România literară, aprilie-iunie 1980 (Anul 13, nr. 14-26)

1980-06-12 / nr. 24

O antologie roman­ă • AM ARATAT in alte rînduri că lingvistica noastră s-a dezvoltat ver­tiginos în anii care au trecut de la eliberare. Se pu­blică nu numai stu­dii privitoare la limba română, ci şi la multe altele, şi mai cu seamă la limbile romani­ce. Ca un exemplu, zilele trecute a apărut, pentru uzul stu­denţilor, lucrarea Ilenei Constantinescu- Chiriacescu intitulată Modalităţile, di­mensiunile şi intensitatea pătrunderii ter­menilor economici anglo-saxoni in limba franceză contemporană. Mai semnificativ este că se studiază idiomuri mai puţin luate in seamă pînă nu demult, ca friulana, limbile creole, sau elementele indigene din limbile sud­­americane. Desigur, cercetările sunt utile în primul rînd pentru cunoaşterea în pro­funzime a idiomurilor supuse cercetării, dar, avînd în vedere originea lor latină, putem să obţinem în felul acesta Infor­maţii interesante şi pentru graiul nostru. Iată că acum se elaborează la noi lu­crări privitoare la graiurile romanice din Elveţia. A apărut de curînd în Editura Academiei R.S.R. o Antologie de poezie roman­ă, de Augustin Maissen şi Magda­lena Popescu-Marin. Primul dintre autori este profesor la Universitatea din Chapel Hill, în Statele Unite, unde predă limbile romanice, printre care şi româna. Este roman, el însuşi, şi ca atare e la largul său în materie. Magdalena Popescu- Marin, membră a colectivului de grama­tică de la Institutul de lingvistică din Bucureşti, are o participare activă la elaborarea Gramaticii limbii române, la Tratatul de formare a cuvintelor in limba română, la Dicţionarul de ortografie, or­toepie şi punctuaţie etc., şi totuşi a găsit timp să se specializeze în limba roman­ă, între altele prin două stagii de cite o lună la faţa locului. Termenul romanşă nu este prea bine împămîntenit la noi : eram deprinşi să zicem retoromană. In prefaţa lucrării de care ne ocupăm aici, ni se arată însă că retoromana este un termen mai cuprin­zător, întrucît înglobează şi graiuri vor­bite în afara Elveţiei. Prin urmare vom vorbi de aici înainte de romanşă. Dar romanşa însăşi, după cum ne arată Magdalena Popescu-Marin, autoarea in­troducerii, este împărţită in grupuri în­­trucîtva diferite între ele. Aflăm acum că, deşi populaţia care vorbeşte aceste gra­iuri este redusă ca număr, a luptat şi luptă cu perseverenţă nu numai pentru păstrarea limbii moştenite, ci şi pentru ridicarea ei pe o treaptă culturală supe­rioară, şi pe cit se vede din Antologie, eforturile sunt încununate de succes. In ampla introducere a lucrării, Mag­dalena Popescu-Marin ne prezintă geo­grafia şi istoria regiunii, diversele graiuri cu asemănările şi deosebirile dintre ele, o scurtă istorie a literaturii, cum şi o schiţă a scrierii şi pronunţării. Textele sunt publicate în limba originală, iar în paralel se­ dă traducerea lor in româneşte, elaborată tot de Magdalena Popescu- Marin. Putem spune acum că suntem­ amplu in­formaţi asupra limbii şi literaturii ro­­man­e, cu care sperăm că se vor fami­liariza şi alţi cercetători de la noi. Dar în acelaşi timp se pun materiale la dis­poziţia cercetătorilor din alte ţări pe care-i poate interesa acest domeniu de cercetare. Cred că nu e lipsit de interes faptul că societatea elveţiană Pro Helve­ţia a sprijinit publicarea lucrării cu docu­mentaţie şi fonduri. Al. Graur­ o­­pi­ . A Căldură mare! V­ARA BAROC este un roman co­mic. Cel puţin două sînt sursele evidente ale comicului in noua carte a lui Paul Georgescu : lim­bajul, înainte de orice, spiritual, plin de vervă, irespectuos faţă de