România literară, ianuarie-martie 1982 (Anul 15, nr. 1-13)

1982-01-28 / nr. 5

Breviar I. L. Caragiale memorialistul CE LUCRU NOU s-ar mai putea spune despre Caragiale ? Desigur, totul depinde de unghiul de vedere al fiecăruia, precum şi de dorinţa de a fi cit mai original. Nu ni s-a prezentat în ultima vreme dramaturgul sub aspectul unui modern, deşi ştiut este că tehnica şi viziunea lui se apropiau mai mult de acelea ale lui Scribe şi Iabiche, decit de ale unui Ibsen, Strindberg sau ale nu ştiu cărui expresionist contemporan cu şederea sa la Berlin, cînd nici nu l-a interesat situaţia teatrului german, în plină febră creatoare ? Nu se ştie oare că tînărul, care încă nu debutase pe scena vreunui teatru, a fost primul care s-a ridicat împotriva adaptărilor şi plagiatelor, preconizând o literatură originală şi că tot el a fost acela care, peste un an, cu o noapte furtunoasă, a deschis seria creaţiilor corespunzătoare, dovedind că uneori teoria poate fi armată şi de practică ? Nu se mai ştie că în slaba producţie nuvelistică a timpului, reprezentată pînă la el de naivele încercări ale lui N. Gane, totuşi la preţ, Caragiale cu ale lui sondaje morale din O făclie de Paşte, Păcat, Două toturi şi In vreme de război, a constituit un incontestabil salt calitativ ? Tot aşa, nimeni nu ignoră că neîntrecutele lui schiţe (despre care G. Ranetti spusese cu un fericit joc de cuvinte : Nu Momente, ci Monumente) au fost de fapt nişte scenete şi ca atare, de aproape cincizeci de ani, numărul dramatizării lor, pe toate scenele noastre, se tot înmulţeşte. Ziaristul ocazional n-a fost de forţa lui Eminescu, dar a excelat în domeniul in care acesta nu s-a încercat, şi ca atare a dat o serie de mari reportaje, din care unul, cel puţin. Culisele chestiune naţionale (1896), e o nedepăşită capodoperă, reuşind a face din Eugen Brote, omul lui Dimitrie A. Sturdza, în politica ardelenească, tipul psittacist, al desăvirşitului mimetism. Ca toţi marii clasici, Caragiale a fost interesant şi, cum se spune astăzi, inconfundabil şi în cele mai mici specii ale umorului, cum ar fi calambururile, „culmile“ şi „miticismele“, ca să nu mai pomenim de cele majore, în care, făcînd, ca şi Balzac, concurenţă stării civile, a creat o întreagă serie de tipuri şi de caractere, atit de reprezentative, incit ele proliferează şi după şaptezeci de ani de la dispariţia autorului lor, cu fiecare nouă generaţie. De aceea a putut spune atit de just G. Ibrăileanu despre Caragiale că a fost cel mai mare creator de viaţă din literatura noastră. Inovator a fost şi in alte specii ale jurnalisticii şi ale literaturii, ca de pildă interviul, cu acea capodoperă de imperceptibilă ironie, o vizită la castelul Iulia Hasdeu, și parodia, în care l-a anticipat pe G. Toplrceanu, pe toată scara literaturii noastre, de la Dimitrie Bolintineanu la Cincinat Pavelescu, principala victimă fiindu-i Alexandru Macedonski (care s-a răzbunat nedemn, în spatele odiosului Caion). S-ar mai putea observa că dintre marii noştri clasici, din triada Eminescu — Creangă — Caragiale, nu cel dinţii, cu toată genialitatea gindirii lui în atitea şi atîtea ramuri, a dat şi cheia esteticii sale, în articole teoretice, ci ultimul, in expuneri luminoase, începind cu remarcabilele Citeva păreri, ne-a introdus la laboratorul său artistic. Nici Corespondenţa sa nu este de dispreţuit, deşi rare sînt ocaziile cînd scriitorul extravertit, cu atîţia buni şi statornici prieteni, se destăinuieşte, şi mult mai numeroase sunt încercările, de altfel reuşite, de a se stiliza în exemplu de punctualitate şi de civilităţi. Că au dispărut scrisorile de iubire ale bărbatului cuceritor, dinaintea căsătoriei care l-a cuminţit, nu este mare pagubă, considerând că nici acelea ale marelui pasionat care a fost Eminescu nu contribuie a-l înălţa în ochii admiratorilor săi. Din amintirile plăcute ale burlacului poate fi miezul din schiţa între două poveţe, care