România literară, aprilie-iunie 1979 (Anul 12, nr. 14-26)
1979-04-12 / nr. 15
* ZEIŢA fără chip, cu părul de noapte şi de vînt, care vine „din niîpurile Orientului“ şi ii aduce lui maiciei uitarea şi zimbetul, are o rivală, pe clara Mnemosyne, intransigenta, zeiţa memoriei, care apăruse altădată ca Ariadna, aceea ce clarifică, ordonează, veghează ieşirea din labirint. Iar labirintul, in semioza pe care o presupune întreaga operă a lui Octavian Paler, semnifică greşeala, abaterea, spaima, moartea — lacul in care se îneacă Narcis, in care pindeşte Minotaurul, in care se rătăceşte Galilei, din care se reîntoarce Tezeu fiindcă există Ariadna. Frecventarea lui Worringer şi Wolfflin ne sugerează ca pe zeiţa fără chip să o bănuim sublimă, pe cealaltă frumoasă, pe cea dinţii sentimentală, pe a doua naivă, altfel spus ingenuă. Continuînd jocul, dealtfel absolut stringent, pe care-l propune scriitorul, vom grupa dihotomic simbolurile estetice care apar în universul sau litera: ce stă sub semnul opoziţiei dintre Oedip şi Galilei : aşadar, pe de o parte eleatul clasicul, templul grec, Mediterana, logica, memoria, pe de alta goticul, medievalul, deşertul. Orientul, zimbetul fără noimă „ca al zeilor“, uitarea. Emblemele semiotice care străjuiesc, decorativ şi hieratic, cele două zone antinomice din lumea cărţilor lui Octavian Paler sunt cei doi sfineşi — cel egiptean care suride enigmatic şi cel grec care pune întrebări. Emblema eleată este, la rindul ei, inconjurată de un lanţ de concepte — semnificative, adică ordine, iubire, memorie, libertate, adevăr, fericire ce au drept semnificanţi personaje mitologice sau istorice. Astfel, Ariadna ca şi Ithaca sunt, Intr-un alt limbaj, nume pentru memorie, fidelitate, consecvenţă, tărie de a nu abjura. Prin natura problemelor pe care le pune In discuţie, acest vast eseu alegoric, Apărarea lui Galilei, se înscrie într-o filieră de înaltă tradiţie europeană — Pascal, Dostoievsky Camus. In pledoaria pentru raţionalism, echilibru, simţ al valorilor, statornicie, credinţă intr-un ideal, in opoziţia faţă de tot ce înseamnă confuzie, haos, absurd, dezagregare, dezordine, se structurează, antitetic, metafore-simbol pe care cititorul nu Ie poate uita uşor : focul, rugul, şarpele, lupul, cenuşa, nisipul, stînca, steaua, soarele, iarba. Motivul chiparosului aminteşte trestia gînditoare a lui Pascal. Cartea este prinsă în fluxul antropologiei filosofice. Cum era şi de aşteptat, Apărarea lui Galilei ni-1 arăta pe savantul rinascentist surprins in momentul cînd abjură. Eseul ii transformă într-o emblemă a abjurării , s-ar putea scrie foarte bine Galilei ca substantiv comun şi Abjurarea cu majusculă. Octavian Paler situează un personaj ce trăieşte o criză de conştiinţă in perioada de criză a Renaşterii : fericită intuiţie pentru a da literaturii române tipul personajului baroc (homo barocchus) cu mijloacele stilistice ale epocii aceleia, adică cele mai adecvate. In bună tradiţie baro Revista revistelor că, dialogul alunecă pe o linie spiralată cu volute din ce în ce mai strimte, adevărată cochilie de melc — cum se spune, o construcţie „en colimagon“. Maxima deschidere o alcătuieşte ampla „apologie“ prin care Galilei aduce o argumentaţie luxuriantă demonstrîndu-şi arguţia („agudeza“) cu reveniri şi reluări patetice ale aceloraşi motive şi metafore-simbol, realizînd uluitoarea (dar tipica !) linie serpentinată. Interlocutorul cu care se poartă dialogul, inflexibil, raţionalist, dar, de o intransigenţă limpede, clasică, ii urmăreşte neîmblinzit, tăind cu bardalianele fermecătoare ale acestor hăţişuri discursive, ademenitoare, cindi tînguioase nostalgic, cind răzvrătite prometeic : „Nu cred că din ruguri se poate naşte chipul unei noi culturi. După cum frumuseţea acestei veri nu vrea să mă-nveţe indiferenţa“. Treptat, apărarea îşi va restringe volnţa, spirala se va micşora, căci argumentele acuzatoare ale Interlocutorului urmăresc metodic şi inflexibil rotirea înşelătoare ce încearcă să rupă adevărul de problemele etice ale vieţii. Ne place să presupunem că protagoniştii dialogului despre prudenţă şi iubire au făcut act de antompsia, acel