România literară, octombrie-decembrie 1981 (Anul 14, nr. 40-52)

1981-10-22 / nr. 43

i CU O MARE acurateţe filologică ne-a dat Ion Popescu-Sireteanu, în cunoscuta colecţie a editurii ieşene „Junimea“, o sumă de circa douăzeci de mărturii1 de la cei ce-l cunoscuseră pe Ion Creangă. Se înţelege că omul e interesant în aceeaşi măsură ca opera, dar aceasta, în interval de peste nouăzeci de ani de la moartea autorului, a fost divers apreciată, iar atunci când ea nu fusese deplin înţeleasă — esteticeşte vorbind — a precumpănit amintirea ca să zicem aşa, pitorească, a fostului diacon. Omul a fost o figură ieşeană. Gros, gras şi greoi, mătăhălos, cum ni-l prezintă aproape toţi, cu o pălărie, vorba aceea, cu roata carului, cu o basma roşie la git, cu care se tot ştergea de sudoare, îmbrăcat în haine rău croite, de şiac mînăstiresc şi rezemat într-o bîtă noduroasă, atrăgea luarea aminte a trecătorilor şi era astfel cunoscut tuturora, ca un „original“. Legendară era pofta lui de mîncare şi enorma capacitate gastrică, intr-adevăr de pomină. Iată, de pildă, relatările lui Ioan S. Ionescu, fost elev practicant la tipografia lui Teodor Codrescu (editorul Uricariului), iar apoi cumpărătorul Tipografiei Naţionale a Junimei şi în această calitate, opt ani asociat cu Creangă . „La masă“, ne spune cu o prefăcută lipsă de mirare. „Creangă nu minca mai mult decit o oală de găluşte făcute cu păsat de mei şi cu bucăţi de slănină, o găină friptă pe ţiglă de lemn şi undită cu mujdei de usturoi, iar pe deasupra şindilea cu o strachină de plăcinte moldoveneşti, zise «cu poalele în brîu», însă ca băutură el se mulţumea cu o cofiţă de vin amestecat cu apă“. Tot el ni-l înfăţişează, după spusa birtaşului, supărat foc, după ce mîncase cinci fripturi monumentale, că nu a mai fost servit şi cu a şasea din lipsa proviziilor. Bătrînul birtaş se lamenta astfel : „Mi-a mîncat trei kile de carne în cinci fripturi mari, căci îmi zisese că imi dă zece bani la friptură mai mult, numai să i-o fac mare, şi la urmă m-a batjocorit zicind că pleacă rupt de foame din locanta mea. Vai de mine că nu am văzut de cind sînt aşa om mîncăcios !“ Şi alţi prieteni sau cunoscuţi şi-au exprimat uimirea înaintea poftei pantagruelice a lui Creangă, poftă care ne edifică asupra „modelului“ ce-i va fi servit autorului lui Harap-Alb, cind l-a zugrăvit pe Flăminzilă. Chiar cu cîteva ceasuri înaintea morţii, in noaptea de ajun al anului 1890, prototipul acestui fantastic erou de basm a perindat în mai multe localuri, întru satisfacerea nesăţiosului său apetit. După amintirile profesorului pensionar ieşean, Ştefan Drăghici, publicistul C. Săteanu a povestit cum în noaptea aceea au intrat împreună in franzelăria de lux a lui Szakmary, unde a cumpărat douăzeci de crafte?) „foarte mari, umplute cu povidlă3 sau cu dulceaţă“ şi pudrate cu zahăr, din care a înghiţit o parte nemestecate, apoi în băcănia lui Petru Şpituz a băut la repezeală trei coniace. Lăsindu-l pe Creangă singur să meargă la Boita Rece, ca să bea „un păhărel de Cotnar“, ce a urmat n-a mai ştiut, dar a aflat a doua zi cu stupoare şi consternaţie că săracul ii părăsise. Moartea i s-a constatat la debitul fratelui său Zaheu de pe strada Golia, unde se refugiase simţindu-se rău, după alte probabile peregrinări alimentare şi bacerice. N-aş zice că acesta i-ar fi fost un viţiu, ci pur şi simplu o imperioasă nevoie organică, pe care