România literară, ianuarie-martie 1980 (Anul 13, nr. 1-13)

1980-02-14 / nr. 7

N­U SE POATE spune că litera­tura română ar fi lipsită de o tradiţie a comicului. Dacă a­­runcăm o privire pe coperta Micului Dicţionar Scriitori Români, co­ordonat de Mircea Zaciu, întîlnim pe Anton Pann, I.L. Caragiale în secolul trecut, pe Topîrceanu şi Urmuz la înce­putul secolului nostru, iar dintre con­temporani, severul profesor clujean nu l-a „intuit“, ca să ne exprimăm astfel, decît pe Marin Sorescu. Prin absenţa lor din Dicţionar, Aurel Baranga sau Theodor Mazîlu nu fac decît să întă­rească afirmaţia iniţială asupra reali­tăţii tradiţiei literare româneşti în ale rîsului. Să fi plătit autorii Dicţionarului mai sus amintit tribut unei prejudecăţi (nu in întregime lipsită de­ un punct de pornire real) şi anume aceea că în „li­teratura de după al doilea război mon­dial“ (şi nu „postbelică“, aşa cum se exprimă Mircea Iorgulescu sau Dan Culcer, uitînd, deliberat sau nu, de li­teratura „dintre cele două războaie“ ori „interbelică“, poate pentru că sînt născuţi în ’43 şi ’41) sau în „literatura de după Eliberare“ (expresie care-şi păstrează totuşi, după noi, atît îndrep­tăţirea cît şi savoarea) literatura ro­mână s-a „încrîncenat“ cumva, uzînd poate mai rar de eficacitatea superi­oară a zîmbetului ironic sau chiar a să­nătosului hohot de rîs ? Dacă în dramaturgie şi-n poezie So­rescu, Baranga, Mazilu dezmint cu ta­lent o asemenea prejudecată, în proză situaţia se prezintă parcă ceva mai altfel, adică mai slab. Luînd, de pildă, in mînă alt Dicţionar (coordonat de alt profesor ardelean, Dim. Păcurariu) cu o sită ceva mai „rară“, constatăm că in suita D.D. Pătrăşcanu, Brăescu, Al. Cazaban, Al. O. Teodoreanu, Damian Stănoiu („interbelicii“ !) epoca nouă în­scrie, în afară de unii din cei deja ci­taţi, puţine nume : Nicolae Tăutu, Mi­cuţă Tănase, Mircea Sîntimbreanu, Ion Băieşu sau, mai neaşteptat, Marian Popa, George Bălăiţă şi chiar, într-o bună parte din Bunavestire, Nicolae Breban. La aceştia ar mai fi de adău­gat, într-un context lărgit, Asztalos Ist­ván, Sütő András, Bajor Andor. După cum reiese, bilanţul nu este într-adevăr prea bogat, oricîte involuntare omisi­uni am fi făcut. Anul care s-a scurs, 1979, marchează după părerea noastră un reviriment notabil în această direcţie. Noua serie este deschisă de Dumitru Dinulescu cu Linda Belinda şi, trecînd prin Platon Pardău, Scrisorile Imperiale, Alexan­dra Târziu, Sperietoarea din Hors şi Locatarul, Valentin Şerbu. Vizita de adio, se încheie cu Mircea Horia Simio­­nescu, învăţături pentru Delfin *). Linda. Belinda este a doua carte a unui prozator care, nemaiputînd fi ca­tegorisit „tînăr scriitor“ (născut în 1942, debutînd cu un volumaş de povestiri, Robert Calul, în 1968), poate fi numit un autor „zgîrcit“ cu propria-i produc­ţie sau cine ştie ? bănuit de un dile­tantism superior. „Teribilismul“ primu­lui volum, „proză de tip absurd“ (Ma­rian Popa) a evoluat în chip fericit. *) Desigur, enumerarea nu e completă, la carenţele noastre de lectură şi infor­maţie putîndu-se adăuga şi practica unor edituri de a antedata unele apariţii. Aşa se ajunge ca o carte apărută efectiv în februarie sau martie 1979, să fie premiată pe anul... 1978 ! Exemple : Eugen Negriei, Figura spiritului