România literară, aprilie-iunie 1980 (Anul 13, nr. 14-26)
1980-06-12 / nr. 24
O antologie romană • AM ARATAT in alte rînduri că lingvistica noastră s-a dezvoltat vertiginos în anii care au trecut de la eliberare. Se publică nu numai studii privitoare la limba română, ci şi la multe altele, şi mai cu seamă la limbile romanice. Ca un exemplu, zilele trecute a apărut, pentru uzul studenţilor, lucrarea Ilenei Constantinescu- Chiriacescu intitulată Modalităţile, dimensiunile şi intensitatea pătrunderii termenilor economici anglo-saxoni in limba franceză contemporană. Mai semnificativ este că se studiază idiomuri mai puţin luate in seamă pînă nu demult, ca friulana, limbile creole, sau elementele indigene din limbile sudamericane. Desigur, cercetările sunt utile în primul rînd pentru cunoaşterea în profunzime a idiomurilor supuse cercetării, dar, avînd în vedere originea lor latină, putem să obţinem în felul acesta Informaţii interesante şi pentru graiul nostru. Iată că acum se elaborează la noi lucrări privitoare la graiurile romanice din Elveţia. A apărut de curînd în Editura Academiei R.S.R. o Antologie de poezie romană, de Augustin Maissen şi Magdalena Popescu-Marin. Primul dintre autori este profesor la Universitatea din Chapel Hill, în Statele Unite, unde predă limbile romanice, printre care şi româna. Este roman, el însuşi, şi ca atare e la largul său în materie. Magdalena Popescu- Marin, membră a colectivului de gramatică de la Institutul de lingvistică din Bucureşti, are o participare activă la elaborarea Gramaticii limbii române, la Tratatul de formare a cuvintelor in limba română, la Dicţionarul de ortografie, ortoepie şi punctuaţie etc., şi totuşi a găsit timp să se specializeze în limba romană, între altele prin două stagii de cite o lună la faţa locului. Termenul romanşă nu este prea bine împămîntenit la noi : eram deprinşi să zicem retoromană. In prefaţa lucrării de care ne ocupăm aici, ni se arată însă că retoromana este un termen mai cuprinzător, întrucît înglobează şi graiuri vorbite în afara Elveţiei. Prin urmare vom vorbi de aici înainte de romanşă. Dar romanşa însăşi, după cum ne arată Magdalena Popescu-Marin, autoarea introducerii, este împărţită in grupuri întrucîtva diferite între ele. Aflăm acum că, deşi populaţia care vorbeşte aceste graiuri este redusă ca număr, a luptat şi luptă cu perseverenţă nu numai pentru păstrarea limbii moştenite, ci şi pentru ridicarea ei pe o treaptă culturală superioară, şi pe cit se vede din Antologie, eforturile sunt încununate de succes. In ampla introducere a lucrării, Magdalena Popescu-Marin ne prezintă geografia şi istoria regiunii, diversele graiuri cu asemănările şi deosebirile dintre ele, o scurtă istorie a literaturii, cum şi o schiţă a scrierii şi pronunţării. Textele sunt publicate în limba originală, iar în paralel se dă traducerea lor in româneşte, elaborată tot de Magdalena Popescu- Marin. Putem spune acum că suntem amplu informaţi asupra limbii şi literaturii romane, cu care sperăm că se vor familiariza şi alţi cercetători de la noi. Dar în acelaşi timp se pun materiale la dispoziţia cercetătorilor din alte ţări pe care-i poate interesa acest domeniu de cercetare. Cred că nu e lipsit de interes faptul că societatea elveţiană Pro Helveţia a sprijinit publicarea lucrării cu documentaţie şi fonduri. Al. Graur opi . A Căldură mare! VARA BAROC este un roman comic. Cel puţin două sînt sursele evidente ale comicului in noua carte a lui Paul Georgescu : limbajul, înainte de orice, spiritual, plin de vervă, irespectuos faţă de convenţii, hazliu, bălţat, apt