institutorul, ilustru autor de manuale rentabile, în timp ce literatura era la propriu şi la figurat gratuită, putea să şi-o satisfacă, în lipsă de alte plăceri pe care şi le interzicea, ca soţ model al isteţei Tinea Vartic. In tinereţe, diaconul se distinsese ca un foarte bun cintăreţ, dar fără o fermă vocaţie preoţească. Se ştie că a fost caterisit pentru că lepădase potcapul, frecventa teatral şi trăgea cu puşca vn ciorile din curtea bisericii. Rezoluţia a fost de pomină, ca un specimen unic de logică : a fost eliminat „pentru totdeauna, pînă ce se va îndrepta“. Atit i-a trebuit lui Creangă, ca să părăsească voios o cale greşită pe care o apucase şi să se dedice învăţămîntului, dar ministrul liberal, celebrul general Christian Tell, găsi că un răspopit nu e vrednic să slujească de pe catedră. A trebuit să-l reintegreze Maiorescu, care n-a uitat că institutorul rămas pe dinafară fusese premiantul întîi, cu mai bine de zece ani in urmă, la Şcoala Normală, unde-l distinsese profesorul-director. Astfel a fost reprimit Creangă în invăţămint, datorită marelui *) Amintiri despre Ion Creangă. Antologie şi note de Ion Popescu-Sireteanu. Editura Junimea. Iaşi. 1981. In Anexă: Gh. Teodorescu-Kirileanu. Notiţă asupra manuscriptelor lui loan Creangă. 3) Gogoşi umplute. *) Magiun de prune, om de carte care-l aprecia şi care avea să-i descopere după alţi doi ani, la lectura Caprei cu trei iezi, într-o şedinţă a Junimei sau poate în prealabil, marele talent literar. In schimb, fostul adversar al Junimei, încadrat la început fracţiunii independente a liberalilor şi dublat de un înzestrat vorbitor de mase, numit de adversari „Popa Smîntină“4), se alipi trup şi suflet grupării literare (unde l-ar fi introdus Eminescu, care-1 descoperise în calitate de revizor şcolar şi şi-l făcuse cel mai apropiat prieten). Trebuie să nu ţinem seama de o părere a lui N. Iorga, după care „domnii“ de la Junimea n-ar fi făcut haz decit de „ţărăniile“ lui Creangă, neînţelegindu-l insă ca scriitor. Contrariul este adevărat. Cu excepţia mofturosului G. Panu, de altfel plecat pentru totdeauna din cercul literar, după lectura Scrisorii a IlI-a, preţuitor la rece al operei lui Creangă, ceilalţi junimişti şi-au dat perfect seama de importanţa lui. Maiorescu s-a întrebat ce va spune „duduca din Vaslui“ (adică cititorii de nivel mijlociu) la lectura lui Moş Nichifor coţcariul şi a cerut mici modificări, crezînd că autorul se lăsase influenţat de Slavici, dar cu acelaşi prilej i-a recunoscut personalitatea : „Insă Creangă este însuşi original şi nu are trebuinţă de a imita pe Slavici“. Spuneam că Panu a rămas opac in faţa creaţiilor lui Creangă : „S-a făcut mare vîlvă în jurul numelui lui Creangă, este o exageraţie şi o confuziune chiar“. Panu îi recunoştea „personalitatea“ ca memorialist, dar despre genialul artist al Poveştilor credea că n-ar fi fost decit „un admirabil reproducător, aproape textual“, al folclorului, sau, cu alte cuvinte, „povestitorul popular clasic“. Nu aceeaşi era părerea lui A. D. Xenopol, care s-a interesat, alături de Eduard Gruber şi de Grigore I. Alexandrescu, de strângerea in volum a întregii opere a lui Creangă. Acestuia, îi afirma, ca şi cei de mai sus, genialitatea („genialul povestitor“ „povestitorul maestru“, „neîntrecute capodopere“). Manuscrisele, cite au mai putut fi salvate, dovedeau, prin numeroasele ştersături şi adaose, scrupulul artistului, care-şi