creator sau Damian Ne­­cula, Ispita într-o dimineaţă ploioasă. In ce ne priveşte, Editura Albatros a datat cartea noastră Aventură la Braşov, pro­gramată pe 1979, în mod corect : 1980. „Habent sua fata libelli“, deşi s-ar putea spune în acelaşi timp că s-a dovedit de o remarcabilă consec­venţă. Ce este evoluţie în arta lui Di­nulescu şi ce e consecvenţă — cele două noţiuni contrazicîndu-se în aparenţă ? Evoluţia fericită constă după noi în faptul că Linda Belinda este o carte pe care am numi-o „fermecătoare“, o carte care ne răsplăteşte pentru ingur­gitarea atîtor romane „încrîncenate“, care ne mai readuce zîmbetul pe buze. Nu am simţit vreun „sentimentalism“ în Linda Belinda, cum s-a speriat un critic de la „Vatra“ şi nici nu credem că e nevoie să ne înconjurăm de atîtea precauţii, cum face Mircea Popa („Steaua“), îngrijorat că autorul „s-a dat la fund“ zece ani, că „proza sa de­vine, astfel, o înşiruire de gratuităţi, de scene banale, de un derizoriu exaspe­rant“, deşi tot Mircea Popa scrie, şi cu dreptate : „scriitorul ştie să creeze at­mosferă, să percuteze sentimental...“ (fără „ist“, n.n.)... „logica sa este absur­dă ca şi viaţa, ca şi realitatea, ca şi e­­xistenţa modernă“ (ne scapă sensul a­­cestei ,gradaţii“, n.n.). Pentru a încheia, Linda Belinda este deci o carte pe de­plin „concludentă“, autorul, cum bine arată Mircea Iorgulescu, se exercită cu totul remarcabil, fie în „confesiunea ironică“, fie în proza „impersonală“ (grav satirică, am explicita noi), valorile atinse fiind candoarea, în primul caz, responsabilitatea necesară a omului în faţa minunii vieţii sale, în al doilea. De aceea lauda Belinda ni se pare o carte nu numai „fermecătoare“, cum spuneam, dar şi profundă în avertis­mentul ei etic. Cealaltă apariţie, învăţături pentru Delfin, este cea mai nouă înfăţişare a unui autor, prolific se poate spune (deşi a debutat tot în 1968) şi el „zgîrcit“ însă cu producţiile sale, în sensul că nu s-a decis să-nfrunte arena literară decît la 40 de ani. Mircea Horia Si­mionescu nu consolidează o prezenţă literară ca Dumitru Dinulescu, ci con­tinuă să adauge noi faţete unei perso­nalităţi artistice consacrate. Humorul lui este de esenţă parodică şi intelec­­tualistă. O trăsătură comună celor doi este abila mînuire a acestei moderne unelte literare care este absurdul şi în care literatura română prin Urmuz a dat o normă europeană. Asupra lui Mircea Horia Simionescu critica noas­tră literară s-a exercitat mult şi bine şi cu prilejul învăţăturilor pentru Del­fin, fie înalt structuralist (Ion Vlad, „Tribuna“), fie elegant comparativist (Al. Dobrescu, „Convorbiri literare“), fie tradiţionalist (Nicolae Ciobanu, „Lucea­fărul“), fie în sfîrşit mai expeditiv, cu in­suficientă comprehensiune (Paul Dug­­neanu, Flacăra“, M.D. Gheorghiu, „Cro­nica“). Dacă ar fi un reproş de adus, mai degrabă o revendicare de făcut sau un accent mai apăsat de cerut, acesta ar fi fost după părerea noastră o subliniere mult mai puternică a ca­racterului satiric al cărţii, învăţături pentru Delfin nu este doar un exerci­ţiu superior parodic, ci tinde, şi în a­­ceasta ni se pare că se deosebeşte de alte scrieri ale autorului, să devină sa­tiră practică şi virulentă, pamflet de­mascator al imposturii. Ceea ce ne îngăduim să credem că este