România literară, aprilie-iunie 1979 (Anul 12, nr. 14-26)

1979-04-12 / nr. 15

* Z­EIŢA fără chip, cu părul de noap­te şi de vînt, care vine „din ni­­îpurile Orientului“ şi ii aduce lui maiciei uitarea şi zimbetul, are o rivală, pe clara Mnemosyne, intransigenta, zeiţa memoriei, care apăruse altădată ca Ariadna, aceea ce clarifică, ordonează, ve­ghează ieşirea din labirint. Iar labirintul, in semioza pe care o presupune întreaga operă a lui Octavian Paler, semnifică gre­şeala, abaterea, spaima, moartea — lacul in care se îneacă Narcis, in care pindeşte Minotaurul, in care se rătăceşte Galilei, din care se reîntoarce Tezeu fiindcă există Ariadna. Frecventarea lui Worringer şi Wolfflin ne sugerează ca pe zeiţa fără chip să o bănuim sublimă, pe cealaltă frumoasă, pe cea dinţii sentimentală, pe a doua naivă, altfel spus ingenuă. Continuînd jo­cul, dealtfel absolut stringent, pe care-l propune scriitorul, vom grupa dihotomic simbolurile estetice care apar în universul sau litera: ce stă sub semnul opoziţiei dintre Oedip şi Galilei : aşadar, pe de o parte eleatul clasicul, templul grec, Medi­­terana, logica, memoria, pe de alta goticul, medievalul, deşertul. Orientul, zimbetul fără noimă „ca al zeilor“, uitarea. Emblemele semiotice care străjuiesc, decorativ şi hieratic, cele două zone anti­nomice din lumea cărţilor lui Octavian Paler sunt cei doi sfineşi — cel egiptean care suride enigmatic şi cel grec care pune întrebări. Emblema eleată este, la rindul ei, inconjurată de un lanţ de concepte — semnificative, adică ordine, iubire, memo­rie, libertate, adevăr, fericire ce au drept semnificanţi personaje mitologice sau is­torice. Astfel, Ariadna ca şi Ithaca sunt, Intr-un alt limbaj, nume pentru memorie, fidelitate, consecvenţă, tărie de a nu ab­jura. Prin natura problemelor pe care le pune In discuţie, acest vast eseu­ alegoric, Apă­rarea lui Galilei, se înscrie într-o filieră de înaltă tradiţie europeană — Pascal, Dos­toievsky Camus. In pledoaria pentru ra­ţionalism, echilibru, simţ al valorilor, statornicie, credinţă intr-un ideal, in opo­ziţia faţă de tot ce înseamnă confuzie, haos, absurd, dezagregare, dezordine, se structurează, antitetic, metafore-simbol pe care cititorul nu Ie poate uita uşor : focul, rugul, şarpele, lupul, cenuşa, nisipul, stîn­­ca, steaua, soarele, iarba. Motivul chipa­rosului aminteşte trestia gînditoare a lui Pascal. Cartea este prinsă în fluxul antro­pologiei filosofice. Cum era şi de aşteptat, Apărarea lui Galilei ni-1 arăta pe savantul rinascentist surprins in momentul cînd abjură. Eseul ii transformă într-o emblemă a abjurării , s-ar putea scrie foarte bine Galilei ca substantiv comun şi Abjurarea cu majus­culă. Octavian Paler situează un personaj ce trăieşte o criză de conştiinţă in perioada de criză a Renaşterii : fericită intuiţie pentru a da literaturii române tipul per­sonajului baroc (homo barocchus) cu mij­loacele stilistice ale epocii aceleia, adică cele mai adecvate. In bună tradiţie baro­ Revista revistelor că, dialogul alunecă pe o linie spiralată cu volute din ce în ce mai strimte, adevă­rată cochilie de melc — cum se spune, o construcţie „en colimagon“. Maxima des­chidere o alcătuieşte ampla „apologie“ prin care Galilei adu­ce o argumentaţie luxuriantă demonstrîndu-şi arguţia („agu­­deza“) cu reveniri şi reluări patetice ale aceloraşi motive