România literară, aprilie-iunie 1979 (Anul 12, nr. 14-26)
1979-06-14 / nr. 24
de Eminovici şi, probabil, de înaintaşii săi, ca şi de noii proprietari. Dar pe multe din ele ochii poetului vor fi alunecat din cînd în cînd, pînă la moartea tatălui său (mama îi murise în 1876) şi, poate, în peregrinările botoşănene din timpul bolii. Ulterior, Ipoteştii au trecut prin diverse mîini, construcţiile s-au şubrezit şi distrus, încît totul a ajuns o ruină. lată ce spunea Vasile Gherasim, care fusese acolo în septembrie 1923 : ,,M-a cuprins o jale nespusă cînd am văzut locurile prin care a copilărit nenorocitul nostru poet. O dărăpănare fără seamăn. Buruieni de tot soiul pe întinsul întregii grădini, odată atît de îngrijite. Biserica plecată pe o coastă stă gata să se răstoarne la prima povară mai grea, de zăpadă, sau la primul vînt mai puternic. Iar casa ? Ce să mai spun ? Mă tem că în clipa cînd scriu aceste șire s-a surpat cu desăvîrșire. Uşa fiind zăvorită... am intrat printr-o gaură ce se afla intre pereţii casei, pereţi cari s-au îndepărtat deolaltă. Pe altă gaură, din peretele dindărăt, am ieşit afară. E această casă «boierească» acuma un adăpost doar pentru nocturnele bufniţe şi pentru alte vietăţi iubitoare de ruini" (Vasile Gherasim, Mihai Eminescu, Junimea, 1977, p. 151). în vara anului următor, cu toate protestele şi iniţiativele, mai mult retorice şi sentimentale decit eficiente, ale cîtorva, casa a fost rase de pe faţa pămîntului. Iar C. Papadopol, ittowrv. în Botoşani, proprietarul care o demolase, oferea cu cinism, ca urmare a strigătelor de revoltă şi a ameninţărilor, materialul trîntit grămadă, pentru reconstruire... între alte manifestări dezaprobatoare se cuvine menţionat şi Un protest al ţăranilor din comuna Cucorăni, din care făcea parte satul Ipoteşti, întărit cu 78 de semnături (cele mai multe prin punerea degetului), în care fapta lui Papadopol era socotită „mişelie" şi chiar ,,o mare crime", ce ne indignează „cînd vedem că toată casa este dărîmată şi risipită pe pămînt". Iar dacă nu se vor lua măsurile trebuitoare pentru a se salva ce se mai poate „vom fi nevoiţi a ne opune noi la fapta ticăloasă ce se comite". în decembrie venea şi Ministerul Cultelor şi Artelor cu o adresă, prin care cerea prefectului de Botoşani „să ni se dea cuvenitele relaţiuni cu privire la casa de la Ipotești", întrucît se auzise că încercările unui comitet condus de un senator „pentru cumpărarea casei au rămas zadarnice". Era mai mult un mijloc de a nu lua act de trista realitate decît de a întreprinde ceva. în deceniul următor s-a construit o casă ce nu semăna în nici un chip cu cea demolată (avînd mai curînd alura de canton feroviar), în care s-a organizat un muzeu Mihai Eminescu. Alături s-a înălţat o biserică nouă, urmînd ca aceea a Eminovicilor să fie înlăturată, act a cărui săvîrşire numai întîmplarea a împiedicat-o. Tot atunci s-au împrejmuit cu beton şi grilaj mormintele părinţilor poetului şi ale celor doi fraţi (Nicolae şi Iorgu). Era un început şi atenţia asupra aşezării spori. Colecţiile au crescut între timp cu cîteva manuscrise şi reproduceri ale lor, cu cărţi, fotografii şi felurite obiecte ce au aparţinut lui Eminescu şi unor membri ai familiei sale sau care puteau sugera ambianţa vieţii acestora etc., încît cine se plătea intr-acolo se alegea cu o imagine de ansamblu a existenţei poetului şi alor săi, chiar dacă senzaţia de „făcut" nu putea fi înlăturată cu totul. Vechea biserică, mormintele amintite, fotografiile, manuscrisele, obiectele şi cărţile de epocă, salcîmii, teii şi cu deosebire priveliştile din preajmă întăreau impresia de autentic, configurind totodată un cadru în care se putea crea o clipă iluzia vieţii ce a pulsat într-o vreme acolo. Cea mai supărătoare era însă casa, construită fără nici o relaţie cu ce fusese acolo înainte. De aceea, ideea demolării ei şi a înălţării alteia, care s-o reproducă întocmai pe cea a copilăriei lui Eminescu (idee vehiculată încă din vremea distrugerii