comun celor două cărţi, realizări excelente ale unor temperamente artis­tice d­ar neconfundabile, ar fi că ele ilustrează fenomene mai generale în evoluţia prozei noastre contemporane : pe de o parte, o apropiere binefăcătoare a prozei moderniste de marea capcană a realităţii sociale nemijlocite, iar pe de alta, aducerea conştientă a unui pu­blic din ce în ce mai larg spre înţele­gerea şi însuşirea unor forme noi ale esteticii secolului. Al. I. Ştefănescu V­irtuti­i* * 2 3 * 5 ale comicului in proza 8 România literară « Din nou cu privire la Mateiu Ion Caragiale înrudiri şi izvoare I­I 1933, un cercetător, Const. Fin­­tîneru, semnala, în „Revista fun­daţiilor“, o curioasă analogie între o pagină din „Măgarul de aur“ al lui Apuleius şi una din „O făclie de Paşti“, îndoindu-se că I. L. Caragiale ar fi avut cumva cunoştinţă directă de tex­tul autorului latin. (în 1962, am avut no­rocul să descopăr — vezi „Viaţa româ­nească“ nr. 6, pp. 226 et sq. — veriga intermediară, şi anume o pagină din „Une histoire sans nom“ a lui Jules Bar­­bey d’Aurevilly). Precum cercetătorul de acum patruzeci de ani, dăm astăzi, la o nouă recitire, peste o pagină dintr-un alt clasic latin şi peste o la fel de curioasă analogie, de rîndul acesta cu o pagină din „Craii“. Să transcriem întîi textul lui Mateiu Ion Caragiale. „Paşadia s-a stins la zenit .... scânteietor ca un luceafăr in cleştarul nopţilor de ger. Şi a mai avut norocul să moară înainte de a fi silit să îndure, după război, din nou, la bătrineţe, umilinţa sărăciei, inainte de a suferi, şi mai dureroasă poate, arsura dezamăgirii şi a dezminţirilor, de a vedea că nu el, ci Pirgu avusese dreptate, de a-l vedea pe Pirgu însuşi, de mai mult de zece ori milionar, însurat cu zestre şi despărţit cu filodormă, pe Pirgu prefect, deputat, se­nator, ministru plenipotenţiar, prezidind o comisie de cooperare intelectuală la Liga Naţiunilor şi oferind colegilor săi străini veniţi in România cu pantahuza sau «în anchetă» o somptuoasă şi sibarită ospitalitate in castelul său istoric din Ardeal" (ed. Fundaţii, p. 187). Cînd moare cineva, zicem : „Păcat de el, n-a mai apucat să-l plimbe fie-sa cu maşina personală“, sau, dimpotrivă, ca mai sus : „L-a cules Dumnezeu la timp, să nu-şi mai vadă feciorul in puşcărie“. Cele două atitudini îşi regăsesc, ca toate ale bunului-simţ comun, reflectarea şi în literatură ; astfel în discursul — rostit sau scris — numit „oraţiune funebră“ şi incă mai adesea în evocările comemora­tive, autorul obişnuieşte să-şi încheie cuvîntarea — sau articolul — cu o refe­rire la ceea ce am putea numi testamen­tul — politic, artistic, de credinţă — al defunctului. Această referire se face, cel mai frecvent, fie sub forma făgăduinţei urmaşilor de a duce mai departe ideile ilustrului răposat, fie sub forma evo­cării roadelor pe care, peste vreme şi în urma eventualei dispariţii a unor împre­jurări neprielnice, le-au dat străduinţele aceluiaşi : „Lui însă, vizionarului — scrie N. Iorga în 1903 despre «Un utopist : August Treboniu Laurian» — nu-i ajungea aceasta, şi sufletul prins se zbătea du­reros în clădirea întemeiată prin jertfa lui. Limba rămăsese vulgară, scrisul se păstrase barbar. Roma viitoare tot nu se apropia de pămint. Sufletul se lovi de această realitate nevrednică, şi