şi metafore-simbol, rea­­lizînd uluitoarea (dar tipica !) linie ser­­pentinată. Interlocutorul cu care se poartă dialogul, inflexibil, raţionalist, d­ar, de o intransigenţă limpede, clasică, ii urmăreşte neîmblinzit, tăind cu barda­lianele ferme­cătoare ale acestor hăţişuri discursive, ademenitoare, cindi tînguioase nostalgic, cind răzvrătite prometeic : „Nu cred că din ruguri se poate naşte chipul unei noi culturi. După cum frumuseţea acestei veri nu vrea să mă-nveţe indiferenţa“. Treptat, apărarea îşi va restringe volnţa, spirala se va micşora, căci argumentele acuzatoare ale Interlocutorului urmăresc metodic şi inflexibil rotirea înşelătoare ce încearcă să rupă adevărul de proble­mele etice ale vieţii. Ne place să presupunem că protagoniş­tii dialogului despre prudenţă şi iubire au făcut act de antompsia, acel jurămînt re­ciproc prin care acuzatorul se angajează să-şi susţină plîngerea, iar acuzatul să facă totul pentru a se justifica... antomp­sia pe care a invocat-o in cazul său So­­crate. Autorul ne sugerează că Interlocu­torul este însăşi conştiinţa lui Galilei, din ce in ce mai intransigentă pe măsură ce amintirile ii cotropesc visele. Avem aşa­dar in Galilei un individ cu o conştiinţă dezbinată , este omul problematic căruia lumea îi apare ca labirint, ca vis sau tea­tru, estetică opusă celei centrate pe mimesis-ul aristotelian şi reglementată pe phantasiat. Vorbim, fireşte, de o tipo­logie stilistică ce, cum s-a observat, (Hocke, Wellek) apare preferenţial în di­verse momente ale istoriei literaturilor : epoca alexandrină, amurgul Antichităţii, latinitatea de argint, epoca postrinascen­­tistă. Nici în bătrîneţea sa Renaşterea nu şi-a întors ochii de la Antichitate, atît doar că a văzut altceva decit văzuse în tinereţe : la început învăţase de la cei vechi aticismul, adică armonia, seninăta­tea, echilibrul, mai tirziu a selectat asia­­nismul elin, stil apărut în Asia mică, adică dizarmonia, metaforismul atogic, demonia vitalistă, revelarea scandaloasă. Deliberat sau intuitiv, apologia scrisă de Octavian Paler este şi un dialog intre două stiluri estetice fundamentale : clasi­cism şi baroc. Drama lui Galileo Galilei se joacă pe o scenă manieristă, scenariile sunt chiar visele sale fluente, labile, bo­gate în mişcare, cu contururi evanescente, populate de făpturi ce se metamorfozează rapid şi uimitor, în care este el însuşi actor proteic, pe rînd Inchizitor, Neron, pădurarul ameninţat să fie devorat de vipere, Giordano Bruno, Socrate, lemnul pentru rug. Este o epocă ce cultivă tema literară a lumii ca teatru. Luminile rampei sunt razele crepuscule­lor superbe ce semnifică frumuseţea, ja­rul amurgului — simbol al decadenţei, flăcările amintind rugul Inchizitorilor şi incendierea Romei imperiale, flamele „rugului interior“. „Sînt clipe cînd singura mea rană e­ soarele la asfinţit“ spune Ga­lilei. Iar Hamlet, alt om problematic năs­cut în Renaştere, spune : „Spectacolul, iată capcana în care voi prinde conştiinţa regelui“. Şi in spectacole onirice se tră­dează spiritul torturat al matematicianu­lui florentin. Se recunoaşte uşor eul baroc fluid şi schimbător, pradă clipei şi efe­merului. Galilei este vulnerabil fiindcă nu rămine în graniţele destinului său („ordi­nea interioară“) ce stă nu sub emblema clipei ci a eternităţii, ca al oricărui desco­peritor de adevăr. Crezînd că işi