România literară, iulie-septembrie 1977 (Anul 10, nr. 27-39)
1977-08-11 / nr. 32
i. Berlin şi intrase de curind in Partidul Conservator Democrat al lui Take lonescu, insoţindu-l intr-un turneu in vederea unei campanii electorale — in cursul căreia Take lonescu a cîştigat toate mandatele *, împotriva guvernului, a Partidului Conservator de care se despărţise la Iaşi în ajunul unei întruniri, la invitaţia prietenilor, a expus scăpărător citeva idei din discursul pe care intenţiona să-l ţină a doua zi. Cînd, a doua zi, a vorbit în faţa unui numeros public, nu mai era aceeaşi fîntină arteziană de spirit. Acesta era Caragiale. Toţi cei care l-au ascultat vorbind au fost de părere că era intr-adevăr mult superior lucrurilor pe care le-a scris. Chiar şi Iorga, care l-a cunoscut foarte tînăr, in perioada cînd a scris despre el remarcabilul articol după reprezentarea Năpastei şi cînd l-a şi frecventat pe Caragiale şi era invitat la masă la el, în necrologul pe care i l-a consacrat spunea despre defunct că era de fapt un romantic, un incomparabil vizionar. TOTUŞI, cind aţi preluat editarea Operelor lui Caragiale, spuneaţi în prefaţa volumului IV că vă trageţi bucuria cea mai mare din intîlnirea cu „spiritul neasemuitului Caragiale". Pe care nu l-aţi regăsit in „conversaţii", ci in texte, in operă. Apoi, in prefaţa la volumul V aţi scris că in literatură Caragiale intră format, foarte sigur pe el, fiind posesorul unui spirit critic foarte viu, acţionind şi in exterior, spre lume, dar şi in interior, spre propriul stil. Tinăr, Caragiale era revoltat că există prea multă toleranţă în „Republica literelor" care „nu posedă nici o vamă". Spuneaţi că spiritul critic al lui Caragiale, manifestat în aceste două direcţii, există de la primele sale texte. Să fie o întimplare că fiind cel mai mare stilist din literatura română, Caragiale este şi cel mai acut şi chiar cel mai crud observator al lumii ? Răspunsul este : deşi asupra „cruzimii" nu sunt cu totul de acord - pentru că eu am susţinut şi susţin că arma principală a umorului său a fost ironia, prinprocedeul antifrazei, iar nu al flagelării victimelor, numind pe nume toate viciile, ci dimpotrivă, simulînd admiraţia, deci apelează la inteligenţa cititorului - spuneam chiar că ironia lui Caragiale joacă rolul sugestiei din poezia simbolistă. Cititorul neavizat ar putea crede autorul că îşi laudă personajele. Acest lucru îl făcea Caragiale încă la „Ghimpele", cînd ironiza pe N.D. Popescu — autorul romanelor istorice cu haiduci — sau pe Cezar Bolliac, bonapartist, sau pe Macedonski ; avea spirit muşcător şi spirit de observaţie, dar se folosea de ironie. Nu uitaţi de maturul său debut Cu traducerea tragediei Romeranicu a lui D. Parodi şi apoi, la mai puţin de un an, cu o noapte furtunoasă, după ce publicase magistralul lui studiu Cercetare critică asupra teatrului românesc, din ianuarie 1878, in ziarul „România liberă". Deci, la 27 de ani aducea principala învinuire ce se putea aduce atunci teatrului românesc, ca nu era un teatru original, ci de adaptări, de plagiate. El reînnoieşte, după aproape 40 de ani, critica lui Kogălniceanu, din „Dacia literară", în momentul cînd evoluţia noastră culturală cunoştea promoţia Emînescu şi Creangă, cînd poporul român şi-a cîştigat independenţa, dar cînd teatrul era încă în perioada de dibuiri şi căutări. Chiar Vasile Alecsandri, în comediile lui, nu a fost un scriitor original. Abia cu Despot Vodă şi cu Fintina Blanduziei, el se dovedeşte un dramaturg la nivelul epocii lui. In comediile sale, în care a făcut operă de pionierat, el imita modele străine. Cînd debutează intr-adevăr, Caragiale are citeva din ideile lui directoare şi respectul scrisului. In acelaşi timp nu uitaţi ca o noapte furtunoasă apare pe afiş fără numele lui, dovedind modestia care lipsea la 99 la sută dintre scriitorii timpului ; un simţ al responsabilităţii scriitoriceşti care îl onorează, — duşmanii lui au spus mai tîrziu că nu avea nimic sfînt, decit respectul scrisului. Un critic din generaţia mea, Dan Culcer, l-a numit „Sfintul Caragiale". — Nu mă miră acest lucru, pentru că dacă pe Eminescu l-a sanctificat suferinţa, dacă posteritatea i-a constituit incă din ceasul morţii lui aureola de martir, dacă cultul quasi-religios este întreţinut astăzi