de toate mişcările ; în al doilea rînd, tipologia şi situaţiile, de inspiraţie caragialiană. La care putem adăuga procedeul „amestecurilor şi pastişelor“, cum ar spune Proust, parodierea adică a unor maniere de a scrie, sursă mai subtilă şi la care are acces doar cititorul avizat. Acţiunea e plasată în torsul Platoneşti, într-o vară a anului 1926, oarecum în prelungirea întîmplărilor din Revelionul, din care autorul păstrează şi cîteva personaje. Insă turnura noului roman e mai vădit parodică. Ce se petrece la Platoneşti, acest paradis al muştelor, acest loc unde nu se poate întîmpla nimic ? (Tema locului unde nu se întimplă nimic este evocată ironic, de cîteva ori, de personajele înseşi, în cele trei zile, cit durează acţiunea, de arşiţă, de zăpuşeală, de plictis şi de provincială inerţie.) Personajul principal (acelaşi din Revelionul), Gabriel Dimancea, profesor şi ziarist, se scoală cu greutate din somn în fiecare din aceste dimineţi, are trei convorbiri matinale în care se simte dus în ispită, iese în oraşul incă pur şi proaspăt, trece pe la anticariatul La Peştişorul de aur al domnului Tatu şi pe la cafine, (păstrez grafia autorului) unde se întreţine cu prietenii, apoi pe la redacţia ziarului Deşteptarea şi pe la protectorul său, domnul Iorgu Pribegeanu, şeful organizaţiei locale a partidului de guvernâmînt, face curte, nu prea convins, domnişoarei Dorinţa Irimia şi printre picături încurcă treburile unui prieten care-l rugase să i le descurce. Aceste trei zile din viața unui Leopold Bloom sau, mai bine, a unui Stephen Dedalus autohton se deosebesc cu greutate una de alta. Dimancea e un tinăr inteligent şi cultivat, spirit zeflemist, nemulţumit de ce face (sau, mai exact, de ce nu face), un timid care pozează în cinic şi un neajutorat socialmente care pare că se descurcă de minune, li e dat să fie mereu in centrul unor aventuri, din ce în ce mai ciudate, fără să-şi dea seama cu adevărat, si să presimtă furtuna care se pregăteşte, fără a putea să o preintîmpine. E în el un amestec de luciditate și de orbire, pe un fond de oblomoviană nepăsare, care nu-i permite să joace cu adevărat vreun rol intr-o piesă în care este totuși necontenit prezent, alergînd de colo-colo, pe jos ori în birjă, prin scena derizorie a tragicomediei. Personajul întruchipează de minune ideea romanului. Caragialismul constă în aparenta neroadă, derizorie, involuntar ridicolă a spectacolului şi a protagoniştilor. De aici provine comedia. Orice s-ar intimpla. Dimancea îşi păstrează singele rece şi dispoziţia zeflemisitoare căci, vorba lui, „mi se pare totul derizoriu“. Un alt personaj îl întreabă : „Atunci, don Gabriel, ce facem cuu... gravitatea necesară“. Răspuns : „Trebuie să fie și ea pe undeva. O să vină. Dar deocamdată îmi vine mereu să pufnesc de rîs, ca proasta’n tîrg“. Această lume fără gravitate e lumea din momentele şi din piesele lui Caragiale. Insă, în zăpuşeala sufocantă, în bîzlitul muştelor, care, ca nişte Erinii, par a anunţa tot felul de catastrofe, în hazul de suprafaţă, în stupiditatea dinăuntru, tragedia pîndeşte : o crimă (probabil) pasională şi una (cu siguranţă) politică încheie acest prea comic roman al provinciei eterne. Schimbă ele ceva ? Se trezeşte lumea din somn ? Năuc. Dimancea, care fusese, cu o zi înainte, limitat şi din postul de profesor şi din acela de redactor se pomeneşte numit directorul ziarului local. Finalul împinge parodia la absurd. Gravitatea aşteptată nu vine. Turpitudinile şi crimele par la fel de vesele, de fără sens, de, cum să zic, derizorii. în lumea lui