România literară, aprilie-iunie 1980 (Anul 13, nr. 14-26)

1980-05-01 / nr. 18

SUB impresia unei noi lecturi a Studiilor critice impusă de apropiata dublă comemorare a autorului lor (125 de ani de la naștere, 60 de la moarte), mi-am zis că n-ar fi neinteresant a încerca o verificare a metodologiei din micromonografiile cuprinse în aceste volume prin aplicarea ei la scrisul lui C. Dobrogeanu-Gherea însuşi, îndatorate, mărturisit, criticii lui Taine, ieşită în bună parte din preocuparea de a realiza dominanta creaţiei fiecărui scriitor studiat („la qualité maîtresse“), textele întemeietorului criticii analitice româneşti caută să dezvăluie in operele examinate nu o „calitate dominatoare“, dar sursa genetică originară, vizibilă sau acoperită, „fondul prim“ sufletesc, „natura intimă“ a autorului. Cele două „principii duşmane“ ce se confruntă in conştiinţa demonului eminescian, afirmă criticul, sunt „principiele duşmane ce se luptau în inema poetului“ , „fondul prim de idealism şi optimism“ şi „pesimismul german conservator cîştigat mai tîrziu sub inrîurirea mediului social“. In poezia lui Vlahuţă „fondul prim arată o iubire de viaţă“, iar „pe acest fond de optimism s-a altoit decepţionalismul lui“. „Poet al ţărănimii“ în creaţiile fundamentale (în care iradiază „fondul prim“), Coşbuc a suferit cu timpul „influenţe străine vieţii satului“, care „au adăugat alte caractere creaţiunii lui“. Procedînd faţă de Gherea întocmai cum a procedat el faţă de poeţi, ne putem întreba : care este fondul prim al personalităţii sale critice ? „E o plăcere... aproape fizică — zice Dobrogeanu-Gherea, in studiul despre Caragiale — de a citi Scrisoarea pierdută şi oricît ar fi de bine jucată, ea nu ne poate produce atîta plăcere“. Iată-l pe lampadoforul „criticii ştiinţifice" în flagrant delict de hedonism estetic. Pionierul în România al acelei „critici pline de putere care priveşte o operă literară ca un «product» şi ca atare îl analizează cum fac ştiinţele naturale, căutîndu-i pricinile ce i-au dat naştere“ se abandonează, iată, voluptăţii lecturii, aidoma frivolilor impresionişti ! Poate, însă, că „plăcerea“ încercată la parcurgerea capodoperei lui Caragiale n-a fost decît un incident, o slăbiciune pasageră... scuzabilă. Errare humanum est. Dar oare numai o scrisoare pierdută îi procura criticului delicit ? Nu cumva citea din plăcere în general ? Mai precis : ce-l îmboldea să citească, îndatorirea de critic sau un apetit de critic înnăscut ? Evident, şi una şi alta, însă chestiunea e de a stabili natura impulsului prim, de a descoperi motivaţia intimă atît a actului lecturii ca atare cît şi a exerciţiului critic. Unii studiază literatura, alţii o citesc. Gherea s-a situat programatic în rîndurile celor dinţii, de aici şi titlul celor cinci volume ale sale, insă citata destăinuire poate alimenta bănuiala că, în realitate, el a scris critică nu numai şi nu atît pentru a impune anumite principii, a instaura o metodologie, pentru a „explica“ opere, ci pentru că, mai presus de orice finalităţi, literatura exercita asupra lui o putere specială de seducţie. Fapt e că bătăiosul critic a fost un cititor neobosit. Nu numai de literatură, ce-i drept, dar literatura l-a atras, nu încape discuţie, într-un chip cu totul particular. în temeiul declaraţiilor sale, al teoretizărilor, s-ar putea conchide că Dobrogeanu-Gherea s-a slujit de literatură, asemenea autor filosofi, sociologi, esteticieni, pentru exemplificarea unor idei generale, că literatura în sine l-a interesat mai puţin. Studiile consacrate cite unui scriitor sau unor opere trădează însă o iubire faţă de obiect pe care n-o pot avea decît cei stăpîniţi de „ce vice impuni, la lecture“. Criticul socialist ar fi citit literatură şi, poate, ar fi comentat-o, chiar dacă formaţia sa intelectuală ar fi fost cu totul alta. Era, cu siguranţă, fascinat de opera literară ca atare, poate, nu neapărat, sau nu în primul rînd, de literaritatea ei, ci mai mult de „referinţi“, indiferent însă prin care dintre constituenţii săi, „produsul“ artistic îl desfăta cel puţin în aceeaşi măsură în care i se impunea ca obiect de studiu. Nu voinţa de a valida teorii, ci apetitul de lectură pare a fi primul movens al activităţii sale critice. Gherea nu citea doar pentru că era obligat profesional s-o facă ; în definitiv nimeni nu-l silea să vorbească despre opere literare şi despre scriitori ; citea dintr-o necesitate lăuntrică. Nu profesia de critic îl constrîngea să citească, ci patima lecturii l-a determinat să îmbrăţişeze respectiva profesie. Critica sa, in consecinţă, înainte de a fi — cum şi-a vrut-o — „ştiinţifică“ şi „explicătoare“, e un act de vibraţie cerebrală. Prin aceasta, ea dobîndeşte virtuţi intrinsece, independente de validitatea judecăţilor. NĂSCUTĂ, cu certitudine, şi dintr-un contact afectiv — şi nu intelectual doar — cu literatura, opera critică a lui C. Dobrogeanu- Gherea procură, la rîndul ei, cu intermitenţe, desigur, emoţie literară celui ce o traversează fără idei preconcepute. Criticul de la „Contemporanul“ nu fere, evident, un scriitor din categoria acelora care, indiferent în ce gen s-ar realiza, dau strălucire expresiei. Spre deosebire de Maiorescu, al cărui scris e un model de eleganţă sobră, clasică, de distincţie, de lapidaritate maiestuoasă, Gherea nu are „stil“. Discursul său e spontan, nemeşteşugit, „oral“ prin excelenţă, prolix. Nu lipsit, însă, de farmec. Farmecul vine tocmai din spontaneitate, din oralitate, dintr-un anume mod ingenuu de a comunica. Critica lui Maiorescu e magistrală, catedratică. A lui Dobrogeanu-Gherea : colocvială şi polemică. „Forma polemicii — susţinea Gherea —e una dintre cele mai nimerite forme literare şi ştiinţifice pentru limpezirea unor principii, unor vederi“ şi el personal o prefera oricărei alteia, sub cuvînt că „angajat în polemică“, „poţi să spui cu mai multă uşurinţă cele ce ai de spus“. Scriind, Maiorescu oficiază, Gherea discută. Tipologic, Gherea e un emul al filosofilor greci itineranţi, al sofiştilor, spaţiul propice desfăşurării spiritului său e agora, spaţiul deschis in general. Demolatorul „esteticii metafizice“ posedă în cel mai înalt grad darul arguţiei, vocaţia lui primordială este cozeria. Atit de strînsa lui amiciţie cu Caragiale a fost, fără îndoială, cimentată de afinităţi structurale şi e de presupus că şi în Zarifopol, ginerele său, atît de puţin „oral“ în eseistică a descoperit o natură apropiată. Cu toate diferenţele dintre ei, Gherea, Caragiale, Zarifopol întrupează, fiecare altfel, un tip de spiritualitate meridional-orientală ale cărei cîteva dintre atributele caracteristice sunt luciditatea, agerimea intelectuală, sociabilitatea, curiozitatea, locvacitatea. La Caragiale și Zarifopol, această din urmă particularitate e convertită în preocuparea de stil. Gherea, în schimb, scrie cum ar vorbi, varsă ideile şi stările sufleteşti diluvial, ca dintr-un corn al abundenţei. Textele sale devin, în consecinţă, cuceritoare prin vervă, prin patos, prin temperatura morală. Studiile critice sunt eseuri, de fapt, scrieri care, indiferent ce spun, se parcurg cu interes, deoarece transmit clocotul unei inteligenţe, in pofida oralităţii, ele oferă satisfacţii livreşti. Cititor înainte de toate, criticul împărtăşeşte celor ce-l frecventează, cu frenezie, experienţe ale lecturii. Nu-i vorba niciodată, în articolele sale, doar de cartea analizată, de textul pe care metalimbajul se sprijină nemijlocit. Criticul operează frecvent trimiteri în toate direcţiile, discursul său e plin de nume, de titluri, de citate, in diferite limbi, căci cunoştinţele lui Gherea în materie de literatură, şi nu numai de literatură, se întind pe toată suprafaţa culturii europene, din toate timpurile. Stăpînit de o curiozitate intelectuală insaţiabilă, promotorul scientizării criticii circulă fără trac prin toată istoria gîndirii, e la curent cu tot ce se petrece în disciplinele spiritului, cu toate mişcările contemporane de idei şi artistice. E o adevărată risipă de avuţie spirituală în critica lui Gherea, o risipă odobesciană, s-ar putea