se stinse. Dar — continuă el — răzimată pe reali­tatea trainică, trăieşte clădirea ; lucrători tot mai mulţi îi adîncesc temeliile şi, în margine, străjeri, vizionari ca dinsul, pă­zesc şi aşteaptă“. Alteori, mai puţin frec­vent, e drept, referirea la „testamentul“ defunctului se face, iarăşi ca în cazul nos­tru, de pe poziţii contrare : împrejură­rile neprielnice s-au ivit de-abia pe urmă, iar trecerea de pe lume a celui evocat l-a scutit de dezastruosul spectacol al prăbuşirii idealurilor sale : „Va fi avut el — «Hindenburg» în evocarea din 1934 a aceluiaşi Iorga — în clipa in care închidea ochii, viziunea Rinului trecut, a Poloniei invadate, a Vienei anexate sub conduce­rea lui Adolf I, devenit împăratul «Rei­­chului al treilea», pe care el l-a creat ? Ori poate a binecuvîntat pe Dumnezeu că-l ia înaintea catastrofei pe care o pregăteşte acesta ?“. Şi iată acum, mai izbitoare decit rîn­­durile de mai sus, pe care, la data cînd scria „Craii“, el n-avea cum să le fi citit, alte cîteva rînduri dintr-un autor pe care, dacă Iorga cu siguranţă l-a cunoscut, nimic (nici măcar locuţiunea latină figu­­rînd în orice „pârtie rose“ de la p. 144 a aceleiaşi ediţii) nu ne indică să credem că l-a cunoscut şi Mateiu, cu atît mai mult cu cît nu e vorba nici de „Anale“, nici de „Istorii“, ci de o lucrare „mi­noră“ şi de mai puţin largă răspîndire a istoricului latin Tacit, şi anume de pane­giricul închinat de acesta socrului său : „Viaţa şi obiceiurile lui Iulius Agri­cola“ (45) . „Căci dacă nu i-a fost îngăduit să-l vadă pe Traian împăratul, să apuce să trăiască zorile acestui veac de fericire, pe care adesea, cu clarviziunea şi cu dorin­ţele lui, Ie-a făcut să mijească în faţa ochilor noştri, tot astfel este pentru el o dulce mingîiere că graba cu care l-a cules moartea l-a ferit de acele zile de pe urmă cînd Domiţian, plictisit de atitea întreruperi şi amînări, se hotărîse să pustiască republica dintr-o lungă, ne­curmată şi năprasnică suflare. N-a mai văzut Agricola nici curia ase­diată şi Senatul împresurat de ostaşi înarmaţi, nici pieirea auitor consulari, măcelăriţi laolaltă, nici pribegia şi fuga atitor doamne de cel mai bun neam. Pina atunci, Canis Melius ‘) nu număra decit o singură biruinţă, hotăririle lui Messali­­nus ) nu răsunau decit între zidurile pa­latului Alban, iar Massa Baebius:i) era incă acuzat ; curind apoi l-am dus cu miinile noastre pe Helvidius ’•) la temniţă, noi i-am sfîşiat pe Mauricus5) şi pe Rusticus, pe noi ne-a împroşcat Senecio cu sîngele lui nevinovat. Nero măcar îşi ferea ochii şi poruncea fărădelegile, dar P.S. La ora cînd fac corectura acestor rînduri, iau cunoştinţă de articolul „Dosa­rul Mateiu I. Caragiale (9)“ publicat în „Săptămina culturală a Capitalei" 1980, febr. 8, nr. 479, p. 9. Acum vreo 15 ani, îndemnat de stăruitoarele sugestii pe care mi le oferea opera maternă, m-am lăsat ispitit ca (fără a părăsi tehnica finalului deschis) să scriu eu însumi „ultimul ca­pitol" al povestirii neterminate Sub pecetea tainei, așa cum l-ar fi scris, eventual, adevăratul ei autor. Nu altfel au procedat, cîndva, A. Offray cu Romantul comic al lui Scarron sau savantul peters­­burghez T. S. Bayer cu Vita Constantini Cantemyri; nu altfel a procedat, mai a­­proape de zilele noastre, M. Şeptilici