i-a displăcut cam nemotivat lui Paul Zarifopol, dar de un netăgăduit farmec şi definitoriu pentru oscilarea autorului, supus cazurilor de conştiinţă. De altfel, numai tînărul prieten din primul an de surghiun berlinez voluntar ar fi putut scrie o biografie cu asemenea date intime, deoarece Caragiale i s-a încredinţat din primul moment, după cum ne spune minuta unei convorbiri : — Mă, Rică sunt eu. „A fost bătut grozav de mitocan, şi-a pierdut ochelarii. A făcut apoi cunoştinţă cu el. Cumnata mitocanului şi un sergent, care trăia cu ea, îi mijloceau intilnirile cu nevasta mitocanului“. MAI PUŢIN cercetată a fost tocmai memorialistica lui Caragiale, răspindită la mari intervale şi prea puţin numeroasă, „rari nantes“, cu primejdia chiar a subestimării ei calitative. Un prim lot mai masiv ar fi fost Amintirile unui vechi sufleor, apărute pn 1981, în „Convorbiri literare“ în numerele de ianuarie, februarie şi iunie, destul de numeroase şi delectabile, unde însă pe primul plan apare unchiul său, marele ghiduş Iorgu Caragiali,el însuşi ţinindu-se în rezervă, ca şi cum nu i-ar fi călcat deloc pe urme. De mare valoare e schiţa Boborul, al cărei erou principal, măcar o dată, a consimţit să fie chiar el, povestind cum, in memorabila zi de 8 august 1870, cînd Alexandru Candiano-Popescu proclama republica la Ploieşti, el unul „a dezarmat“ pe comisar, luindu-i sabia... din cui şi cum buna lui mamă, în aceeaşi zi, i-a ascuns ghetele, curmîndu-i astfel activitatea subversivă şi punindu-1 la adăpost de neplăcute urmări. Tot atit de importantă este Baioneta inteligentă, in primă versiune Garda civică, in care arătîndu-ni-se metodele de recrutare şi hatîrurile venale ale comandanţilor recrutori, sintem introduşi in motivele subiective ce l-au îndemnat pa Caragiale să scrie O noapte furtunoasă, in care, cum se cunoaşte, Titircă esta căpitan şi Chiriac plutonier, uzînd de aceleaşi „obiceiuri ale pămintului“, în Caut ca să găsim desigur cite ceva din tribulaţiile veşnicului chiriaş, căruia nu i-a fost dat să fie proprietar, dar care-şi aminteşte cu duioşie de locuinţa familiei lui la Ploieşti, în clădirea cu grădină a lui Hagi Iile lumînăraru. E unul din puţinele momente lirice aia amintirilor lui din copilărie şi adolescenţă. De aceea bucata este mai des citată. Un alt moment emotiv apare în povestirea Pesta 30 de ani, unde, pierind de la pretextul necunoaşterii elementare a gramaticii, pe care el o stăpinea la perfecţie, datorită excelentului său institutor Basile Drăgoşescu, Caragiale descrie scena vizitei ce i-a făcut-o clasei acestuia domnitorul Alexandru Ioan I Cuza. Se vede că a fost înainte de 1862, cînd, sub guvernul Ion Ghica, abrogîndu-se alfabetul de tranziţie, s-a legiferat introducerea celui latin. Cînd bunul său dascăl a scris cu aceste caractere urarea către domnitor, clasa toată s-a ridicat în picioare şi ochii tuturor s-au umplut de lacrimi. E neapărat cazul să cităm rîndurile de cald patriotism cu care autorul Încheie acest paroxistic moment emotiv : „Aşa entusiasm n-am văzut altul de-atunci şi cred că numai odată s-ar mai putea vedea ; dar acea odată, sunt prea bătrin ca s-o mai sper apuca... Imi pare destul de rău de asta, dar nu atit de ■ rău cit dacă n-aş crede că alţii, mai tirziu ori mai curînd, tot o vor apuca ; fiindcă, desigur, cine gindeşte că are să scape de asta, se amăgeşte ; căci de asta n-are să scape, decit poate atunci cînd Oltul şi Mureşul or să pornească a curge de-a-ndaratele de la vale la deal către munţii Ciucului, de unde izvorăsc din acelaşi sin adinea şi nici atunci !