din 1924) s-a impus tot mai mult.e anii noştri, odată cu electrifi-I carea şi sistematizarea aşezării, cu asfaltarea principalei căi de acces, cu sondajele arheologice efectuate în comună (sunt peste 40 de puncte cu un astfel de profil) şi mai ales cu consolidarea unei ample conştiinţe Eminescu, prin înmulţirea manifestărilor dedicate poetului, a scrierilor despre el şi a vizitatorilor din ţară şi din străinătate etc., necesitatea reconstituirii a devenit imperioasă. Iar, de curînd, evenimentul a avut loc. Arhitecţii Cornel Dumitrescu şi Virgil Polizu de la Institutul de arhitectură „Ion Mincu" din Bucureşti au întocmit proiectul, întreprinderea judeţeană de construcţiimontaj a trecut la realizarea lui (sub supravegherea inginerului Octavian Cratchi, prim-vicepreşedinte al Consiliului popular al judeţului Botoşani), încît la 15 iunie 1979 casa mare să fie gata. Ea a fost reconstruite întocmai, avind la bază imaginile fotografice ale celei vechi, amintirile celor ce o văzuseră şi descriseseră etc. Săptămîna trecută, cînd am ajuns acolo, casa copilăriei poetului era înălţată în noua ei formă. Cu imaginea celei vechi în minte, am urcat scările din lemn de stejar în cerdac, am trecut în antreu, în salon, în dormitor şi în camera copiilor, am contemplat prin geamuri priveliştea din jur, am păşit în antreiaş şi în cămară (care va fi, deocamdată, un mic birou administrativ) şi am ieşit în curtea din spate. Construită din cărămidă, cu tavanele in casetoane din lemn de stejar (fuseseră, se pare, din grinzi simple de brad) și dușumele corespunzătoare, învelită cu un material metalic ce imită şindrila, casa e acum întreagă, nouă (deocamdată, pînă la amenajarea complexă și „reîmpresurarea" ei cu alte construcţii, cam prea nouă şi „rece", în faţa ochilor noştri. Pînă şi pămîntul a contribuit la reaşezarea clădirii pe fostul ei loc. Pentru că orientarea iniţială nu corespundea celei vechi. Săpîndu-se, însă, fundaţia, s-a dat peste vechile temelii. Şi dintr-odată s-a văzut că bătrînul salcîm se „aşează" în colţul ceardacului, exact ca în vechile imagini. în plus, găsindu-se cîteva cable smălţuite din fostele sobe, s-a trecut la reconstituirea lor artizanală (la Fabrica de la Mihăileni), încît impresia de autentic a putut fi consolidată şi pe această cale. Evident, la trecerea noastră pe acolo, amenajarea interioarelor era în plină desfăşurare. Mobile de epocă, fotografii, cărţi, manuscrise, panouri şi altele erau mişcate de colo colo, li se căuta locul cuvenit, erau restaurate, curăţite, regîndite, — totul cu o febră caracteristică momentelor preinaugurale. Zestrea veche a muzeului — manuscrise, cîteva obiecte, cărţi, fotografii originale sau în copie, acte, felurite alte documente (autentice sau reproduse) etc., etc. - a sporit şi ea substanţial. Căci, în paralel cu desfăşurarea lucrărilor de reconstrucţie, un număr de entuziaşti (scriitorul Lucian Valea — care s-a dăruit cu mare devotament acestei acţiuni , arheologul Paul Sadurschi, director al Muzeului judeţean şi coautor al unui excelent Repertoriu arheologic al judeţului Botoşani, în 2 vol. , Gheorghe Janca şi Dumitru Ignat, preşedinte şi, respectiv, vicepreşedinte al Comitetului judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă ; profesorul I. D. Marin ; poeta Lucia Olaru-Nenati ; muzeografa Maria Bunea şi mulţi alţii) au depus eforturi substanţiale pentru depistarea de noi documente şi obiecte, de mărturii ce ar contribui la reconstituirea ambianţei eminesciene, ca şi pentru organizarea unor ample manifestări comemorative, care să marcheze momentul inaugural şi să revitalizeze o tradiţie între noile achiziţii ar fi de semnalat un aforism autograf al poetului, un act referitor la Iorgu Iuraşcu, înaintaş al Ralucăi Eminovici, o scrisoare a Clarei Maiorescu şi una a fiicei acesteia, o pagină autografă a lui Gherea despre Eminescu şi o scrisoare a lui Al. Davila, fotografii reprezentînd pe Heliade Rădulescu, Titu Maiorescu, Maria şi C. A. Rosetti