de un mare preot ca Geo Bogza, — care în fiecare an ne cheamă la o comemorare sau două — şi Caragiale trebuia să-şi găsească marele lui preot. Şi dacă nu am fost eu acela şi locul eravacant, sunt bucuros că a fost ocupat. Eu am fost un cercetător mai puţin respectuos. Fără îndoială, consider nu numai o mare bucurie a vieţii mele dar şi o mare cinste care a căzut pe umerii mei în luna mai 1934,după moartea lui Paul Zarifopol. Lucrul mi-a prilejuit cea mai mare bucurie intelectuală a tinereţii mele : intîlnirea prelungită cu spiritul neasemuitului Caragiale... Ea mi-a recompensat miile de ceasuri pe care le-am petrecut aici, în biblioteca Academiei, răsfoind ziarele vremii şi descoperind unele articole care scăpaseră vigilenţei lui Barbu Lăzăreanu, căruia la sfîrşitul fiecărui volum Zarifopol i-a adus calde mulţumiri. Mie îmi mărturisea în legătură cu acele mulţumiri : „Sunt neurastenic. Pe mine mă apucă teribile dureri de cap după un sfert de oră, când iau o colecţie de ziare, sunt năucit. Barbu Lăzăreanu, deşi tuberculos din tinereţe, aspira cu nesaţ praful colecţiilor de ziare şi mi-a dat o seamă de referinţe preţioase". Am crezut la un moment dat că cercetarea pe care a făcut-o Barbu Lăzăreanu era exhaustivă. In volumele IV si V nu am dat unele materiale descoperite ulterior, indus in eroare şi de afirmaţiile unora ca Teleor, care exagerau „lenea" lui Caragiale, spunînd că el nu a scris nimic in „Constituționalul" decit In Nirvana. Am găsit insă că el a scris sub 4—5 pseudonime , că el are acolo o foarte întinsă activitate. Adevărata lui operă nu se poate reduce la trei volume publicate la „Minerva" in 1908 și retipărite în 1913 fără nici o modificare sau adaus. In interval însă a publicat şi volumul Schiţe Noi, in 1910, cu articole din „Universul", sub direcţia lui Dumitrescu-Cîmpina, Kir Ianulea în „Viaţa românească" şi citeva bucăţi în „Lupta" din Budapeta. Ediţia Zarifopol, continuată de mine, adaugă la cele şase volume de Opere, al Vll-lea, de Corespondenţă. — Caragiale a scris totuşi mult, opera lui este impresionantă şi prin dimensiuni, chiar dacă despre el se crede, se mai crede, că a fost un om „leneş" ori că s-a „risipit" in conversaţii. Iar corespondenţa lui nu diferă, sub aspectul rigoarei stilistice, de literatura propriu-zisă și poate câ este singurul nostru scriitor a cărui personalitate este integral realizată în tot ce a scris, singurul nostru scriitor pentru care tot ce scria devenea artă. — Aici pot spune, spre rușinea mea, că deși i-am mîncat opera cu pîine, că i-am editat-o, nu i-am urmat exemplul de corespondent. Nu răspund, vai !, la toate scrisorile pe care le primesc. El răspundea, foarte îngrijit, la toate scrisorile pe care le-a primit. Cu ocazia împlinirii a 60 de ani, i-a răspuns şi unui modest cîrciumar evreu, care i-a trimis o carte poștală de felicitări. Singura scrisoare la care nu a răspuns poartă pe marginea ei nota : „Păcat, nu și-a dat adresa". Fapt este că unele din scrisorile lui aveau caracter literar, cum e celebra scrisoare către dr. Ureche, despre Delavrancea, cu ocazia vizitei la București. Altă interesantă scrisoare a fost redactată în dialect franco-armean, cu o reţetă farmaceutică. Caragiale făcea mai întîi la orice scrisoare o ciornă, pe care o distrugea după ce a fost transcrisă. Nu am găsit in arhiva familiei ciorne decit la cele două scrisori către Delavrancea pe care le-am publicat , una in care scria : „Am părăsit amîndoi de mici umilul acoperămînt părintesc şi care dincotro — tu din prăfălia Celei-Vechi, eu din mocirlele Ploeştilor". A doua, cu înscrierea lui în partidul lui Take Ionescu şi îndemnul către Delavrancea ca să se înscrie şi el. Era un corespondent, în această privinţă, european. Eu sunt mai puţin european decit Caragiale, sunt chiar foarte leneş, „schreibfaul" — cum spun nemţii. Primesc şi eu foarte multă corespondenţă, mi se trimit multe poezii, dar eu fac pe mortul in păpuşoi. E ASTĂZI demodat un asemenea cult al scrisului ? Fiindcă se mai intimplă totuşi ca un critic atent la valorile stilistice ale cărţilor după care scrie să fie socotit in deridere drept „iestetizant" ! Deşi o expresie imperfectă, rudimentară, un stil inform mai degrabă falsifică decit reprezintă viaţa, chiar dacă este vorba de imperfecţiunile