jurămînt reciproc prin care acuzatorul se angajează să-şi susţină plîngerea, iar acuzatul să facă totul pentru a se justifica... antompsia pe care a invocat-o in cazul său Socrate. Autorul ne sugerează că Interlocutorul este însăşi conştiinţa lui Galilei, din ce in ce mai intransigentă pe măsură ce amintirile ii cotropesc visele. Avem aşadar in Galilei un individ cu o conştiinţă dezbinată , este omul problematic căruia lumea îi apare ca labirint, ca vis sau teatru, estetică opusă celei centrate pe mimesis-ul aristotelian şi reglementată pe phantasiat. Vorbim, fireşte, de o tipologie stilistică ce, cum s-a observat, (Hocke, Wellek) apare preferenţial în diverse momente ale istoriei literaturilor : epoca alexandrină, amurgul Antichităţii, latinitatea de argint, epoca postrinascentistă. Nici în bătrîneţea sa Renaşterea nu şi-a întors ochii de la Antichitate, atît doar că a văzut altceva decit văzuse în tinereţe : la început învăţase de la cei vechi aticismul, adică armonia, seninătatea, echilibrul, mai tirziu a selectat asianismul elin, stil apărut în Asia mică, adică dizarmonia, metaforismul atogic, demonia vitalistă, revelarea scandaloasă. Deliberat sau intuitiv, apologia scrisă de Octavian Paler este şi un dialog intre două stiluri estetice fundamentale : clasicism şi baroc. Drama lui Galileo Galilei se joacă pe o scenă manieristă, scenariile sunt chiar visele sale fluente, labile, bogate în mişcare, cu contururi evanescente, populate de făpturi ce se metamorfozează rapid şi uimitor, în care este el însuşi actor proteic, pe rînd Inchizitor, Neron, pădurarul ameninţat să fie devorat de vipere, Giordano Bruno, Socrate, lemnul pentru rug. Este o epocă ce cultivă tema literară a lumii ca teatru. Luminile rampei sunt razele crepusculelor superbe ce semnifică frumuseţea, jarul amurgului — simbol al decadenţei, flăcările amintind rugul Inchizitorilor şi incendierea Romei imperiale, flamele „rugului interior“. „Sînt clipe cînd singura mea rană e soarele la asfinţit“ spune Galilei. Iar Hamlet, alt om problematic născut în Renaştere, spune : „Spectacolul, iată capcana în care voi prinde conştiinţa regelui“. Şi in spectacole onirice se trădează spiritul torturat al matematicianului florentin. Se recunoaşte uşor eul baroc fluid şi schimbător, pradă clipei şi efemerului. Galilei este vulnerabil fiindcă nu rămine în graniţele destinului său („ordinea interioară“) ce stă nu sub emblema clipei ci a eternităţii, ca al oricărui descoperitor de adevăr. Crezînd că işi salvează viaţa şi-o va pierde fiindcă uitarea, renegarea este o fugă de sine şi o risipire în vremelnicie. Este limpede de ce biserica proscria în actor gustul pentru prezent şi triumful lui Proteu, şi este pedagogic paradoxul lui Galilei : refuzînd să moară o dată, eroic pentru totdeauna, va trăi murind in fiecare clipă prin desfacerea de adevărul său. Chinuit și expulzat în lumea exterioară, şinele se arată in spectacole prin care incearcă să uimească : spectatorul este Interlocutorul logic, clasicistul sau, altfel spus, un alter-ego privindu-se ca într-o oglindă. Dedublarea, instabilitatea, teroarea, angoasa, bizareria, arbitrarul, stupoarea „meraviglia“ sunt doar cîteva din procedeele esteticii baroce semnificate de imagini ce sugerează de obicei fluiditatea şi dintre care, în cartea de faţă, apar : norii, nisipul, marea, cenuşa, alături de altele, ca floarea, labirintul, monstrul. EPITETUL antitetic, oximoronul, a fost folosit cu multă prudenţă, dar întdeauna cu norocoase efecte poetice şi în Călătorii interioare şi în Mitologii subiective. Tipurile stilistice sunt utopice, nu le vom găsi in starea pură (G. Călinescu). Dar e ispititor să încerci structurarea unei opere în tipologii, mai ales cînd autorul, împletind intuiţia cu luciditatea, îşi conştientizează poetica şi teoretizează adesea în marginile propriei creaţii — cum se întimplă cu Octavian Paler, în secolul al XVI-Iea, pe orizontul lumii Renaşterii, se profilează destule siluete, înfăţişînd faţa dublă a omului caracterizat tocmai prin contradicţia internă — omul de acţiune şi omul contemplativ. Dar personajul de care vorbim, acest Galilei protagonist