salvează viaţa şi-o va pierde fiindcă uitarea, rene­garea este o fugă de sine şi o risipire în vremelnicie. Este limpede de ce biserica proscria în actor gustul pentru prezent şi triumful lui Proteu, şi este pedagogic paradoxul lui Galilei : refuzînd să moară o dată, eroic pentru totdeauna, va trăi murind in fiecare clipă prin desfacerea de adevărul său. Chinuit și expulzat în lumea exterioară, şinele se arată in spectacole prin care incearcă să uimească : spectatorul este Interlocutorul logic, clasicistul sau, altfel spus, un alter-ego privindu-se ca într-o oglindă. Dedublarea, instabilitatea, teroa­rea, angoasa, bizareria, arbitrarul, stupoa­rea „meraviglia“ sunt doar cîteva din pro­cedeele esteticii baroce semnificate de ima­gini ce sugerează de obicei fluiditatea şi dintre care, în cartea de faţă, apar : norii, nisipul, marea, cenuşa, alături de altele, ca floarea, labirintul, monstrul. E­­PITETUL antitetic, oximoronul, a fost folosit cu multă prudenţă, dar întdeauna cu norocoase efecte poe­tice şi în Călătorii interioare şi în Mitologii subiective. Tipurile stilistice sunt utopice, nu le vom găsi in starea pură (G. Călinescu). Dar e ispititor să încerci structurarea unei opere în tipologii, mai ales cînd auto­rul, împletind intuiţia cu luciditatea, îşi conştientizează poetica şi teoretizează adesea în marginile propriei creaţii — cum se întimplă cu Octavian Paler, în secolul al XVI-Iea, pe orizontul lumii Renaşterii, se profilează destule siluete, înfăţişînd faţa dublă a omului caracterizat tocmai prin­ contradicţia internă — omul de acţiune şi omul contemplativ. Dar personajul de care vorbim, acest Galilei protagonist de roman alegoric, este baroc tocmai pentru că el trăieşte o sfîşiere interioară pe plan existenţial. Situaţia îşi găseşte o rezol­vare fericită pe plan estetic, unde con­trariile (aici senzualism şi intelectua­lism) se intîlnesc în acel procedeu tipic secolelor manieriste — discordia concors. S-a observat că antagonismul lăuntric dureros al personajului baroc nu se solu­ţionează printr-un catharsis, ca în trage­dia clasică, dar a existat totuşi un anume Octavi­a Paler succedaneu care maschează rana psihică dintre „scepticismul raţional“ şi „exaspe­rarea sentimentală“ (Unamuno) : este vor­ba de faimoasa splendoare, strălucire barocă (E. Papu). Intr-adevăr, acest tip de strălucire a imaginilor inundă pagina „Apologiei lui Galilei“. Nu lipsesc metamorfozele alegorice prin scindarea eului : „I-am spus alegînd mai departe seminţele . O jumătate din fiinţa mea doreşte să fie plantată, în vreme ce cealaltă se opune“. Interesant este că şi conceptele pilon ale construcţiei Apărării, prudenţa şi iubirea, sunt contaminate de fluiditatea obiectelor ce vieţuiesc mai mult oniric în această vastă alegorie, de nu cumva instabilitatea conţinutului lor constituie mobilul neîn­treruptei mişcări proteice a tot ce există în carte — în afară, bineînţeles, de con­ştiinţa lucidă echilibrată, calmă, senină, clasicist eroică a Interlocutorului prin care se exprimă deopotrivă autorul, per­sonajul, şi poate chiar şi acel „uomo universale“, inteligent şi demn, reprezen­tativ pentru umanismul rinascentist. Este evident că avem de-a face în „Dia­log...