spune, dacă autorului Studiilor critice nu i-ar lipsi rafinamentul ce singularizează Pseudokinegetikos, încîntătoare, sau incitante, sunt, adesea, numeroasele digresii din textele lui C. Dobrogeanu-Gherea, comentariile în genere, săgetate, nu o dată, de ironie subţire, de maliţie fină, punctate de umor, susţinute de imagini, uneori luminate de văpăi lirice. Polemist de clasă înaltă, criticul îşi persiflează adversarii cu suavitate, declarînd, bunăoară, că se uneşte întru totul cu Maiorescu în unele păreri, mai cu seamă în cele „rostite chiar de noi în articolul ce am scris asupra d-lui Caragiale“, sau, mai ales, îi ia în derîdere subtil sau, în orice caz, spiritual, ca in Asupra criticii metafizice şi al celei ştiinţifice, unde, răspunzînd unor obiecţii ale „d-lui Bogdan“ (viitorul G. Bogdan- Duică) la un alt articol al său, observă că preopinentul, convins că îl atacă pe el, îl „critica în realitate pe Taine“, iar acolo unde se referea la Taine, nominal, respingea, de fapt, „niște lucruri pe care Taine nu le-a spus niciodată“ ; astfel, notează Gherea, „d. Bogdan [...] nu critică nici ceea ce am zis eu, nici ceea ce a zis Taine, ci propriile sale închipuiri“. Unei acuzaţii a lui P. Missir, cum că el, militantul socialist, ar fi „inventat un curent literar pentru necesitatea cauzei“, Gherea îi răspunde că n-ar fi putut-o face fără a inventa în prealabil „organizaţia socială burgheză“, pe care, „oricît de prost gust aş avea, tot n-aş fi inventat-o“. Despre un cronicar dramatic obscur scrie că a făcut în adevăr o critică foarte originală, prea originală, care răspîndeşte lumină, dar nu asupra Năpastei. Articolul Dl. Brociner ca de scriitor al vieţii ţărăneşti se încheie astfel : „...Păcat numai că Mărgărit, azvîrlindu-se în beznă, cu Sanda în braţe, n-a luat cu dinsul şi manuscrisul nuvelei d-lui Brociner, că făcea mare bine autorului şi Revistei literare şi publicului cetitor“. Altundeva, ironizînd mentalitatea medievală ascetică, Gherea zice că „ascetul din veacul de mijloc [...] nu numai că n-ar fura focul de la Zeus, pentru a-l da oamenilor, ci, de i-ar sta în putinţă, ar turna apă peste foc, ar sufla în lumină pentru a o stinge, ca pe una ce slujeşte pentru fericirea pămintească a omenirii“. Stăpin pe mijloacele polemicii de idei, criticul utilizează uneori, cu iscusinţă, tehnica reducerii la absurd. O afirmaţie a lui N. Pătraşcu potrivit căreia ştiinţa nu poate sădi în sufletul omului decît dezolare, de vreme ce spulberă credinţa religioasă, primeşte din partea lui Gherea această replică : „Cum, cînd omul crezînd că trăznetul e produs de Dumnezeu, ca un semn al inimei lui, batea mătănii, tremura de groaza şi de frica de a nu fi trăznit, aceasta încuraja pe om ? Iar cînd ştiinţa i-a arătat ce e trăznetul, i-a dat paratrăznetul pentru a se păzi de urmările rele ale lui, a pus trăznetul în serviciul omului, ca pe un rob ascultător, toate acestea au trebuit să aibă urmări descurajatoare, făcind pe om pesimist ? Stranie logică !“ Opinia lui G. Panu că în literatură „trebuie să fie o continuitate fatală“ e întîmpinată cu observaţia că una e continuitatea şi alta imitaţia. „Oamenii primitivi — scrie Gherea — care cei dinţii au găsit modul de a produce o scinteie de foc prin frecarea a două bucăţi de lemn au făcut cea mai mare descoperire de cînd trăieşte omenirea“ şi, in consecinţă, au fost divinizaţi, personificaţi în Prometeu. „Dar — adaugă polemistul, caustic — această veneraţie, care merge pînă la îndumnezeire, n-a făcut, sper, pe nimeni să imiteze pe oamenii primitivi şi din prea mare respect pentru continuitate, nimeni nu va freca două lemne, pînă i-or ieşi ochii din cap, pentru a aprinde o ţigară“. Reducerea la absurd e operată in Criticii şi „Năpasta“ cu mijloace... ionesciene. In Nu, Eugen Ionescu consacră romanului Maitreyl al lui Mircea Eliade două articole, unul ultraapologetic, altul nimicitor. Gherea nu procedează aşa cu Năpasta, dar parafrazează cronici ale detractorilor lui Caragiale, şi chiar reproduce din ele parafraze întregi, înlocuind