de roman alegoric, este baroc tocmai pentru că el trăieşte o sfîşiere interioară pe plan existenţial. Situaţia îşi găseşte o rezolvare fericită pe plan estetic, unde contrariile (aici senzualism şi intelectualism) se intîlnesc în acel procedeu tipic secolelor manieriste — discordia concors. S-a observat că antagonismul lăuntric dureros al personajului baroc nu se soluţionează printr-un catharsis, ca în tragedia clasică, dar a existat totuşi un anume Octavia Paler succedaneu care maschează rana psihică dintre „scepticismul raţional“ şi „exasperarea sentimentală“ (Unamuno) : este vorba de faimoasa splendoare, strălucire barocă (E. Papu). Intr-adevăr, acest tip de strălucire a imaginilor inundă pagina „Apologiei lui Galilei“. Nu lipsesc metamorfozele alegorice prin scindarea eului : „I-am spus alegînd mai departe seminţele . O jumătate din fiinţa mea doreşte să fie plantată, în vreme ce cealaltă se opune“. Interesant este că şi conceptele pilon ale construcţiei Apărării, prudenţa şi iubirea, sunt contaminate de fluiditatea obiectelor ce vieţuiesc mai mult oniric în această vastă alegorie, de nu cumva instabilitatea conţinutului lor constituie mobilul neîntreruptei mişcări proteice a tot ce există în carte — în afară, bineînţeles, de conştiinţa lucidă echilibrată, calmă, senină, clasicist eroică a Interlocutorului prin care se exprimă deopotrivă autorul, personajul, şi poate chiar şi acel „uomo universale“, inteligent şi demn, reprezentativ pentru umanismul rinascentist. Este evident că avem de-a face în „Dialog...“ cu o lirică a rolurilor, după cum in „Mitologii subiective“, in care alternează pasajele eseistice cu poemele în proză, se recurgea mărturisit, la lirica măştilor. In această fracturare a conştiinţei omului problematic vom distinge aşadar o tabelă de valori în care prudenţa apare cu semnul minus, ca abjecţie şi corupţie, şi o alta în care e însoţită de semnul plus, printre „desăvîrşiri“ („primores“), ca distincţie a omului de lume, „El Discrete“, „El heroe“ (R. Grácián) ce ştie să-şi proteguiască un eu secret. In Umbra cuvintelor, Octavian Paler schiţa romantic definiţia eului : „Avem şi noi o faţă nevăzută de soare / Şi poate de aceea ni s-a dat sîngele. / Să ardă în noi, / luminindu-ne faţa nevăzută de soare“. Iubirea este în universul operei lui Octavian Paler un semn ce-şi poate schimba conţinutul, cum se întimplă şi cu alte embleme semantice, de pildă marea, ce este cindi dezorganizare informă, labirint, cale de pierzanie ce depărtează de ţărm, de Ithaca, de terra ferma, cînd însăşi viaţa cu indicibilele ei bucurii. Iubirea, in sensul ei cel mai complex, pare a însemna în opera aceasta o cale de cunoaştere a adevărului. Cînd se îndepărtează de acesta, se transformă în contrariul său — devine trădare şi dezbinare. Iubirea de viaţă nu se confundă în nici un caz cu desfătarea dionisiacă „pentru că chiotele lui Dionysos împing fericirea pînă la limitele tragediei“ („Apărarea lui Galilei“). Şi altă dată : „Rostesc deci numele lui Dionysos cu regretul de a nu-mi fi deajuns. Apollo şi Dionysos reprezintă, fiecare, eşecul celuilalt dor şi o altă speranţă, căci fiecare promite ce nu oferă celălalt“. (Mitologii subiective). Tot astfel, temperamentul romantic şi disciplinarea clasicistă se completează reciproc în opera lui Octavian Paler, ce se înscrie, în acest chip, în linia prestigioasă a scriitorilor români bipolari. Despre personajul Galilei s-ar mai putea spune că, în expresie oniric-nocturnă, e baroc dar diurn, e patetic, justiţiar sau tinguitor, intr-un cuvint, romantic. Acest Galilei, cel creat de Octavian Paler, poate fi socotit nu mai puţin şi ca simbol al unui personaj literar tipic, ce a stat in centrul literaturii realiste din secolul al XX-lea : e vorba de intelectualul ce trece printr-o criză morală şi existenţială. Discutat la un alt nivel, se poate spune că Galilei din Dialog... participă şi la o altă dihotomie, el fiind pe de o parte un „semn“ într-un eseu cu tematică etică, iar pe de alta un personaj de roman cu mare forţă de trăire şi de tipologie manieristă. Linia barocă ce caracterizează construcţia cărţii, spirala, „en colimagon“, se opreşte in punctul în care apologia lui Galilei se epuizează : antompsia a fost onorată, argumentum contra Galileum a triumfat, minotaurul a fost ucis, maieutica a jucat rolul lui Tezeu, matematica florentina se reintorcea la ordinea sa interioară, în Ithaca sa, şi atunci redactează definitiv „Dialoguri asupra ştiinţelor noi“, inventează orologiul cu pendul, strigă fără prudenţă „Terra non est centrum mundi ! Sol est centrum mundi !