“ cu o lirică a rolurilor, după cum in „Mitologii subiective“, in care alter­nează pasajele eseistice cu poemele în proză, se recurgea mărturisit, la lirica măştilor. In această fracturare a conştiinţei omu­lui problematic vom distinge aşadar o tabelă de valori în care prudenţa apare cu semnul minus, ca abjecţie şi corupţie, şi o alta în care e însoţită de semnul plus, printre „desăvîrşiri“ („primores“), ca distincţie a omului de lume, „El Discrete“, „El heroe“ (R. Grácián) ce ştie să-şi prote­guiască un eu secret. In Umbra cuvinte­lor, Octavian Paler schiţa romantic defi­niţia eului : „Avem şi noi o faţă nevă­zută de soare / Şi poate de aceea ni s-a dat sîngele. / Să ardă în noi, / luminin­­du-ne faţa nevăzută de soare“. Iubirea este în universul operei lui Octavian Paler un semn ce-şi poate schimba conţinutul, cum se întimplă şi cu alte embleme semantice, de pildă marea, ce este cindi dezorganizare infor­mă, labirint, cale de pierzanie ce depăr­tează de ţărm, de Ithaca, de terra ferma, cînd însăşi viaţa cu indicibilele ei bucurii. Iubirea, in sensul ei cel mai complex, pare a însemna în opera aceasta o cale de cu­noaştere a adevărului. Cînd se înde­părtează de acesta, se transformă în con­trariul său — devine trădare şi dezbinare. Iubirea de viaţă nu se confundă în nici un caz cu desfătarea dionisiacă „pentru că chiotele lui Dionysos împing fericirea pînă la limitele tragediei“ („Apărarea lui Galilei“). Şi altă dată : „Rostesc deci nu­mele lui Dionysos cu regretul de a nu-mi fi deajuns. Apollo şi Dionysos reprezintă, fiecare, eşecul celuilalt dor şi o altă spe­ranţă, căci fiecare promite ce nu oferă celălalt“. (Mitologii subiective). Tot ast­fel, temperamentul romantic şi disciplina­rea clasicistă se completează reciproc în opera lui Octavian Paler, ce se înscrie, în acest chip, în linia prestigioasă a scriito­rilor români bipolari. Despre personajul Galilei s-ar mai pu­tea spune că, în expresie oniric-nocturnă, e baroc dar diurn, e patetic, justiţiar sau tinguitor, intr-un cu­vint, romantic. Acest Galilei, cel creat de Octavian Paler, poate fi socotit nu mai puţin şi ca simbol al unui personaj literar tipic, ce a stat in centrul literaturii realiste din se­colul al XX-lea : e vorba de intelectualul ce trece printr-o criză morală şi existen­ţială. Discutat la un alt nivel, se poate spune că Galilei din Dialog... participă şi la o altă dihotomie, el fiind pe de o parte un „semn“ într-un eseu cu tematică etică, iar pe de alta un personaj de roman cu mare forţă de trăire şi de tipologie ma­nieristă. Linia barocă ce caracterizează construc­ţia cărţii, spirala, „en colimagon“, se o­­preşte in punctul în care apologia lui Galilei se epuizează : antompsia a fost onorată, argumentum contra Galileum a triumfat, minotaurul a fost ucis, maieutica a jucat rolul lui Tezeu,­­ matematica flo­­rentina se rein­torcea la ordinea sa inte­rioară, în Ithaca sa, şi atunci redactează definitiv „Dialoguri asupra ştiinţelor noi“, inventează orologiul cu pendul, strigă fără prudenţă „Terra non est centrum mundi ! Sol est centrum mundi !“ ...