convenţii, haz­liu, bălţat, apt de toate mişcările ; în al doilea rînd, tipologia şi situaţiile, de inspi­raţie caragialiană. La care putem adăuga procedeul „amestecurilor şi pastişelor“, cum ar spune Proust, parodierea adică a unor maniere de a scrie, sursă mai subtilă şi la care are acces doar cititorul avizat. Acţiunea e plasată în torsul Platoneşti, într-o vară a anului 1926, oarecum în pre­lungirea întîmplărilor din Revelionul, din care autorul păstrează şi cîteva personaje. Insă turnura noului roman e mai vădit parodică. Ce se petrece la Platoneşti, acest paradis al muştelor, acest loc unde nu se poate întîmpla nimic ? (Tema locului unde nu se întimplă nimic este evocată ironic, de cîteva ori, de personajele înseşi, în cele trei zile, cit durează acţiunea, de arşiţă, de zăpuşeală, de plictis şi de pro­vincială inerţie.) Personajul principal (a­­celaşi din Revelionul), Gabriel Dimancea, profesor şi ziarist, se scoală cu greutate din somn în fiecare din aceste dimineţi, are trei convorbiri matinale în care se simte dus în ispită, iese în oraşul incă pur şi proaspăt, trece pe la anti­cariatul La Peştişorul de aur al dom­nului Tatu şi pe la cafine, (păstrez grafia autorului) unde se întreţine cu prietenii, apoi pe la redacţia ziarului Deşteptarea şi pe la protectorul său, dom­nul Iorgu Pribegeanu, şeful organizaţiei locale a partidului de guvernâmînt, face curte, nu prea convins, domnişoarei Do­rinţa Irimia şi printre picături încurcă tre­burile unui prieten care-l rugase să i le descurce. Aceste trei zile din viața unui Leopold Bloom sau, mai bine, a unui Stephen Dedal­us autohton se deosebesc cu greutate una de alta. Dimancea e un tinăr inteligent şi cultivat, spirit zefle­mist, nemulţumit de ce face (sau, mai exact, de ce nu face), un timid care po­zează în cinic şi un neajutorat socialmen­te care pare că se descurcă de minune, li e dat să fie mereu in centrul unor aventuri, din ce în ce mai ciudate, fără să-şi dea seama cu adevărat, si să pre­­sim­tă furtuna care se pregăteşte, fără a putea să o preintîmpine. E în el un a­­mestec de luciditate și de orbire, pe un fond de oblomoviană nepăsare, care nu-i permite să joace cu adevărat vreun rol intr-o piesă în care este totuși necontenit prezent, alergînd de colo-colo, pe jos ori în birjă, prin scena derizorie a tragico­mediei. Personajul întruchipează de minune ideea romanului. Caragialismul constă în aparenta neroadă, derizorie, involuntar ridicolă a spectacolului şi a protagonişti­lor. De aici provine comedia. Orice s-ar intimpla. Dimancea îşi păstrează singele rece şi dispoziţia zeflemisitoare căci, vorba lui, „mi se pare totul derizoriu“. Un alt personaj îl întreabă : „Atunci, don Ga­briel, ce facem cuu... gravitatea necesară“. Răspuns : „Trebuie să fie și ea pe undeva. O să vină. Dar deocamdată îmi vine me­reu să pufnesc de rîs, ca proasta’n tîrg“. Această lume fără gravitate e lumea din momentele şi din piesele lui Caragiale. Insă, în zăpuşeala sufocantă, în bîzlitul muştelor, care, ca nişte Erinii, par a a­­nunţa tot felul de catastrofe, în hazul de suprafaţă, în stupiditatea dinăuntru, tra­gedia pîndeşte : o crimă (probabil) pasio­nală şi una (cu siguranţă) politică încheie acest prea comic roman al provinciei eterne. Schimbă ele ceva ? Se trezeşte lumea din somn ? Năuc. Dimancea, care fusese, cu o zi înainte, limitat şi din pos­tul de profesor şi din acela de redactor se pomeneşte numit directorul ziarului local. Finalul împinge parodia la absurd. Gravi­tatea aşteptată nu vine. Turpitudinile şi crimele par la fel de vesele, de fără sens, de, cum să zic, derizorii. în lumea lui