Caţavencu, Zoiţica, Iorgu Pribegeanu, Milan, cetăţeanul turmentat, Marnescu sau L.nu Pampon nu e loc pentru tragedie , totul se transformă în farsă : politica, amorul, afacerile, principiile, în Vara baroc, situaţiile, peripeţiile, problemele par dale carnavalului. ROMANUL lui Paul Georgescu, amuzant şi deopotrivă profund, este din speţa prozei parodice, amestecînd realismul cu bufoneria şi îmbrăcind seriozitatea in veşminte de carnaval. Caragialismul este deliberat. Unele scene si replici par desprinse din comedii sau din schiţe , cu o destul de vizibilă predilecţie pentru stratul cel mai de jos zugrăvit de Caragiale : acela mahalagesc din Noaptea furtunoasă şi D'ale carnavalului. Ca şi în nuvelele sale, Paul Georgescu e, in acest roman, un pictor magistral al vulgarităţii lustruite şi inculte, care se prevalează de prejudecăţi ca de „prinţipii“ şi afişează „rezonul“ ei, deşi e o expresie imediată a purului instinct. Maricica şi Dorinţa sunt variante din Ziţa şi Didina, Marnescu e un jupîn Dumitra-Paul Georgescu, Vara baroc, Editura Eminescu, 1980. ehe, comisarul Limbăşan, un Pristanda, şi aşa mai departe. La nivelul social superior, Caţavencii, Tipăteştii şi Dandanachii de la Platoneşti sunt ceva mai şterşi. Prozei lui Paul Georgescu îi punesc sarja, culoarea groasă, pusă direct cu cuţitul pe pînză, batjocura sufocantă : fineţea constă in caracterul de, cum să spun, replică al unora din expresii şi procedee. Romancierul, mai întii, caragializează voit. El îşi gîndeşte personajele, vorbele şi gesturile lor, în termeni caragialieni. Altfel spus, romanul acesta zugrăveşte o lume a lui Caragiale ca şi cum ea ar exista obiectiv. Paul Georgescu are o nesecată imaginaţie livrescă. Ochiul lui depistează în realitate tipuri deja fixate de o tradiţie literară, conflicte pe care literatura ie-a impus. Aici este și o înrudire cu G. Călinescu. Amîndoi romancierii se aplică pe o materie, nu brută, extrasă direct din viata socială, ci pe una gata prelucrată, extrasă din literatură. Spuneam la început că romanul utilizează procedeul proustian al pastişei şi amestecurilor stilistice. Cititorul avizat depistează uşor parodierea fină nu numai a stilului lui I.L. Caragiale, dar şi pe acela al lui Mateiu Caragiale din Craii de Curtea- Veche ; în acelaşi mod trec din original în ţesătura paginii lui Paul Georgescu, suferind o deformare parodică, expresii foarte cunoscute din Eminescu, Arghezi, Călinescu, din prozatori şi critici, din Sarea pămintului a lui Mihai Şora, dar cine ar putea face lista întreagă ! Se obţine astfel o expresivitate comic-ingenioasă remarcabilă, fiecărui moment epic, descriptiv, analitic, portretistic corespunzindu-i un mod de a scrie, cu grijă cules din modele celebre : atmosfera nocturnă cu lună eminesciană stă alături de frazeologia eseului protocronist într-o sinteză ironică a unor elemente ele înseşi ironizate. Imaginaţia aceasta e de al doilea grad, mai curind critică decit prozaică. De aici rezultă atit comicul (care e du micanique plaqué sur le vivant) cit şi impresia de exagerare, joc, deformare, nefiresc. în Vara baroc nu trebuie căutat un verosimil realist, nici in descrierea mediului, nici în psihologie, ci o lume schematică, hibridă, barocă, de bilet al deşertăciunilor, exhibată in scopuri de demonstraţie artistică. Numai o estetică prea Îngustă ar respinge acest tip de roman (care, nnmice, se află în prozele bizare ale lui Urmuz și în Caragiale, dezvoltîndu-se în romanele lui Tudor Arghezi, G. Călinescu si apoi ale lui Mircea Horia Simionescu si ale altora) sau i-ar aplica criteriile