“. Această zguduitoare mărturie de credinţă în împlinirea idealului nostru naţional a fost scrisă cu mai puţin de zece ani înainte de actul istoric de la Alba- Iulia. „Bătrinul“ n-avea decit 57 de ani. Nu i-a fost dat să-l trăiască şi să se bucure de ei, dar i-a dat expresia legităţii ineluctabile, cu o putere de convingere care-i atestă adîncimea patriotismului. Şi cînd te gîndeşti că „tema“ bucăţii a fost de ordin gramatical , încă o dată se adevereşte adevărul proverbului : nu se ştie de unde sare iepurele... O expresie a scepticismului de care era bîntuit Caragiale încă din tinereţe o găsim în schiţa Naţiunea română, in care povesteşte împrejurările apariţiei, in colaborare cu Frédéric Damé, a ziarului „Naţiunea română“ şi cauzele dispariţiei ei datorită unei telegrame buclucaşe a corespondentului de presă, care telegrafiase anticipat căderea Plevnei. Cine, dintre caragialieni (a nu se confunda cu „maternii“), nu-şi aminteşte cifrul buclucaş : Médoc, fini. Votca, Ţuica, dedans (1’icvna, căzută, ruşii şi românii înăuntru) ? Din scurta carieră, de revizor-şcolar, Caragiale ne-a lăsat o singură amintire in ale sale Notiţe critice din „Universul“ pe care am intitulat-o (Scrisorile anonime). Despre acestea, ne-a asigurat autorul, a avut să se ocupe in principal, cit timp a fost in serviciul de control, spre a constata că erau toate mincinoase. Să reţinem acest caracteristic, pentru şcoala primară de acum o sută de ani, preambul : „...am găsit... ce se găseşte la o şcoală de sat — mizerie, neagra mizerie, mizeria română !“ Din peregrinării lui prin ţară, singura reflectată literar, este, în Monopol, una la Iaşi, din anul 1907. Reţinem vesela atmosferă redacţională de la „Opinia“ şi mai veselele libaţiuni oferite de gazde, dar şi temerea autorului Ipohondru, cind, alunecînd pe un sîmbure de măslină, căzut pe podea, a crezut că l-a lovit paralizia : „Sui scăricica, intru, cînd... simt că-mi fuge pămîntul de sub picioare și, cu p-aci, dacă nu sare cineva repede să m-apuce, dau să cad pe spate înapoi, in valuri. Ca fulgerul mă săgeată un gind sinistru : un atac de dambla ! ...Sunt pierdut... Dumnezeule ! aibi milă de familia mea rămasă departe în străine locuri... Ce bucurie pe mine cînd, cu toată supărarea glesnei din pricina alunecării, aflu, după primul moment de groază, că damblaua mea a fost numai nişte simburi de măsline risipiţi — pi gios !“ Poanta lexicală pune norocos capăt spaimei trase. CAPODOPERA literaturii memorialistice a lui Caragiale este desigur Grand-Notel Victoria Română, atroce amintre a unei opriri în oraşul „natal“ Ploieşti (se ştie că autorul se născuse în satul Haimanale, care-i poartă acum numele), după o călătorie în străinătate. Caragiale afectează din antipatia sa faţă de dulcegărie, lipsa de emoţie la amintirea trecutului. Am văzut insă din Caut casă,că nu era chiar de tot insensibil pe coarda aducerilor aminte. Altfel ni l-a înfăţişat Delavrancea, intr-o convorbire avută cu el in tren, în noiembrie 1884, cînd s-au dus împreună la adunarea anuală a Junimii, unde Caragiale avea să citească o scrisoare pierdută. Iubitorii însă ai literaturii „eului profund“ vor găsi totdeauna in această schiță expresia corespunzătoare a sufletului caragialian, încheiem cu o scurtă bucată, autoportret, semnată Allegro în „Adevărul“ şi reprodusă in prima serie a „Moftului român“, sub titlul O răutate, ca şi cum ar fi avut s-o impute unui redactor al ziarului : „Fost suflet, fost actor şi director de teatru, a contractat din copilărie multa din apucăturile actorilor : e tipul cabodonului literar. Autor a multor opere de mare valoare — pe care are să le scrie... Dar nu ! — nu va mai lucra nimic serios intr-o ţară de mofturi, unde nu se încurajează arta şi literatura adevărată. De aceea și pusese de gînd să părăsească acest Orient incult şi să se exileze de bună voie in Occidentul luminat — la Kecskemet. Singurul bucureştean care s-a alipit la fosta „Junime“ literară din Iaşi — rar» avis, gîscă rară. In politică, lipsă totală de principii, totuşi o extremă consecvenţă , votează regulat cu opoziţia, deşi îi este totdeauna antipatică. Posedă secretul de a-şi cîştiga vrăjmaşi noi şi de a-şi pierde prietenii vechi. Dintre aceştia, puţinii cu care încă nu s-a certat îl găsesc oarecare