Ca­­ţavencu, Zoiţica, Iorgu Pribegeanu, Milan, cetăţeanul turmentat, Marnescu sau L­.n­u Pampon nu e loc pentru tragedie , to­tul se transformă în farsă : politica, amo­rul, afacerile, principiile, în Vara baroc, situaţiile, peripeţiile, problemele par dale carnavalului. R­OMANUL lui Paul Georgescu, a­­muzant şi deopotrivă profund, este din speţa prozei parodice, a­­mestecînd realismul cu bufoneria şi îmbrăcind seriozitatea in veşminte de carnaval. Caragialismul este deliberat. Unele scene si replici par desprinse din comedii sau din schiţe , cu o destul de vizibilă predilecţie pentru stratul cel mai de jos zugrăvit de Caragiale : acela ma­­halagesc din Noaptea furtunoasă şi D'ale carnavalului. Ca şi în nuvelele sale, Paul Georgescu e, in acest roman, un pictor magistral al vulgarităţii lustruite şi incul­te, care se prevalează de prejudecăţi ca de „prinţipii“ şi afişează „rezonul“ ei, deşi e o expresie imediată a purul­ui instinct. Maricica şi Dorinţa sunt variante din Ziţa şi Didina, Marnescu e un jupîn Dumitra-Paul Georgescu, Vara baroc, Editura Eminescu, 1980. ehe, comisarul Limbăşan, un Pristanda, şi aşa mai departe. La nivelul social supe­rior, Caţavencii, Tipăteştii şi Dandanachii de la Platoneşti sunt ceva mai şterşi. Pro­zei lui Paul Georgescu îi punesc sarja, cu­loarea groasă, pusă direct cu cuţitul pe pînză, batjocura sufocantă : fineţea constă in caracterul de, cum să spun, replică al unora din expresii şi procedee. Romancie­rul, mai întii, caragializează voit. El îşi gîn­­deşte personajele, vorbele şi gesturile lor, în termeni caragialieni. Altfel spus, roma­nul acesta zugrăveşte o lume a lui Caragia­le ca şi cum ea ar exista obiectiv. Paul Georgescu are o nesecată imaginaţie livres­­că. Ochiul lui depistează în realitate tipuri deja fixate de o tradiţie literară, conflicte pe care literatura ie-a impus. Aici este și o înrudire cu G. Călinescu. Amîndoi ro­mancierii se aplică pe o materie, nu brută, extrasă direct din viata socială, ci pe una gata prelucrată, extrasă din literatură. Spuneam la început că romanul utilizea­ză procedeul proustian al pastişei şi ames­tecurilor stilistice. Cititorul avizat depis­tează uşor parodierea fină nu numai a sti­lului lui I.L. Caragiale, dar şi pe acela al lui Mateiu Caragiale din Craii de Curtea- Veche ; în acelaşi mod trec din original în ţesătura paginii lui Paul Georgescu, su­ferind o deformare parodică, expresii foarte cunoscute din Eminescu, Arghezi, Călinescu, din prozatori şi critici, din Sa­rea pămintului a lui Mihai Şora, dar cine ar putea face lista întreagă ! Se obţine astfel o expresivitate comic-ingenioasă re­marcabilă, fiecărui moment epic, descrip­tiv, analitic, portretistic corespunzindu-i un mod de a scrie, cu grijă cules din mo­dele celebre : atmosfera nocturnă cu lună eminesciană stă alături de frazeologia ese­ului protocronist într-o sinteză ironică a unor elemente ele înseşi ironizate. Imaginaţia aceasta e de al doilea grad, mai curind critică decit prozaică. De aici re­zultă atit comicul (care e du micanique plaqué sur le vivant) cit şi impresia de exagerare, joc, deformare, nefiresc. în Vara baroc nu trebuie căutat un verosi­mil realist, nici in descrierea mediului, nici în psihologie, ci o lume schematică, hibridă, barocă, de bilet al deşertăciunilor, exhibată in scopuri de demonstraţie artis­tică. Numai o estetică prea Îngustă ar respinge acest tip de roman (care, nn­mice, se află în prozele bizare ale lui Urmuz și în Caragiale, dezvoltîndu-se în romanele lui Tudor Arghezi, G. Călinescu si apoi ale lui Mircea Horia Simionescu si ale altora) sau i-ar aplica criteriile