bucureşti, care a în­soţit, cu fidelitate şi diligenţă, ultimele două Mélanges. Contribuţiile lui la re­vizuirea şi la corectarea textului, la al­cătuirea indicelui bogat şi exact, se do­vedesc a fi fost deosebit de utile. Sensul unor „melanges linguistiques“ 8 România literară .

Next