cu Insula lui M. Sebastian. Paginile pe care le-am publicat în „Viaţa Românească" nr. 1/1966 (redactor şef, pe atunci , Şerban Cioculescu) nu sunt, aşadar, cum le re­cepţionează suscitatul articol din „Săp­­tămina", o contribuţie de istorie li­terară­­care ar fi impus, evident, citarea izvorului, indicarea depozitului, nu sta să privească la ele : sub Domiţian,­­cea mai cumplită dintre nenorociri era că-l vedeai şi că te vedea, intr-o vreme cînd şi suspinele noastre erau o crimă, cind ca să sortească morţii atiţia oameni galbeni de frică era destul să întoarcă spre dinşii chipul lui fioros şi roşcovan, care-l ferea de orice ruşine. Ferice de tine, o, Agricola, de viaţa ta strălucită, dar şi de moartea care te-a cosit la vreme !“. Ambele aceste splendide, ample figuri de retorică, cu apocaliptica lor defilare de monstruozităţi, întunecate de singe şi de fărădelegi, la Tacit, sau înfiorate ca de trăirea aievea a unui coşmar — acel al viziunii din „Asfinţitul crailor" — la Matei, aproape marmeladovian cutremurate, în final, de sentimentul vinovăţiei perso­nale, la Tacit, sau străfulgerate de o uci­gătoare ironie, la Matei, ambele aceste fastuoase, orchestrale figuri de retorică, menite să întregească, per a contrario, măreţia figurii defunctului evocat, îşi află izvorul în amarnicul paseism, în profunda tristeţe de „laudator temporis acti“ (cu alte rădăcini în fiecare, fireşte) ale senatorului Publius Cornelius şi ale castelanului de la Siona. Poate că istoria literară va descoperi cîndva, şi­ aici, cine ştie ce verigă intermediară între cele două texte — poate. Sigur e însă că înru­dirile — şi nu numai ca simţ al tragicu­lui, ca artă a portretului şi ca strălucire stilistică — intre Tacit şi Mateiu Ion Cara­giale merită a fi mai aproape cercetate. Radu Albala dacă nu şi o eventuală facsimilare a tex­tului autograf etc., mă rog, tot dichisul da­torat de un profesionist unei „inedite"), ci, vai, pentru o dată, o operă proprie de fic­ţiune — aşa cum de altfel rezultă cu lim­pezime, atît din titlul materialului, cît şi din nota picior de la finele său. Mă grăbesc să fac această precizare nu pentru a-i apăra pe Th. Vârgolici, O. Cotruş, Al. George şi alţi confraţi de mustrarea, în speţă nulă şi neavenită, pe care le-o face Dan Ciachir că au nesocotit, in exegezele lor, acest­ atit de autentic (cum insuşi d-sa o demon­strează, cu mijloacele analizei literare) text matern, ci pentru ca nu cumva, în­­mulţindu-se vremea, să cadă victimă ace­leiaşi confuzii — de altminteri mai mult decit măgulitoare pentru valoarea cucerni­cei mele pastişe — şi alţi cercetători înzes­traţi cu tot atita sagacitate şi acribie cri­tică, proliferindu-se astfel cine ştie ce nouă, interminabilă şi insolubilă „enigmă" de paternitate literară în jurul vreunui absurd „apocrif" al veşnic neasemuitului Mateiu Ion Caragiale. R. A. *) Faimos delator. 2) Alt delator, care nu-şi exercita încă influenţa decît în „palatul Alban“, adică în cabinetul împăratului. 3) Alt delator , fusese iniţial acuzat de delapidare şi condamnat. *) Acuzat că şi-ar fi bătut joc de împă­rat în lucrările sale teatrale ; mai mulţi senatori au ajutat în plin Senat la aresta­rea lui ; a fost ulterior ucis. 5) Mauricus, Rusticus, Senecio — alte victime ale lui Domiţian.

Next