vieţii. Personajele lui Caragiale sunt, ca exemplare umane, departe de „perfecţiune“, dar forţa lor vine din perfecţiunea artei, imposibil de atins fără o indirjită muncă literară. — In calitate de prieten de o viaţă întreagă cu Vladimir Streinu, trebuie să spun că el avea acelaşi scrupul : fiecare articol al său şi-l transcria. Dacă intr-o pagină ieşea o frază proastă, el o rupea şi transcria întreaga pagină. De aceea Vladimir Streinu este de o mare densitate şi îl citeşte mai uşor profesionistul scrisului decit publicul extraliterar. Conştiinţă artistică au avut mulţi dintre contemporanii noştri, în primul rind Sadoveanu şi Arghezi. Arghezi era un scriitor care îşi redacta totul cu creionul, ca şi Coşbuc — cu foarte puţine ştersături, însă proza lui este gindită liric, plină de metafore. Streinu credea că metafora este un instrument de cunoaştere, sau în orice caz de luminare a ideii critice. Nu eram de acord. Atunci el răspundea triumfător: „imi opui limitele spiritului tău", li răspundeam : „Iar tu, îţi exerciţi funcţia critică in limitele nelimitate ale spiritului liric". Aşa ne întorceam graţiozităţile reciproc şi rămîneam buni prieteni. Am citit recent volumul II din ultimul roman al lui Eugen Barbu Incognito şi am fost uimit de descripţiile lui extrem de amănunţite şi de perioadele lui extraordinare, care sunt lucrate, fireşte, nu sunt improvizate. Citisem mai uşor primul volum. In volumul al doilea am constatat, dacă nu cumva mă înşel, o evoluţie în spiritul artistic al lui Eugen Barbu, un fapt îmbucurător. Sunt aşadar şi în literatura noastră de astăzi scriitori care au respectul scrisului, care scriu greu. Nu mai vorbesc de Geo Bogza, care a ridicat reportajul pe treapta artistică cea mai înaltă şi este în această privinţă părintele unor copii care nu sunt tot atît de frumoşi ca el. SADAR, nu este vorba de o atitudine artistică delimitată istoriceşte, aparţinind unei epoci anume, ci de o condiţie a scrisului artistic. — Da, însă adevărul este că marile exemple au fost date de tripleta de aur a clasicismului nostru: Eminescu, Creangă, Caragiale, care, toţi trei, au fost scriitori chinuiţi, nu ca expresie, ci chinuiţi în munca lor pentru a-şi duce opera la maximum de expresivitate. La Creangă s-au găsit numere din „Convorbiri literare", după ce apăreau povestirile, pline de note şi adăugiri, desigur în vederea publicării ulterioare a unui volum. Volumul acesta a fost publicat postum de Alexandrescu şi de Gruber. Un intelectual foarte fin, Eduard Gruber, care cel dinţii a vorbit la noi despre „audiţia colorată", care a interpretat Sonetul vocalelor al lui Rimbaud. A fost căsătorit cu una din fetele Veronicăi Miete (nu cea care avea talent muzical). Eu cred că miracolul genezei, dacă există un miracol in literatura noastră, este că cei trei scriitori mari, clasici ai literaturii noastre, au fost toţi trei mari stilişti, care nu-şi precupeţeau timpul pentru cea mai mică lucrare a lor. Fără îndoială, dacă Eminescu ar fi trăit, n-ar fi spus : „Luaţi şi publicaţi-le", dînd toate caietele sale spre publicare. Aceasta nu înseamnă câ dezaprob acest lucru. Nu sint de părerea lui Ibraileanu şi a lui Dragomirescu, care credeau că nu trebuiau publicate. Insă generaţiile tinere, incepind cu Negoiţescu, consideră că Postumele sunt creaţiile sale geniale. Intr-un fel, este poetul romantic, cu aripile desfăşurate larg, cu acea viziune de cosmonaut în spaţiile astrale, al poeziilor sale din epoca vieneză şi berlineză. Cînd s-a întors în ţară, a dat „Convorbirilor literare" lucrări finisate şi e probabil că dacă ar fi trăit mai mult, dacă n-ar fi intervenit acel trist accident în sănătatea lui, el n-ar fi stăruit asupra vechilor materiale, le-ar fi lăsat aşa,in părăsire. De exemplu, eu mă întreb de ce nu publică cineva intr-un singur volum Memento mori, cu ilustraţii nu obstrucţioniste, ci iu vin spiritul civilizaţiilor evocate. Din Memento mori, el n-a publicat decit „Egipetul", fragment foarte frumos, însă are şi o perioadă dacică cu lupta dramatică între cele două armate ale dacilor şi romanilor, unde intervin şi respectivele Olimpuri. Eu aş zice chiar că Memento mori este capodopera poeziei lui Eminescu, este o Convorbire realizată de Mircea Iorgulescu (Continuare în pagina 20) . România literară 13