etc. S-au reîntors „acasă" două dulapuri primite zestre de Aglae la căsătoria ei cu Ion Drogli, au fost achiziţionate alte mobile de epocă compatibile cu gustul şi starea Eminovicilor, s-a adus de la Buneşti (Suceava) piatra funerară a Paraschivei Juraşcu (bunica poetului) şi cristelniţa de la biserica Uspenia din Botoşani, în care ar fi fost botezat Eminescu etc., etc. De asemenea, se restaurează mormintele, punîndu-se plăci de marmoră pe ele şi amenajîndu-se un spaţiu corespunzător în jur etc. Dar ambiţiile botoşănenilor şi ipoteştenilor bat mult mai departe. Mulţi dintre cei amintiţi mai sus (Gh. Janca, Lucian Valea, D. Ignat etc.) mi-au dezvăluit gîndul lor ca, împreună cu forurile centrale, să treacă la realizarea acolo a unui mare complex Mihai Eminescu. Se află în studiu un atrăgător proiect al acestuia, elaborat de aceiaşi arhitecţi. El ar urma să cuprindă o sală polivalentă cu 350 de locuri şi una de audiţii cu 130, un spaţiu expoziţional, în care să se poată urmări de visa genealogia şi existenţa poetului, o bibliotecă cu sală de lectură, însumînd scrierile lui Eminescu şi cele despre el (în ediţii originale sau reproduse mecanic), un fişier eminescologic exhaustiv, o fototecă, o clisotecă şi aparate de multiplicat, o sală cu documente şi manuscrise (originale sau microfilmate), un spaţiu administrativ şi unul pentru găzduirea îngrijitorilor şi a eventualilor cercetători etc. Un proiectat buletin Mihai Eminescu (anual) ar informa despre progresele eminescologiei în ţară şi în străinătate, iar un festival internaţional (eventual, trienal, organizat pe secţiuni : poezie, proză, teatru, literatură populară, ziaristică etc.), purtînd numele poetului, ar duce la mai buna cunoaştere a scrisului său şi a literaturii noastre în ansamblu. Aceiaşi şi alţii visează cu îndreptăţire la o secţie a Cursurilor de vară de limba, istoria şi cultura poporului român şi la alte manifestări avindu-l ca prezenţă tutelară pe Eminescu. Reconstruirea casei mari impune şi reconstituirea atenansei şi a altor acareturi. Deocamdată, sondajele pentru depistarea temeliilor au adus alte surprize. La 35 cm. adîncime faţă de actualul nivel de călice s-au descoperit resturile unei locuinţe carpice de suprafaţă (sec. II-III e.n.) , fragmente ceramice (între care, o căţuie dacică, cu toarta ruptă), de chirpic, precum şi bucăţile unei amfore de provenienţă romană (reconstituită în întregime) şi altele. Astfel, tezaurul arheologic al localităţii (ceva din el ar trebui expus într-o încăpere din viitorul complex) s-a îmbogăţit cu noi şi semnificative mărturii. Participanţii la manifestările comemorative vor putea ajunge pe un drum asfaltat (de care vor beneficia şi o mare parte din locuitorii satului) în preajma lacului din pădure (lingă care se va reconstitui prisaca lui Moş Miron), putîndu-şi continua călătoria prin impresionanta pădure de foioase pînă în şoseaua Sucevei. Astfel, viitorii vizitatori vor putea ajunge la Ipoteşti fără a mai trece, ca pînă acum, prin Botoşani, ci traversînd doar cadrul cu aer eminescian şi colinele din preajmă şi auzind in amintire cum : Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-i urc, stelele scapără-n cale, Apele curg, dar izvorînd în fîntîne... Atmosfera locului va fi păstrată şi prin conservarea în preajma muzeului a cîtorva case de epocă, în care se vor organiza şi colecţii etnografice tipice. Prin toate acestea şi altele Ipoteştii se vor reeminescianiza semnificativ (căci există un eminescianism aprioric al locurilor, care acum se revelă plenar, după sublimarea lor in opera poetului), spre lauda tuturor celor ce contribuie la acest eveniment (cu adevărat semnificativ pentru preţuirea de care se bucură astăzi geniul său), spre bucuria tuturor celor ce i-au citit scrierile sau au auzit şi vor auzi de numele şi opera lui. George Muntean u a cum arăta înainte de 1933 (stingă), astăzi complet reconstruită (fotografie de Ion Heilici) Proiectul Complexului Mihai Eminescu România literara 13