realiste. Regimul lui e un alt fel de plauzibil decit acela din Ion ori Morometii : un plau­zibil al farsei enorme si al parodiei, al absurdului si al manechinului social, psi­hologic, politic. Naratorul supune, la rindul lui, limba la nemaiîntîlnite suplicii : agapeuri Iere­­meice, anti amorez, burzuială congestivă, şantonînd, osînduitorii plaivazului, bărba­­ta peştaloţiana, doamna se aşează po­poneţe pe jos latul divan, străchini neo­litice, Parlavrament (pentru parlament), vot cosmic (pentru vot universal), esche­­lier iregular și altele cobori­nd uneori pînă la facilitatea regretabilă. Neologis­mul se împerechează cu arhaismul, cuvin­­tul literar rar cu cel popular, argoul cu jargonul, insolitul cu platitudinea. Inven­ţia personală face ravagii şi puţine fraze sínt, aşa zicînd, normale. Cuvintele sínt scrise cum se rostesc (ca la Queneau) şi limba e în general în miinile lui Paul Georgescu un aluat foarte mlădiu şi fraged, puţind lua orice formă, lăsindu-se subţiat, îngroşat, turtit, răsucit, încolăcit. Cu aju­torul acestui limbaj de o stranie şi adesea obositoare originalitate, prozatorul forjează memorabile portrete, în stil aproape ar­ghezian : „Era, această Sandă, mică de stat şi mare’n şezător, îndesată şi cu musteţi, şleampătă, iute, pizmaşă, căpă­­ţinoasă, certăreaţă şi fleoncănitoare, pină peste poate, nebună la nimic şi, pe dea­supra, foarte rea de muscă“. Numai în pro­zele argheziene mai întîlnim această va­rietate lexicală, care impinge romanul spre pamflet şi satiră (o satiră totuşi, la Paul Georgescu, deloc mizantropică, foarte îngăduitoare în fond, deşi atit de acidă in­formă, căci naratorul în definitiv se complace în­ lumea pe care o detestă — sau invers — dispreţul lui verbal izvorind dintr-o profundă complicitate, aş zice, este­tică, la fel ca şi la Caragiale). Iată un alt portret, unde causticitatea se diluează trep­tat în delectări exclusiv verbale : „Fata cu nume prea explicit. Dorinţa, cam scân­­duţă, era o drăguţică, albă ca telemeaua şi inocenţa, bine proporţionată în de toate. Avea tăceri galeşe alternînd cu limbuţii foarte drăgălaşe. Sfîrfise institutul de domnişoare pe la măicuţele franţuzeşti de la Găsiţi, unde deprinsese limba lui Voltaire şi bunele maniere, şi nevinovata făptură era menţinută acum acasă în ve­derea unui mariaj cu beneficiu. Potolită şi zîmbitoare ca o dimineaţă de primă­vară, ii plăceau discuţiile sufleteşti şi schimba cu oaspetele, la masă, priviri ironic com­plice cu privire la boscorodelile maică-si şi — în genere — la naivitatea ălor bâtrini ale căror preocupări înve­chite se reduceau la partea materială. Ce-i drept, nacafalele pipotoasei doamne Irimia“ îl cam agasau pe amploiat“ etc... Nu numai portretele, dar şi formele de introducere sau intervenţiile naratorului (ce devine din cînd in cînd omniscient, dar se scuză cu un fel de reverenţă amu­zată), descrierile, numele personajelor, legăturile între capitole, monologurile interioare şi celelalte procedee sunt paro­diate cu haz. în cea mai mare parte, ro­manul e dialogat (cu indicaţii scenice în paranteză), poate din dorinţa autorului de de a sugera că, în tîrgul Platoneşti, nu se întimplă niciodată nimic, dar se discută totdeauna mult (ah, intelectualii ăştia !), într-o veritabilă hărmălaie balcanică, pină la a nu se mai şti ce a fost cu adevărat şi ce doar fi (lor, intelectualilor de odi­nioară) s-a părut a fi, parte şi din cauza vipiei şi zăpuşelii care in lumea lui Cara­giale erau fenomene meteorologice curen­te. Căldură mare. Nicolae Manolescu IORGOS IÜOPOLOS : Victoria ION GRIGORE : Primăvara (Sala Dalles) România literară 9

Next