merite ca prozator. Neavînd un unchi in America, a trebuit să se mulţumească cu o mătuse la Europa. Şi-a făcut studiile la şcoala lumii — unde nu se cer examene. Particularităţi : Meloman , ureche, memorie şi gust muzical bine dezvoltata. Superstiţios , îi place să-i trosnească chibriturile : e semn că vin bani, de aceea nu uită niciodată să le usuce, înainte da a le întrebuinţa“. Publicindu-şi autoportretul, dar cu dorinţa să nu se demaşte, şi i-a însoţit cu citeva rînduri, din care reţinem finalul: „Bine că n-a adăugat „Adevărul“ că directorul nostru e aşa de sceptic incit ar fi in stare să-şi facă singur instantaneul simpatic (după care urmează portretul 1). Or, „instantaneul“ e destul de crud, incepind cu afirmaţia iniţială, prin care autorul se caracteriza tipul cabotinului literar. La antipodul acestuia, Caragiale rămâne, alături de Eminescu şi de Creangă, reprezentantul caracteristic al celei mai stricte conştiinţe scriitoriceşti. Autoironiile nu mai au nevoie de comentar. Ea sunt semnul unei inteligenţe superioare şi al unei secrete conştiinţe de sine, care n-avea nevoie de etalajul propriu cabo-, tinajului Şerban Cioculescu J .• ■■■•■ ■■■■ „Caragiale — om de teatru" • Cu prilejul Împlinirii a 130 de ani de la naşterea lui I. L. Caragiale, simbată, 30 ianuarie 1982, la orele 11, in rotonda Muzeului literaturii române, va avea loc vernisajul expoziţiei „Caragiale — om de teatru“. Reîntoarsă curând din Republica Democrata Germană (Weimar) şi Polonia, unde a însoţit spectacole şi manifestări dedicate lui Caragiale, expoziţia Muzeului literaturii române, care a cunoscut o deosebită afluenţă de vizitatori, îl prezintă publicului românesc pe marele dramaturg în momentele definitorii ale activităţii sale teatrale, subliniindu-se tradiţiile unei celebre familii de actori şi animatori ai scenei noastre. • Bogatei Iconografii a expoziţiei. Imaginilor fotografice din spectacolele pe care dramaturgia lui Caragiale le-a prilejuit de-a lungul timpului in tară si sănătate Ii se arianpA. cit flenst nr .1 mute-- -^bVa ti. adaugă, cu acest pr 3idul1 muzeului, desene im u și alte documente, iocutcSV ' Va vorbi acad. Vor fi audiate if a RadW- rnept din fonoteca difuziunii. Trapez XXXV • 146. Un fluviu vine parei din cer. Torentul lui limpede, ca apa celui mai limpede izvor, cade spumegind de la o mare înălţime, de pe umerii unui munte, printr-o albie de granit, din treaptă în treaptă. Acestea, vreo şapte la număr, sunt largi asemeni unor terase, şi toate la un loc alcătuiesc o scară grandioasă, demnă să unească pămîntul şi cerul. La picioarele ei, in apela clocotitoare ale fluviului, elefanţi enormi se scaldă cu voluptate, impresia e de paradis, de spaţiu privilegiat în care s-a înfăptuit actul creaţiei. De suspină jos, toate cele şapte trepte ale scării, toate terasele, sunt populate cu grupuri de oameni, bărbaţi şi femei, în veşminte largi, viu colorate. Unii dintre ei fac baie,in cavităţi cu apa liniştită, înşiruite de-a lungul celor două maluri. Femeile îşi piaptănă, cu gesturi hieratice, părul negru şi lung, care le coboară pînă la coapse. Impresia e de paradis, de spaţiu privilegiat in care s-a Înfăptuit actul creaţiei. Şi pe un mal şi pe altul, copaci uriaşi îşi desfac coroana, toată o spuză de flori. De crengile unora, atîrnă fructe exorbitante, care din timp in timp cad pe pămint şi plesnesc, arătîndu-şi miezul zaharos. Papagali galbeni, din penajul cărora nu lipsesc totuşi cele mai aprinse culori ale curcubeului, par să fie păsările preferate ale acestui luxuriant tarim. De sus de tot, de sub bolta cerului, fluviul işi prăbuşeşte apela, din treaptă in treaptă , de sus de tot, chiar de sub bolta cerului, oamenii sa scaldă pe fiecare treaptă, pînă jos de tot, unde fac baie elefanţii. Impresia e de paradis, de spaţiu privilegiat in care s-a înfăptuit actul creaţiei şi ea poate fi dobîndită în mirifica insulă Ceylon. Geo Bogza România literară .