însă personajele din piesa in discuţie cu cele din Hamlet. în acest mod, criticul demonstrează cum „cu metoda criticilor noştri putem preface în praf nu numai drama ori schiţa dramatică a lui Caragiale, ci chiar colosala operă a genialului Shakespeare“. Deosebit de savuros este, ca text în sine, articolul Idealurile sociale și arta, care, împrumutînd procedeul maiorescian din Răspunsurile „Revistei contemporane“, reduce la neant o întîmpinare a lui Al. Philippide, eliminind, una cite una, aserţiunile preopinentului, ca nefiind în „chestie“. ADMIRAT şi chiar idolatrizat in epocă pentru îndemînarea cu care destrăma cusăturile ideatice din articolele adversarilor, criticul socialist ştia să şi construiască , să expună edificator sisteme de gîndire, să reliefeze sensuri şi procedee artistice, să recompună universuri poetice. Din loc în loc, pe teritoriul cam buruienos al Studiilor sale critice creşte (discret) floarea poeziei. Spre a da un singur exemplu, construcţia unui paragraf din Eminescu, axată pe un lait-motiv, o anunţă pe aceea a unui prozopoem călinescian (Pădurile noastre) : „Poetul iubeşte natura [...] îi place luna, [...] luna plină plutind pe cer senin [...] îi place marea [...], cînd în liniştea serii bate încet în ţărmuri ori plînge melancolic prin canaluri [...] îi place codrul [...], codrul liniştit, luminat de cele din urmă raze ale soarelui „...“ ş.a.m.d. Substanţa genuină a sufletului lui Dobrogeanu-Gherea, „fondul“ ei „prim“ vibrează sub armura teoreticianului militant nu numai prin componente ce ţin de sensibilitate, ci şi prin organele intelectualităţii. De altfel, afectele sunt în permanenţă dirijate de intelect, exprimă activitatea acestuia. E oportun, însă, a sublinia că în studiile lui Gherea există observaţii interesante prin ele însele, independent de concepţia generală, ieşite din intuiţie. Noutatea operei criticului, şi baza prestigiului ei, consistă, evident, în armătura ideologică, însă tocmai din cauza acestei noutăţi anumite opinii nu rezistă, azi, examenului obiectiv, întreprins in acelaşi spirit. Fiind unul dintre primii critici literari marxişti din lume, C. Dobrogeanu- Gherea şi-a asumat, în chip normal, şi riscurile inerente pionieratului, conştient că instrumentul cu care opera era, la ora respectivă, departe de a fi perfect. L-a întrebuinţat, totuşi, acest instrument, cu convingere, considerîndu-l cel mai eficace, prin natura lui, dintre toate, fără însă a căuta să-l impună drept unicul posibil. Intr-un articol din 1946, Perspessicius găsea că „Gherea a fost prin excelenţă spiritul cel mai puţin dogmatic din cultura noastră“. Opunînd „criticii metafizice“ „critica ştiinţifică“, Dobrogeanu- Gherea afirmă, totuşi, şi nu o singură dată, că „critica e tot o operă de artă“, că este „a zecea muză“ (sintagmă lansată de Emile Montégut, va fi preluată întocmai de către Lovinescu) şi admite că „de multe ori, intuiţia, un fel de gîcire a criticului, face mai mult decît analiza“, că şi „criticului i se cere inspiraţie, ca şi artistului“, ba chiar că „îi va trebui un talent deosebit, înnăscut“. S-ar putea dovedi cu citate că multe dintre propriile sale propoziţii critice, şi anume cele mai fine, mai pătrunzătoare, învederează tocmai „inspiraţie“, „intuiţie“, „talent“. Fără a contrazice concepţia pe care sunt clădite Studiile critice, asemenea propoziţii (recoltabile mai cu seamă din studiile despre Eminescu şi — cu deosebire — Coşbuc) contrastează cu simplismul unor explicaţii care pun totul, „pesimismul“ eminescian inclusiv, pe seama determinismului social-economic, întemeietor al unei discipline — critica literară analitică — prin metodologia propusă. G. Dobrogeanuu-Gherea are prin ce să reţină atenţia şi ca — spre a vorbi astfel — simplu scriitor. Cititorul avid care a fost acest lider de uriaş prestigiu al mişcării socialiste româneşti poate fi, la rindul său, citit — pentru el însuşi. Dumitru Micu Criticul pasionat «Htttortca *ocs****T» 1M mm ivtatiant» »iXjuMB«.»! Wm Mi M tmrumt »»«*»»** X m*«*x W. m* România literară .