Şi probabil, e adevărat ce se spune că ar fi fost auzit rostind : „eppur si muove“. Adriana Iliescu Confruntări Chipurile unei cărţi „SECOLUL XX" • AXAT pe raportul dintre mografie şi opera, noul număr al revistei „secolul XX“ ((—a—ih b­/ö) isi propune să re­pună in discuţie mitul ar­tistului, pornind de la veşnicul „uiomo biograp­­hicus“ ale cărui virtuţi latente, berene — după cum ni se spune si in cu­­v.ntul de deschidere — există patetic in fiecare conştiinţă literară. Astfel concepută, revista — un efort similar poate fi cu uşurinţă remarcat, de în­dată ce ne reîntoarcem privirea spre apariţiile anterioare — se consti­tuie nu atît ca o culedere de texte disparate, adu­nate intimplător sub ace­leaşi coperte, ci ca o carte structurată pe o tema li­terară centrală, pe care o repune i a­scuţie îmvine o complexă si bogată dez­batere in jurul ei. înţelegem, oare, mai bine un scriitor cercetin­­du-i biografia ! O între­bare pusa cu multă insis­tenţă de critică in ultimul timp şi pe care noul nu­măr al revistei o reia, deci, subliniindu-i intr-un fel actualitatea. Iată că împreună cu Makoviţki, medicul personal si secre­tarul lui Tolstoi, reuşim să-l privim mai de aproa­pe pe octogenarul de la Iasnaia Poliana. Ii ascul­tăm părerile (uneori cit se poate de contradictorii) despre Dostoievsky Ce­­hov, Leonid Andreev, Ku­prin­ Chopin sau Victor Hugo și, uneori, chiar des­pre propria-i operă („I-am spus lui Mecinikov că nu mai ţin minte subiectul din Anna Karenina și in­tr-adevăr l-am uitat“). vIU grupaj de pagini despre André Malraux (alcătuit cu mult discer­­nămînt de Ion Mihăilea­­nu), reprezentind, bineîn­ţeles, o minimă selecţie din tot ceea ce s-a scris în ultimii ani despre au­torul Condiţiei umane, vine în completarea dez­baterii iniţiate de „Seco­lul XX“. Reţinem textul, pe o remarcabilă pătrun­dere psihologică (părtini­tor şi el, dar cu atit mai incitant), semnat de fiul adoptiv al acestuia, Alain Malraux (reprezentind un fragment din cartea Cas­tanii din Boulogne), pre­cum si portretul artistului tinăr, îndrăgostit si luptă­tor in rezistentă, asa cum ni-l restituie Suzane Chantal si André Cham­pion. Textul semnat de Geo Serban ne descoperă o Vienă a cărei seducţie se află în strinsă legătură cu reîntîlnirea cu atitea „um­bre“ dragi cititorului ro­mân. Un prilej de a um­bla pe urmele luceafăru­lui poeziei noastre. De Eminescu, ii aduc aminte lui Vasile Drăguţ si dea­lurile Botoşanilor. Pătrun­dem intr-un spaţiu care ne apropie mai mult mu­zica versului eminescian. Sub genericul „Realul, o asimptotă a ficţiunii“ ni se oferă un fragment dintr-un roman al lui Martin Walser, de fapt o acidă incursiune in socie­tatea anilor ’60 din Ger­mania Federală. Accentul cade asupra relaţiei care se stabileşte intre Mar­tin Walser, autor al romanului, şi Anselm Kristlein, eroul fictiv al acestuia. Proza lui Wal­ser, observă Alexandru Al. Sahighian, comentato­rul si traducătorul scriito­rului german, „isi va cu­ceri o independentă din ce în ce mai mare, des­­prinzîndu-se in cele din urmă cu totul de perso­naje, pentru ca, cină si in rarele dialoguri, să nu mai reflecte decit limbajul eu-lui povestitor, în speță al romancierului“TM Tot o proză de tip experimental ne propune si William H. Gass : „Chiar si persona­jele mele tind să se în­toarcă cu spatele unul la altul şi să vorbească în gol. Aceasta, impreună cu neputinţa mea de a nara, sint cele mai grave defec­te ale mele“... Ilustraţia bogată rele­­vînd un „ochi plastic“ de­­săvîrşit completează lec­tura. Fiecare nou număr al revistei „Secolul XX“, prin înalta sa ţinută inte­lectuală, se impune ca un adevărat eveniment ar­tistic. 8. T. Pictură de GETA MERMEZE (Galeria „Orizont") APĂRAREA LUI GALILEI Si K­i& OMSI* HO*IANIMC* 8 România literara

Next