“ ...Şi probabil, e adevărat ce se spune că ar fi fost auzit rostind : „eppur si muove“. Adriana Iliescu Confruntări Chipurile unei cărţi „SECOLUL XX" • AXAT pe raportul dintre mografie şi opera, noul număr al revistei „secolul XX“ ((—a—ih b/ö) isi propune să repună in discuţie mitul artistului, pornind de la veşnicul „uiomo biographicus“ ale cărui virtuţi latente, berene — după cum ni se spune si in cuv.ntul de deschidere — există patetic in fiecare conştiinţă literară. Astfel concepută, revista — un efort similar poate fi cu uşurinţă remarcat, de îndată ce ne reîntoarcem privirea spre apariţiile anterioare — se constituie nu atît ca o culedere de texte disparate, adunate intimplător sub aceleaşi coperte, ci ca o carte structurată pe o tema literară centrală, pe care o repune i ascuţie îmvine o complexă si bogată dezbatere in jurul ei. înţelegem, oare, mai bine un scriitor cercetindu-i biografia ! O întrebare pusa cu multă insistenţă de critică in ultimul timp şi pe care noul număr al revistei o reia, deci, subliniindu-i intr-un fel actualitatea. Iată că împreună cu Makoviţki, medicul personal si secretarul lui Tolstoi, reuşim să-l privim mai de aproape pe octogenarul de la Iasnaia Poliana. Ii ascultăm părerile (uneori cit se poate de contradictorii) despre Dostoievsky Cehov, Leonid Andreev, Kuprin Chopin sau Victor Hugo și, uneori, chiar despre propria-i operă („I-am spus lui Mecinikov că nu mai ţin minte subiectul din Anna Karenina și intr-adevăr l-am uitat“). vIU grupaj de pagini despre André Malraux (alcătuit cu mult discernămînt de Ion Mihăileanu), reprezentind, bineînţeles, o minimă selecţie din tot ceea ce s-a scris în ultimii ani despre autorul Condiţiei umane, vine în completarea dezbaterii iniţiate de „Secolul XX“. Reţinem textul, pe o remarcabilă pătrundere psihologică (părtinitor şi el, dar cu atit mai incitant), semnat de fiul adoptiv al acestuia, Alain Malraux (reprezentind un fragment din cartea Castanii din Boulogne), precum si portretul artistului tinăr, îndrăgostit si luptător in rezistentă, asa cum ni-l restituie Suzane Chantal si André Champion. Textul semnat de Geo Serban ne descoperă o Vienă a cărei seducţie se află în strinsă legătură cu reîntîlnirea cu atitea „umbre“ dragi cititorului român. Un prilej de a umbla pe urmele luceafărului poeziei noastre. De Eminescu, ii aduc aminte lui Vasile Drăguţ si dealurile Botoşanilor. Pătrundem intr-un spaţiu care ne apropie mai mult muzica versului eminescian. Sub genericul „Realul, o asimptotă a ficţiunii“ ni se oferă un fragment dintr-un roman al lui Martin Walser, de fapt o acidă incursiune in societatea anilor ’60 din Germania Federală. Accentul cade asupra relaţiei care se stabileşte intre Martin Walser, autor al romanului, şi Anselm Kristlein, eroul fictiv al acestuia. Proza lui Walser, observă Alexandru Al. Sahighian, comentatorul si traducătorul scriitorului german, „isi va cuceri o independentă din ce în ce mai mare, desprinzîndu-se in cele din urmă cu totul de personaje, pentru ca, cină si in rarele dialoguri, să nu mai reflecte decit limbajul eu-lui povestitor, în speță al romancierului“TM Tot o proză de tip experimental ne propune si William H. Gass : „Chiar si personajele mele tind să se întoarcă cu spatele unul la altul şi să vorbească în gol. Aceasta, impreună cu neputinţa mea de a nara, sint cele mai grave defecte ale mele“... Ilustraţia bogată relevînd un „ochi plastic“ desăvîrşit completează lectura. Fiecare nou număr al revistei „Secolul XX“, prin înalta sa ţinută intelectuală, se impune ca un adevărat eveniment artistic. 8. T. Pictură de GETA MERMEZE (Galeria „Orizont") APĂRAREA LUI GALILEI Si Ki& OMSI* HO*IANIMC* 8 România literara