citea tare proza, ca şi Flaubert, căutîndu-i un anumit ritm, în afara expresivităţii. Eduard Gruber îi recunoştea „un talent foarte puternic şi cu totul original în literatura noastră“ şi „în fruntea stiliştilor români“, alături de Odobescu. In discursul său funebru, a relevat „tinerimea, entuziastă admiratoare a lui Creangă“, personalitatea puternică a acestuia, ca scriitor şi ca institutor. Curios însă a susţinut că opera lui ar fi mai cunoscută şi mai populară „în Transilvania şi Bucovina“. Eroarea lui G. Panu o împărtăşeşte şi Istoricul Iaşilor, N. A. Bogdan, cind îl numeşte pe Creangă „povestitorul popular, isteţul înţelegător a poveştilor şi anecdotelor ţărăneşti“, neintuind, ca mai tirziu, M. Sadoveanu, că neasemuita sa creaţie artistică il făcea pe Creangă mai 4) Şi tot aşa in Copii de pe natură de Iacob C. Negruzzi, accesibil cititorilor cultivaţi, decât ascultătorilor de la ţară. A ZECE ani după moartea autorului, Iacob C. Negruzzi, animatorul Convorbirilor literare, unde au fost publicate aproape toate scrierile lui Creangă, recunoştea că lecturile lui, în cadrul Junimii, erau „o adevărată sărbătoare“, iar în amintirile lui, l-a pus alături de Eminescu ex aequo, cum facem azi cu toţii, „doi bărbaţi, unici în specialitatea lor“. Din amintirile octogenarei Smărăndiţa, prima simpatie feminină a adolescentului, consemnate de o nepoată, reţinem că de pe atunci Creangă „era cam mincăcios şi hulpav“, copiii nepunindu-se cu el la masă, de teamă să nu rămînă flăminzi, că punea porecle la toţi, dar că şi ea l-a poreclit, spunîndu-i „torcălău“, pentru că se lua la întrecere cu fetele la tors, că n-a uitat niciodată Humuleştii şi cind călca, la maturitate, in satul său natal „ţineau petrecerea cite o săptămînă încheiată“, iar cinci la rîndul lui, îşi primea consătenii în bujdeuca din Ţicău, l-au văzut asaltat de „vreo 20 de miţi şi miţe“ (după alţii, „numai“ 10—11—12 !) ce i se suiau în braţe şi pe umeri. Unul din cei ce l-au cunoscut către sfirşitul său, Artur Gorovei, notează că era un entuziasm delirant cind Creangă, in casa lui N. Beldiceanu, le citea sau le spunea Snoave şi anecdote. Cea mai cunoscută dintre toate ne-a reprodus-o poetul Artur Stavri : povestea ţiganului cu bucata de fier redusă la minimă dimensiune, după ce fusese pusă la foc, iar apoi, aruncată in apă şi sfîrîind, şi-a cîştigat numele de „sfirîiac“* 6). 5) Repovestită de M. Sadoveanu în Anii uceniciei. Cuvintul şi-a adăugat un sens figurativ, de „mult sgomot pentru nimic“. Creangă era veşnic zîmbitor, iar ca institutor, alterna severitatea cu blindeţea, cucerindu-şi insă elevii prin metoda lui intuitivă şi larga înţelegere a copilăriei. Despre abecedarul lui şi al colaboratorilor săi, ne spune Gh. D. Scraba, „a făcut epocă“ (a avut un mare număr de ediţii şi s-a impus prin metodă şi prin farmecul scurtelor povestiri semnate de Creangă). Un moment interesant ni l-a consemnat Izabela Sadoveanu. Avea 13—16 ani cind a fost introdusă în cenaclul lui N. Beldiceanu : „Deodată, portiţa se dădu în lături şi în pragul ei apăru o masă informă de carne, cu mustaţa ruşinata şi părul tuns neregulat, ca de foarfecele neascuţit al unui bărbier de sat, căzind de sub pălăria cu margini late. Era Ion Creangă. II recunoscui, deşi îl vedeam întiia oară. Rămăsei trăsnită ca in faţa unei divinităţi. Artur Stavri, care-1 întovărăşea, se apropie de mine şi mă recomandă. Ridicai privirea spre el, spre ochii albaştri care mă pironeau şi cu totul zăpăcită ii întinsei mina în care ţineam umbrela. Umbrela se rostogoli la picioarele namilei, care suflind greu, se aplecă, o ridică şi mi-o dădu, zicindu-mi printre gifneli şi ştergindu-şi năduşala : «De cincizeci de ani nu m-am mai aplecat pentru aşa ceva!»