realiste. Regimul lui e un alt fel de plauzibil decit acela din Ion ori Morometii : un plauzibil al farsei enorme si al parodiei, al absurdului si al manechinului social, psihologic, politic. Naratorul supune, la rindul lui, limba la nemaiîntîlnite suplicii : agapeuri Ieremeice, anti amorez, burzuială congestivă, şantonînd, osînduitorii plaivazului, bărbata peştaloţiana, doamna se aşează poponeţe pe jos latul divan, străchini neolitice, Parlavrament (pentru parlament), vot cosmic (pentru vot universal), eschelier iregular și altele coborind uneori pînă la facilitatea regretabilă. Neologismul se împerechează cu arhaismul, cuvintul literar rar cu cel popular, argoul cu jargonul, insolitul cu platitudinea. Invenţia personală face ravagii şi puţine fraze sínt, aşa zicînd, normale. Cuvintele sínt scrise cum se rostesc (ca la Queneau) şi limba e în general în miinile lui Paul Georgescu un aluat foarte mlădiu şi fraged, puţind lua orice formă, lăsindu-se subţiat, îngroşat, turtit, răsucit, încolăcit. Cu ajutorul acestui limbaj de o stranie şi adesea obositoare originalitate, prozatorul forjează memorabile portrete, în stil aproape arghezian : „Era, această Sandă, mică de stat şi mare’n şezător, îndesată şi cu musteţi, şleampătă, iute, pizmaşă, căpăţinoasă, certăreaţă şi fleoncănitoare, pină peste poate, nebună la nimic şi, pe deasupra, foarte rea de muscă“. Numai în prozele argheziene mai întîlnim această varietate lexicală, care impinge romanul spre pamflet şi satiră (o satiră totuşi, la Paul Georgescu, deloc mizantropică, foarte îngăduitoare în fond, deşi atit de acidă informă, căci naratorul în definitiv se complace în lumea pe care o detestă — sau invers — dispreţul lui verbal izvorind dintr-o profundă complicitate, aş zice, estetică, la fel ca şi la Caragiale). Iată un alt portret, unde causticitatea se diluează treptat în delectări exclusiv verbale : „Fata cu nume prea explicit. Dorinţa, cam scânduţă, era o drăguţică, albă ca telemeaua şi inocenţa, bine proporţionată în de toate. Avea tăceri galeşe alternînd cu limbuţii foarte drăgălaşe. Sfîrfise institutul de domnişoare pe la măicuţele franţuzeşti de la Găsiţi, unde deprinsese limba lui Voltaire şi bunele maniere, şi nevinovata făptură era menţinută acum acasă în vederea unui mariaj cu beneficiu. Potolită şi zîmbitoare ca o dimineaţă de primăvară, ii plăceau discuţiile sufleteşti şi schimba cu oaspetele, la masă, priviri ironic complice cu privire la boscorodelile maică-si şi — în genere — la naivitatea ălor bâtrini ale căror preocupări învechite se reduceau la partea materială. Ce-i drept, nacafalele pipotoasei doamne Irimia“ îl cam agasau pe amploiat“ etc... Nu numai portretele, dar şi formele de introducere sau intervenţiile naratorului (ce devine din cînd in cînd omniscient, dar se scuză cu un fel de reverenţă amuzată), descrierile, numele personajelor, legăturile între capitole, monologurile interioare şi celelalte procedee sunt parodiate cu haz. în cea mai mare parte, romanul e dialogat (cu indicaţii scenice în paranteză), poate din dorinţa autorului de de a sugera că, în tîrgul Platoneşti, nu se întimplă niciodată nimic, dar se discută totdeauna mult (ah, intelectualii ăştia !), într-o veritabilă hărmălaie balcanică, pină la a nu se mai şti ce a fost cu adevărat şi ce doar fi (lor, intelectualilor de odinioară) s-a părut a fi, parte şi din cauza vipiei şi zăpuşelii care in lumea lui Caragiale erau fenomene meteorologice curente. Căldură mare. Nicolae Manolescu IORGOS IÜOPOLOS : Victoria ION GRIGORE : Primăvara (Sala Dalles) România literară 9