“... „Namila“ n-avea mai mult de 51—52 de ani ! S-a arătat însă galant în acea împrejurare, cind altul ar fi lăsat-o pe fată să-şi ridice singură umbrela. De aci deducem aşadar o altă trăsătură de caracter : curtenia bărbatului, in viata căruia, însă, femeile nu au jucat rolul ce l-au avut in aceea a nedespărţitului său prieten, Eminescu (în care salutase, ipsis verbis, pe „cel mai mare poet al românilor“). Humuleşteanul era, în fond, un delicat şi un timid, foarte supravegheat in relaţiile lui literare, deşi se simţea înconjurat cu simpatie şi admiraţie. Umorul la el nu era însă placat, ci consubstanţial, nutrit cu o mare bogăţie paremiologică (de zicale), cărora le adăuga citeva din fondul propriu. Doi sau trei din autorii excerptaţi în carte, au reprodus vorba de duh a celui ce a cunoscut boala cronică de care ar fi şi murit, epilepsia, şi a zăcut în citeva rinduri : „Am ajuns să stuchesc pe barbă şi să trag oghealul15 cu dinţii“. Aceluiaşi, după care transcriem, mai sus numitului Ioan S. Ionescu, îi mai spunea, făcînd haz de necaz : „Dă, acum Dumnezeu ţine foarte mult cu mine, căci de mai bine de un an mi-a luat din auz, din văzut, dar în schimb mi-a dat o durere de şete şi o tusă zdravănă, că nu mă pot descotorosi nici pînă astăzi“. Cazul lui Creangă nu era singular. Pe vremea aceea, nu numai către sfirşitul de veac, dar şi la începutul secolului nostru, oamenii îmbătrâneau după virsta de 40—45 de ani şi erau bintuiţi de toate bolile, de nu pridideau doctorii să le dea de hac (ca astăzi, cu vitaminele şi antibioticele !). Virata medie nu atingea pe aceea a omologului, după N. Iorga, a lui Rabelais al nostru), aşa că la el, solida cherestea rustică a rezistat destul de bine. Despre opera lui admirabilă, care face din Creangă unul din marii noştri clasici, alături de Eminescu şi Caragiale, oricit am citit-o şi recitit-o şi întors-o pe toata feţele, am putea spune, înginîndu-l : „Tare mi-i desant sau de-a mirare“. Şerban Cioculescu °) Obiala, bucată de pînză cu care se înfășură piciorul în loc de ciorap. 7) In Istoria literaturii românești contemporane, 1934, voL I, pag. 222. Breviar Amintiri despre Ion Creanga L V ________________________| MAIA DUMITRESCU : Florăreasa (Casa de cultură „Friedrich Schiller“) TASCU I. El l-a tradus pe Lampedusa. El, Tascu Gheorghiu. Cel căruia noi ii spuneam Şuii. II. El l-a tradus pe Rimbaud. El, Tascu Gheorghiu. Cel căruia noi îi spuneam Şuii. III. El l-a tradus pe Lautréamont. El, Tascu Gheorghiu. Cel căruia noi ii spuneam Şuii. IV. El, cu mina lui, din închipuirea lui, a desenat faţa nevăzută a lui Lautréamont. El, Taşcu Gheorghiu. Cel căruia noi ii spuneam Şuii. V. El ar fi putut desena, din închipuirea lui, şi faţa nevăzută a lunii. Dar s-a gîndit ca, mai întîi, să se ducă să o vadă. VI. El a fost, în generaţia noastră, cel mai discret, şi cel mai enigmatic. VII. Acum, el e acolo, la singura masă, pe singurul scaun din partea cealaltă a lunii, şi bea cafea neagră, şi traduce din limba lui în altă limbă. VIII. El traduce Craii de Curtea-Veche în limba lunii. Geo Bogza România literară .